ICCJ. Decizia nr. 4061/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul Tribunalul Arad, secția civilă, reclamantul U.P.S. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 860.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său ca efect al urmăririi penale și al condamnării la 10 ani închisoare pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii s-a arătat că bunicul reclamantului, U.P.S., a fost condamnat prin sentința penală nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunțată în dosar nr. 624/1954 de Tribunalul Militar Timișoara, la pedeapsa de 10 ani de temniță grea și confiscarea averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936.
La data de 25 noiembrie 09 reclamantul și-a precizat acțiunea arătând că suma a 860.000 Euro reprezintă 3.612.000 lei.
Prin sentința civilă nr. 175 din 11 martie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să achite acestuia suma de 85.000 Euro sau echivalentul în lei, la cursul BNR în ziua plății, reținând că prin sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunțată de către Tribunalul Militar Timișoara, antecesorul reclamantului a fost condamnat la 10 ani temniță grea pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 209 alin. (3) C. pen., din conținutul biletului de eliberare din Penitenciarul Aiud rezultând că acesta a fost pus în libertate prin Decretul de grațiere nr. 5/1963, astfel că a executat 8 ani 5 luni și 24 de zile.
In atare condiții, instanța de fond a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. Cod civil, ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, cu referire (orientativ doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acestora, în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a reclamantului.
S-a mai apreciat că, nici sistemul nostru legislativ și nici în normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. In schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natura a permite victimei să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. Ceea ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, prima instanță a avut în vedere pe lângă criteriile anterior enunțate, jurisprudența Curții Europene și normele Convenției întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența înalta Curte de Casație și Justiție, restricțiile impuse reclamantului în urma condamnării.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul U.P.S., cât si pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Apelul reclamantului U.P.S. a vizat acordarea cuantumului despăgubirilor morale astfel cum au fost precizate in acțiunea introductiva de instanța, respectiv 860.000 Euro, întrucât suma stabilită de instanța de fond cu titlul de despăgubiri nu reprezintă o reparație echitabila a suferințelor fizice si morale pe care le-a suferit tatăl său și întreaga familie a acestuia.
Reclamantul, in calitate de nepot al condamnatului U.P., a solicitat ca o compensație morala a prejudiciului suferit de bunicul si de familia sa, echivalentul in lei a 860.000 Euro, arătând că bunicul său nu a suferit doar un prejudiciu moral, ci si unul material ce nu a fost reparat niciodată, sub nici o formă, fiind privat de întreaga avere.
Reclamantul a mai arătat că, după întoarcerea din temnița, tatăl său a fost privit cu suspiciune si cu teama de vecini și prieteni, nu neapărat pentru că nu erau de acord cu el, ci pentru că nu doreau să-i împărtășească soarta, iar despăgubirile nu trebuie raportate strict la anii de privare de libertate, ci la faptul că au fost încălcate drepturi fundamentale.
Deși instanța a arătat ca se raportează la aprecierea cuantumului acestor despăgubiri la practica altor instanțe, în realitate nu a făcut acest lucru, reclamantul invocând în acest sens, decizia nr. 148 a înaltei Curți de Casație si Justiție pronunțata in dosarul nr. 26869/3/2006, prin care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare de 8 ani de închisoare, precum și sentința civilă nr. 85 din 11 februarie 2010 în dosar nr. 6086/108/2009, menținută de Curtea de Apel Timișoara, în care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 160.000 Euro.
Apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat respingerea acțiunii formulate de reclamantul U.P.S., ca nedovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor stabilite, având în vedere că acestea sunt foarte mari și nu presupun o cuantificare rezonabilă a despăgubirilor în acord cu starea de fapt.
In motivarea apelului, pârâtul a arătat că instanța de fond a reținut doar trunchiat apărările făcute de către Ministerul Finanțelor Publice, a omis să pună în vedere reclamantului să depună sentința de condamnare cu mențiunea "caracterului politic" conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 și nu a dispus reconstituirea dosarului conform art. 4 alin. (3) din aceeași lege.
Pârâtul a mai arătat că, deși Casa Județeană de Pensii și Agenția Județeană pentru Prestații Sociale au comunicat că antecesorul reclamantului nu a fost înregistrat în evidențele lor, referitor la indemnizația pe care acesta putea să o obțină în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, totuși consideră că se impunea, raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, ca reclamantul să dea o declarație notarială pe propria răspundere, de unde să rezulte clar dacă acesta a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza actelor normative arătate la articolul mai sus-menționat.
Pârâtul a mai susținut că au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr.221/2009, instanța de fond trebuia să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit cărora se acordă o indemnizație întru-un anumit cuantum, dar avându-se în vedere anii de detenție, recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, iar instanța nu a cercetat în concret situația de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica despăgubirile morale.
Perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 ani, a atenuat semnificativ prejudiciul moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă în materie, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konolos, cauza Canciovici, cauza Oancea).
Prin decizia civilă nr. 192/A din 7 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca neîntemeiate apelurile declarate, reținând că în speță reclamantul a făcut dovada condamnării antecesorului său cu sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, în temeiul dispozițiilor cuprinse în art. 209 pct. 3 C. pen. și art. 228 C. pen., a caracterului politic al acestei condamnări, consfințit de drept prin dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 221/2000, astfel încât critica pârâtului referitoare la nedovedirea caracterului politic al condamnării nu se poate reține.
Referitor la daunele morale acordate de prima instanță, despre care reclamantul afirmă că sunt prea mici, iar pârâtul că sunt prea mari, instanța de apel a reținut că nici aceste critici nu sunt fondate, întrucât repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ.
Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, iar prin condamnările suferite de părinții reclamantului le-au fost cauzate acestora atât prejudicii materiale, cât și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției reclamantului, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a părinților reclamantului, dar și asupra reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectată imaginea și sursele de venit, situație față de care se constată că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Instanța de apel a mai reținut că nu există criterii absolute în stabilirea prejudiciului moral ci doar criterii orientative cum ar fi: durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui lipsit de libertate și în raport de aceste criterii, întinderea pagubei se stabilește ținând cont de valoarea lezată și gravitatea acestei lezări, căci este dificil să masori în bani ceea ce ar însemna o speranță normală de viață și să cuantifici pecuniar o suferință. Cu toate acestea, finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului moral constă în stabilirea unei indemnizații compensatorii menite să atenueze suferințele părții vătămate.
Raportând cele mai sus-enunțate speței de față, instanța de apel a constatat că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale, de 85.000 Euro, reprezintă o satisfacție rezonabilă și echitabilă cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat și de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar prin acordarea respectivelor indemnizații s-a urmărit tocmai repararea daunelor morale suferite de persoanele care s-au aflat în situația prevăzută de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru condițiile de viață deosebit de grele care le-au fost impuse de dictatura comunistă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând următoarele critici:
I. Nerespectarea, de către instanțe, a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 ce prevede obligația de reconstituire a dosarului în care s-a pronunțat hotărârea privind condamnarea politică, precum și a dispozițiilor art. 6 din aceeași lege, potrivit cărora la dosarul cauzei trebuia depusă sentința de condamnare cu mențiunea "caracterului politic";
II. Greșita apreciere asupra cuantumului daunelor morale, care este supradimensionat în raport de limitările prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010, de prejudiciul suferit și de perioada îndelungată de timp care a trecut de la momentul producerii acestuia.
In acest sens arată că persoana condamnată politic este bunicul reclamantului, reclamantul nu a adus dovezi cu privire la suferințele sale personale, instanțele nu au procedat la o analiză atentă a probatoriilor administrate în acest sens, iar despăgubirile financiare ce se acordă pentru acoperirea prejudiciilor morale creează prejudicii altor cetățeni prin diminuarea bugetului de stat.
Invocă practica CEDO în materie, respectiv, cauzele Konolos, Canciovici, Oancea și Dekany, arătând că jurisprudența instanței de contencios European statuează în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale.
Recursul este fondat, potrivit argumentelor ce se vor expune:
I. Art. 1 din Legea nr. 221/2009 definește condamnarea cu caracter politic ca fiind "orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945".
Art. 5 al aceluiași act normativ prevede că "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare... b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001...".
In speță, reclamantul a făcut dovada condamnării antecesorului său cu sentința nr. 772 din 17 decembrie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, în temeiul dispozițiilor cuprinse în art. 209 pct. 3 C. pen. și art. 228 C. pen.
Alineatul 2 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 precizează: "Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în a) art. 185-187, art. 190,art. 191,art. 193l...art. 209-2091 - art. 2094....art. 228,art. 2281,art. 229,art. 230...din Codul penal din 1963 republicat în M.Of. partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare".
Autorul reclamantului a fost condamnat la data de 17 decembrie 1954, deci în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, în temeiul art. 2093C. pen. și art. 228 C. pen. - "pentru delictul de omisiunea denunțării unor fapte prevăzute și pedepsite de art. 228 C. pen.", astfel încât condamnarea suferită de acesta este stabilită ca fiind de drept condamnare cu caracter politic, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate.
Instanța de apel a statuat în mod corect că, dat fiind că natura politică a condamnării la care a fost supus antecesorul reclamantului rezultă din însăși actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat și încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită prin art. 4 din lege, astfel încât critica recurentului-pârât vizând obligația instanței de a lua toate măsurile pentru obținerea, sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, nu poate fi primită.
Dealtfel prin neîndeplinirea acestei obligații de către instanțele anterioare nu s-ar fi produs nici o vătămare recurentului-pârât, în condițiile în care la dosar a fost depusă hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantului, pe care recurentul-pârât nu o contestă.
In aceste circumstanțe, încălcarea dispozițiilor legale menționate este irelevantă în pronunțarea soluției în cauză și nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Este întemeiată însă critica privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor, recursul urmând a fi admis pe acest aspect.
Astfel, în ceea ce privește despăgubirile cu titlu de daune morale, înalta Curte va constata că, deși doctrina și jurisprudența română recunoaște suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al condamnării autorului reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani, din care a executat, conform biletului de eliberare din Penitenciarul Aiud, 8 ani, 5 luni și 24 zile, fiind pus în libertate prin Decretul de grațiere nr. 5/1963, totuși, așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu referire la cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.
Această precauție trebuie manifestată cu atât mai mult atunci când despăgubirile se acordă altor persoane decât victima propriu-zisă a condamnării cu caracter politic, în speță, nepotul de fiu al condamnatului, consecința negativă a prejudiciului fiind în acest caz, evidentă, dar mult diminuată.
De aceea, necontestând suferința psihică și fizică a persoanei condamnate politic, umilințele și teroarea la care a fost supus, înalta Curte va constata că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă și nu exagerată, disproporționată, iar repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție(pe căi indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate.
Ca atare, înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral creat prin condamnarea politică a autorului reclamantului în cuantum de 20.000 Euro este suficientă pentru acoperirea acestuia, fiind în concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri nejustificate pe această cale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța se va raporta la perioada detenției, intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit (aproape 50 de ani), precum și la faptul că în cauză au fost acordate măsuri reparatorii potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, conform înscrisului existent la fila 13 dosar fond.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, declarat împotriva deciziei civile nr. 192/A din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a modificat în parte decizia recurată în sensul admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinței civile nr. 175 din 11 martie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a redus cuantumul despăgubirilor de la 85.000 Euro la 20.000 Euro, echivalent în lei la data plății, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1909/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1874/2011. Civil → |
|---|
