ICCJ. Decizia nr. 4629/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4629/2011
Dosar nr. 4869/1/2010
Şedinţa de la 31 mai 2011
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 11 iulie 2007, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâţii P.V., I.M., P.F. şi P.M. solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa:
- să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. 2206 din 19 iunie 2007 la B.N.P. - M., P. şi Asociaţii pentru cauză ilicită, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară;
- obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 150.000 euro, precum şi a taxelor şi onorariului plătit cu ocazia autentificării contractului de împrumut;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 942, art. 948, art. 966 C. civ., reclamanta a arătat că împreună cu N.C. şi N.D. a încheiat cu pârâta SC P.I.E. SRL, antecontractul de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafaţă de 4711 mp înscris în CF Otopeni, situat în extravilanul oraşului Otopeni, dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate, precum şi suprafaţa de 5760 mp, înscrisă în CF Otopeni, situată tot în extravilanul oraşului Otopeni, primind sumele de 23.674 RON, respectiv 28.975 RON, urmând ca ulterior, la 18 iunie 2007 să se perfecteze contractul în formă autentică.
Mai arată reclamanta că, în ipoteza în care vânzătorii promitenţi nu respectă clauzele, vor restitui de 4 ori sumele primite cu titlul de avans.
Cu ocazia solicitării certificatului fiscal de la organele abilitate, reclamanta a aflat că pârâţii au pus interdicţie de vânzare a imobilelor, deoarece fusese înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, de către pârâţi, o acţiune ce avea ca obiect, constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate şi dezbaterea succesiunii autorului părţilor.
În cuprinsul acţiunii sale, reclamanta a specificat că, în realitate, nu a primit nicio sumă de bani, susţinând că nu avea nevoie de un împrumut în valoare de 445.500 euro, la data de 19 iunie 2007 de la pârâţi, având în vedere că primise o sumă de bani la semnarea contractului, respectiv 183.483 euro, la data de 18 iunie 2007 şi urma să obţină o sumă considerabilă ulterior (695.758 euro), iar pârâţii nu dispuneau de bonitatea corespunzătoare pentru realizarea împrumutului.
Se mai arată că, înainte de încheierea contractului de împrumut, pârâţii au primit suma de 150.000 euro din partea reclamantei (cu titlul de restituire împrumut), astfel că obligaţia contractată de restituire a sumei de bani, cu acest titlu este fondată pe o cauză ilicită, falsă.
Prin sentinţa civilă nr. 6019 din 23 noiembrie 2007, Judecătoria Buftea a admis în parte acţiunea.
A constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat din 19 iunie 2007 de B.N.P. - M., P. şi Asociaţii.
A respins cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca neîntemeiată.
A dispus obligarea pârâţilor la suma de 12,3 lei, cheltuieli de judecată.
Sentinţa Judecătoriei Buftea a fost apelată de pârâţii P.V., I.M., P.F. şi P.M., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Tribunalul Buftea, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 651/ A din 23 aprilie 2008 a admis apelul pârâţilor declarat împotriva sentinţei civile nr. 6019/2007, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea în tot.
A dispus obligarea intimatei-reclamante la 3.332 RON, cheltuieli de judecată către pârâţii I.M. şi P.V.
Decizia tribunalului a fost recurată de reclamanta M.M., din cuprinsul contractului de împrumut a cărui nulitatea absolută s-a solicitat a se constata, rezultând că valoarea acestuia, de 445.500 euro şi calculul sumelor rezultate din precizarea la cel de-al doilea capăt de cerere depăşeşte 500.000 RON, astfel că, în raport de motivul de casare prev. de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. rap. la art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 1558 din 27 octombrie 2008 pronunţată de Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti în judecarea apelului.
A admis recursul declarat de reclamantă, casând hotărârile pronunţate şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă judecare, în fond, Tribunalului Bucureşti.
În rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul acestuia, sub nr. 4642/94/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 850 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta M.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, în realitate, contractul de împrumut nu este nul, ci este fictiv, în partea referitoare la darea unei sume de bani, cu titlul de împrumut de către pârâţi reclamantei, părţile înţelegând să dea eficienţă reală, doar obligaţiei de restituire a sumei datorată de reclamantă.
Instanţa de rejudecare a apreciat că, succesiunea de acte juridice încheiate în cauză, reprezintă voinţa internă a părţilor, astfel că nu se derogă de la ordinea publică şi bunele moravuri.
Ambele înscrisuri, declaraţia de renunţare la judecată şi contractul de împrumut au caracter fictiv şi sunt menite să deghizeze convenţia reală, prin care părţile au înţeles să renunţe la judecată, în Dosarul nr. 4043/94/2007, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea - în cererea formulată de pârâţii P.V., I.M., P.F., P.M., recunoscând titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Ilfov şi nu mai au nicio pretenţie, referitor la reclamanta M.M. (fila 63 dosar tribunal), pricina având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului reclamantei, în schimbul sultei pe care aceasta urma să le-o plătească, corespunzătoare drepturilor lor succesorale.
Instanţa de fond a reţinut că nu s-au probat elemente de viciere a consimţământului reclamantei, sau lipsa acestuia la momentul încheierii contractului, astfel că, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantei, nu se poate admite acţiunea în constatarea nulităţii actului juridic.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi forma pe care părţile au dat-o acestei operaţiuni juridice a împrumutului, nu este evident cea reală, ci una fictivă, din probele administrate în cauză, a rezultat existenţa unor raporturi juridice dintre părţi, cu o formă complexă, în care toate obligaţiile şi drepturile acestora sunt interdependente.
În realitate, operaţiunea reprezintă o simulaţie, părţile înţelegând să deghizeze convenţia încheiată în realitate, actul secret, constând în partajul şi tranzacţia extrajudiciară, prin două acte publice încheiate simultan, respectiv: declaraţia de renunţare la judecată şi contractul de împrumut.
S-a reţinut că, niciunul dintre aceste acte nu are caracter real, astfel cum a rezultat din probele administrate, contractul de împrumut fiind unul fictiv, deoarece pârâţii nu au împrumutat nicio sumă de bani reclamantei, iar declaraţia de renunţare la judecată, nu reprezintă realitatea, deoarece acest act de dispoziţie nu are valoarea unei manifestări libere de voinţă, dacă a fost condiţionat de executarea unor obligaţii de către reclamantă.
Ca atare, instanţa de fond a apreciat că este fictiv, »i nu nul, contractul de împrumut, în partea referitoare la darea unei sume de bani cu titlul de împrumut.
Aşa fiind, sancţiunea pentru operaţiunea juridică a simulaţiei în dreptul român nu este nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret, faţă de terţii de bună - credinţă.
Tribunalul a concluzionat, în raport de probele administrate că, natura juridică a convenţiei părţilor era cunoscută reclamantei şi acceptată în cunoştinţă de cauză, astfel că nu s-a dovedit existenţa unei cauze de nulitate a actului juridic, pe de o parte, iar pe de altă parte, invocând propria turpitudine şi susţinând afirmaţii pe care ulterior le-a contrazis, reclamanta a demonstrat inconsecvenţă, în condiţiile în care a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de împrumut, deşi ea însăşi a susţinut că nu a primit nicio sumă de bani de la pârâţi, cu acest titlu, astfel că acţiunea nu este întemeiată.
Sentinţa tribunalului a fost apelată de reclamanta M.M., care a criticat-o pentru nelegalitate, susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea legii, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor simulaţiei, cât şi sub aspectul formulării unei cereri reconvenţionale, prin care pârâtul să-şi contureze o poziţie procesuală, în sensul exprimării unui petit în cuprinsul căruia, să solicite instanţei a constata intervenită simulaţia actului juridic.
Apelanta - reclamantă a susţinut că sentinţa tribunalului cuprinde motive contradictorii şi străine cauzei, instanţa de fond schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre nelegală, prin acordarea a mai mult decât s-a cerut, respectiv declararea simulaţiei actului juridic, cu încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil.
S-a invocat ca motiv de apel şi interpretarea greşită dată de instanţa de fond, cererii de renunţare la judecată a pârâţilor din dosarul Judecătoriei Buftea, apelanta-reclamantă susţinând că acest act de dispoziţie, nu are valoarea unei tranzacţii, iar un contract de împrumut nu poate avea drept cauză şi scop imediat o manifestare de voinţă, cu privire la stingerea unui litigiu.
Prin Decizia nr. 274/ A din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinţei civile nr. 850 din 15 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea în parte.
A constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat din 19 iunie 2007 emis de B.N.P. - M., P. şi Asociaţii.
A respins cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.
A dispus obligarea intimaţilor-pârâţi la plata sumei de 4.100 RON, cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă M.M..
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că este eronată interpretarea dată de instanţa de fond, raportului juridic dedus judecăţii, fiind admise criticile din apel şi înlăturate considerentele instanţei de fond, privind Activitatea actului juridic şi reţinerea simulaţiei.
Curtea de Apel a reţinut că este eronată interpretarea instanţei de fond, care a apreciat că din complexitatea raporturilor juridice existente între părţi, acestea au înţeles să încheie contractul de împrumut, ca o garanţie pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor existente pe rolul Judecătoriei Buftea.
Aşa fiind, nu se poate reţine nici posibilitatea conversiunii actului juridic, respectiv a contractului de împrumut, întrucât o eventuală obligaţie de plată a reclamantei, nu ar putea fi „cuantificată" la suma de 445.000 euro.
În ceea ce priveşte simulaţia, ceea ce este caracteristic acestei operaţiuni juridice este existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, aparent, simulat şi un altul, secret, care reprezintă în realitate, voinţa părţilor.
Or, renunţarea la judecata procesului aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, în care reclamanţi sunt pârâţii din acest dosar, constituie doar un act unilateral de voinţă, care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani, cu atât mai mult, cu cât obiectul litigiului, l-a constituit anularea titlului de proprietate emis pe numele reclamantei.
Referitor la cererea având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară, deşi restabilirea acesteia, reprezintă un efect al constatării nulităţii absolute, în cauză, chiar reclamanta a susţinut că nu i-a fost remisă nicio sumă de bani de către pârâţi.
În raport de natura juridică a contractului de împrumut, încheierea valabilă a acestuia nu se poate realiza fără remiterea lucrului, or, în cauză, toate părţile au confirmat prin răspunsurile la interogatorii (filele 88-100 dosar fond) că nu a fost remisă, nicio sumă de bani, raporturile juridice fiind mult mai complexe.
În speţă, a fost confirmată situaţia reală, în sensul că nu a existat niciun fel de remitere a sumei de 445.000 euro, sumă ce apare în contractul de împrumut.
Art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea efect. Ca atare, cauza trebuie să existe, să fie reală şi licită, şi cum, în raportul juridic dedus judecăţii s-a făcut dovada de către reclamantă a inexistenţei cauzei, întrucât nu a operat nicio remitere a unei sume de bani, nu se poate naşte obligaţia reclamantei de a restitui suma stipulată în contract.
Lipsa scopului imediat al actului juridic se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel că instanţa de apel a apreciat ca fondate criticile din apel, referitoare la interpretarea greşită dată de instanţa de fond, raportului juridic.
Având în vedere admiterea apelului, instanţa a dispus şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.100 RON, conform art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 274/ A din 19 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs, reclamanta M.M. şi pârâţii P.V., I.M., P.F., P.M., criticând-o pentru nelegalitate, prima în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pârâţii, pentru motivele încadrate la pct. 8 şi 9 ale art. 304 din acelaşi cod.
Recursul declarat de reclamantă dezvoltă critici privind greşita respingere a capătului de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de împrumut şi neacordarea cheltuielilor de judecată, pe tot parcursul procesului.
Recursul exercitat de pârâţi se referă la criticile de nelegalitate, întrucât instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 1175 şi art. 966 C. civ., interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, conform art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se arată că, în mod greşit, instanţa de control judiciar a constatat nulitatea contractului de împrumut încheiat între părţi, reţinând că aceştia nu au remis o sumă de bani, cu acest titlu şi că nulitatea contractului de împrumut s-a constatat pentru lipsa cauzei, această interpretare fiind extrem de simplificată şi superficială, instanţa ignorând operaţiunea juridică intervenită între părţi.
Recurenţii-pârâţi P.V., I.M., P.F., P.M. aduc critici privind încălcarea rolului activ al instanţei de judecată, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care trebuia să constate existenţa simulaţiei pe cale incidentală, chiar şi în lipsa unei cereri reconvenţionale cu acest obiect şi să analizeze complexitatea raporturilor juridice, reţinând că actul aparent este contractul de împrumut, iar actul secret, tranzacţia judiciară, pe care instanţa a constatat-o intervenită, însă nu i-a dat eficienţa juridică, care derivă din raporturile specifice simulaţiei.
Se arată de către recurenţii - pârâţi că actul juridic aparent este valabil încheiat, reprezintă voinţa părţilor şi are drept cauză, nu cauza aparentă - darea unei sume de bani, cu titlul de împrumut, ci - o cauză ascunsă, consemnată în actul secret, anume renunţarea la judecată a pârâţilor, iar în ipoteza actului simulat, ceea ce interesează nu este cauza actului public, prin ipoteza aparentă - ci, cauza actului juridic secret, real şi aceasta trebuie să existe şi să fie licită.
La data de 8 februarie 2011, urmare decesului pârâtei P.V. (26 ianuarie 2011), instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia, M.A., în calitate de fiică, care şi-a dovedit legitimarea procesuală în cauză, conform certificatului de moştenitor din 4 februarie 2011 emis de B.N.P. - G.I. (fila 93 dosar recurs).
Recursul declarat de reclamanta M.M. este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
1. Potrivit criticilor circumscrise de reclamantă, în conţinutul motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta a arătat că instanţa a respins în mod greşit cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, faţă de împrejurarea că, deşi nu a primit cu titlul de împrumut o sumă de bani, la o zi după încheierea contractului, a restituit suma de 483.225 RON, echivalentul a 150.000 euro.
Criticile recurentei nu pot fi primite, întrucât principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, presupune şi se realizează prin înapoierea tuturor prestaţiilor efectuale în temeiul actului anulat, or, în lipsa acestora, este evident că această situaţie nu subzistă.
Instanţa de apel a reţinut corect că nu a existat în realitate niciun fel de remitere a vreunei sume de bani, printr-un contract de împrumut, astfel că, în mod corelativ, nu poate subzista nici obligaţia reclamantei de restituire a unei sume de bani, care, nici nu a fost dată, acest aspect fiind pe deplin lămurit, prin interogatoriile părţilor.
Ca atare, încheierea contractului de împrumut s-a realizat, nu în scopul remiterii unei sume de bani, de esenţa acestui contract, ci într-un context determinat de alte operaţiuni juridice intervenite între părţi, ce conturează o complexitate a raporturilor acestora, pe fondul unor alte litigii, ce au izvorât din dezbaterea succesorală a defunctului I.N., autorul comun al reclamantei şi pârâţilor.
Deşi principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, constituie un efect al nulităţii actului juridic, ce operează între părţi şi nu poate fi cerut decât de acestea, deoarece operaţiunea de restituire a ceea ce s-a prestat, decurge cu titlul de obligaţie contractuală, în ipoteza din prezenta cauză, nu pot fi aplicate aceste reguli.
Principiul relativităţii efectelor contractelor determină ca, de regulă, efectele anulării sau constatării nulităţii absolute a contractului să se răsfrângă asupra părţilor în cauză, care şi-au asumat obligaţii şi au dobândit drepturi prin actul juridic încheiat, restabilirea situaţiei anterioare fiind consecinţa logică a nulităţii, numai atunci când, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic trebuie restituit, astfel încât părţile să aibă o situaţie identică cu cea existentă înainte de încheierea contractului, or, în speţă, toate părţile au recunoscut că nu s-a plătit în realitate o sumă de bani.
Astfel fiind, repunerea în situaţia anterioară nu se impune, deoarece, contractul de împrumut nu are un caracter real, „împrumutul", fiind doar forma unei înţelegeri, sub care părţile au înţeles să deghizeze natura complexă a raporturilor juridice dintre ele.
2. Cât priveşte conţinutul criticilor expuse de reclamantă, privind interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nici acest motiv de recurs, nu se identifică sub forma unui motiv de nelegalitate.
Recurenta-reclamantă susţine că toate cheltuielile de judecată au fost de 8.175 RON, dar instanţa de apel nu le-a acordat integral, astfel că solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Ca atare, partea aflată în culpă procesuală,va suporta cheltuielile de judecată efectuate în cauză,de partea adversă.
Este de observat că, în considerentele şi dispozitivul deciziei pronunţată în apel, instanţa de control judiciar ordinar, a reţinut că, intimaţii sunt obligaţi la plata sumei de 4.100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă, astfel cum rezultă din chitanţa privind plata taxei de timbru, de la fila 61 dosar apel.
Astfel, în cazul în care instanţa s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, iar în calea de atac se contestă cuantumul acordat, fiind apreciat ca inferior dovezilor existente la dosar, este legală măsura dispusă de instanţă, care, admiţând calea de atac, se pronunţă asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în baza documentelor justificative existente la dosar, necontestate pe parcursul judecării cauzei.
Aşa fiind, recursul declarat de reclamantă este nefondat şi urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâţi vizează critici privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1175 şi 966 C. civ. şi interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că deşi instanţa de apel a reţinut existenţa mai multor operaţiuni juridice, nu a dat relevanţă simulaţiei, izolând contractual de împrumut, ca şi cum ar fi fost un act de sine stătător, încălcând şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consfinţit de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
S-a arătat de către pârâţi că instanţa ar fi trebuit să constate existenţa simulaţiei pe cale incidentală, neavând relevanţă lipsa unui cadrul procesual, prin formularea unei cereri reconvenţionale, în cuprinsul căreia, pârâţii să solicite expres a se constata intervenită simulaţia.
Criticile sus redate nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat din 19 aprilie 2007, pentru cauză ilicită (lipsa cauzei), cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 150.000 euro, echivalentul a 483.225 RON, a taxelor şi onorariului plătit cu ocazia perfectării contractului de împrumut.
În rejudecare, instanţa de apel a schimbat sentinţa tribunalului, care a respins acţiunea, şi admiţând apelul, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut, respingând cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară.
În accepţiunea art. 1175 C. civ., actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.
Altfel spus, sancţiunea specifică a simulaţiei este, ca regulă, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în constatarea acesteia.
Pentru a exista această operaţiune juridică este necesară îndeplinirea mai multor condiţii şi anume, existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, aparent, denumit şi contractul simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică, ce nu corespunde realităţii şi unul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, simulat.
Momentul încheierii acestora ţine de esenţa simulaţiei, astfel că se cere ca actul secret să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent.
Între părţi, numai contractul secret produce efecte, în măsura în care, privit în sine, acest contract este valid, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă.
Principiul care domină efectele simulaţiei faţă de terţi este acela că, lor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, exprimată prin contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii, actul secret neputând fi invocat de părţi, în contra terţilor.
Cum corect a reţinut instanţa de apel, condiţiile simulaţiei nu sunt îndeplinite, în cauză neexistând un act secret, contraînscris.
Mai mult, în susţinerea acestui raţionament, este de observat că renunţarea la judecată, dincolo de natura sa juridică, a unei manifestări unilaterale de voinţă, neavând valoarea unui contract, cu drepturi şi obligaţii reciproce, actul de dispoziţie al renunţării poartă asupra unui drept subiectiv, dreptul la acţiune, astfel că nu poate forma obiect al simulaţiei.
Cu aceste considerente, înalta Curte va înlătura criticile privind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, apreciind că nu se poate interpreta voinţa părţilor, în sensul că ele însele au dorit şi au convenit să „preţuiască" drepturile lor succesorale, la cuantumul sumei împrumutate.
Nu se poate reţine, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor simulaţiei, renunţarea la judecată, ca exprimând voinţa secretă a părţilor, iar contractul de împrumut, ca act public, care nu este lovit de nulitate, pentru lipsa cauzei, ci este fictiv, în ceea ce priveşte darea unei sume de bani cu acest titlu, în sensul obligării reclamantei şi condiţionării acesteia, la restituire.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la constatarea că interpretarea instanţei de judecată este corectă, numai în ceea ce priveşte starea de fapt, aceasta ignorând faptul că actul juridic încheiat între părţi este deghizat parţial, în sensul că obligaţia reclamantei de plată a sumei de bani are altă sursă juridică, decât cea a împrumutului.
Nu sunt de primit nici susţinerile recurenţilor-pârâţi potrivit cărora, în realitate, cauza actului juridic public există, dar aceasta este una aparentă, nu reală, scopul contractului de împrumut fiind chiar acela de a crea o aparenţă.
Nici critica privind lipsa de rol activ a instanţei nu este fondată, în înţelesul pe care legea de procedură îl atribuie în conţinutul prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., acestei sintagme.
Dimpotrivă, instanţa de judecată a avut în vedere şi susţinerile pârâţilor, invocate în apel, calificarea juridică a acţiunii, determinând şi obligând instanţa a se pronunţa în limita obiectului dedus judecăţii, pe fundamentul legal al întemeierii acţiunii.
Astfel, nu se poate susţine cu temei, că instanţa nu a dat posibilitatea pârâţilor de a-şi formula apărări, pe parcursul soluţionării cauzei şi nu a avut în vedere lămurirea tuturor aspectelor legate de natura raportului juridic intervenit între părţi, răspunzând argumentat de ce contractul de împrumut a fost constatat nul şi de ce nu s-a acordat relevanţă juridică, altor raporturi stabilite între părţi, în alte cauze, cu privire la drepturile succesorale, într-o pricină, în funcţie de care s-a analizat şi simulaţia.
Renunţarea la judecată, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea a fost corect interpretată de instanţă, în analiza neîndeplinirii condiţiilor pentru existenţa simulaţiei, când s-a reţinut şi motivat că, fiind un act unilateral de voinţă, care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani, raportul juridic grefat în cauză nu este cel indicat de pârâţi.
În speţă, instanţa a respectat principiul disponibilităţii procesului civil, în limitele stabilite de reclamantă, în cadrul fixat de aceasta, apreciind că lipseşte cauza contractului de împrumut, interpretând în spiritul dispoziţiilor art. 966 C. civ., cauza de nulitate, în temeiul căreia reclamanta şi-a motivat în drept, cererea de chemare în judecată.
Astfel, a reţinut că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu poate avea niciun efect, între părţi încheindu-se la data de 19 iunie 2007 contractul de împrumut autentificat sub nr. 2206, în conţinut acestuia reţinându-se că reclamanta a primit o sumă de bani, care, în realitate nu a fost remisă, astfel cum a rezultat din complexitatea raportului juridic dedus judecăţii.
Rolul activ exercitat de instanţă, în desluşirea corectă a raportului dintre părţi, este evident manifestat, în condiţiile analizei apărărilor pârâţilor exprimate pe cale incidentală, dar, în cadrul fixat de reclamantă şi în limitele obiectului dedus judecăţii, aşa încât, nu pot fi apreciate ca întemeiate criticile pârâţilor, în sensul că apărările acestora au fost ignorate.
Cercetând şi analizând natura juridică a contractului de împrumut, în raport de petitele acţiunii cu care a fost învestită, instanţa a răspuns motivat acestora, în conformitate cu regulile evocate mai sus, aşa încât nu se poate reţine că acesta a fost calificat, de aşa manieră, încât să-i fie alterată în mod substanţial natura juridică.
Sub acest aspect, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest text de lege reglementând situaţia în care judecătorii procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, ceea ce nu se regăseşte în speţă.
Faţă de considerentele mai sus redate, Înalta Curte va respinge şi recursul pârâţilor, ca nefondat, tăcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.M. şi de pârâţii P.M., I.M., P.F. şi P.V. (calitatea procesuala a acesteia din urma fiind continuată de succesoarea M.A.) împotriva deciziei nr. 274/ A din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4642/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3014/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
