ICCJ. Decizia nr. 3014/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3014/2011
Dosar nr. 6412/95/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6412/95/2009 reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F. Bucureşti, solicitând acordarea unor daune morale ca urmare a condamnării la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 5 ani interdicţie civilă aplicată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1073/1953.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că a fost arestat la vârsta de 20 ani, la data arestării fiind student în anul II al Institutului de Comerţ Exterior - Institut al Ministerului Comerţului Exterior, deci servicii asigurate în special în mediul extern.
A arătat că pedeapsa aplicată şi executată a fost de natură a-i schimba evoluţia profesională ulterioară, întrucât o serie din colegii săi după absolvirea facultăţii au ocupat funcţii importante prin reprezentarea României în exteriorul ţării, iar după eliberarea din închisoare a întâmpinat greutăţi mari la încadrarea în muncă, deoarece, după ce obţinea un loc de muncă Ia scurt timp era înlăturat din serviciul respectiv, pentru că executase o pedeapsă ca urmare a unei condamnări politice.
Reclamantul a precizat că solicită daune morale în cuantum de 100 euro pentru o zi de închisoare, depunând la dosar şi sentinţa penală nr. 932 din 22 aprilie I971 pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în Dosarul nr. 721/1971, prin care i-a fost admisă cererea de reabilitare, precum şi biletul de liberare nr. 214/1955 emis de Penitenciarul Alba Iulia.
Întrucât reclamantul nu se afla în posesia hotărârii de condamnare, în spiritul reglementării asigurată de Legea nr. 221/2009, din oficiu, instanţa a făcut demersuri către Unitatea Militară 02405 Piteşti, solicitând o copie de pe hotărârea de condamnare, drept urmare cu adresa din 08 ianuarie 2010 a fost înaintată instanţei sentinţa penală nr. 1073/1953.
Prin Decizia civilă nr. 13 din 21 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 6412/95/2009, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul P.V., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. Bucureşti - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj.
A fost obligat Statul Român prin M.F.P. Bucureşti la plata sumei de 289.290 lei cu titlul de daune morale, pentru 729 zile închisoare - condamnare politică.
S-a reţinut că reclamantul P.V. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 209 partea a II-a lit. b) C. pen., combinat cu art. 103 C. pen., raportat la art. 325 şi art. 157 C. pen., art. 304 şi 463 C.J.M.
S-a mai reţinut că, raportând conţinutul dispozitivului sentinţei la dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, fapta pentru care a fost condamnat reclamantul P.V. constituie de drept condamnare cu caracter politic, încadrându-se în prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege.
Tribunalul a mai reţinut că, observând biletul de liberare nr. 214/1955, a rezultat că la data încarcerării reclamantul era student şi că a început executarea pedepsei la data de 26 august 1953, fiind liberat la 25 august 1955, deci a executat efectiv pedeapsa de 2 ani închisoare.
Că, executarea acestei pedepse putea fi de natură a schimba destinul profesional al reclamantului care era student în anul II la Facultatea de Comerţ Exterior, facultate pe care ulterior nu a mai absolvit-o, de asemenea vârsta la care a fost condamnat şi la care a executat pedeapsa putea fi de natură a produce traume psihice asupra celui în cauză. Reclamantul prin cererea adresată instanţei a respectat termenul de 3 ani înăuntrul căruia poate solicita aceste despăgubiri morale, termen prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, aplicate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Referitor la cuantumul de 100 euro solicitat de reclamant pentru fiecare zi de închisoare, tribunalul l-a apreciat ca fiind rezonabil, drept pentru care la stabilirea cuantumului total s-a înmulţit numărul de zile executate cu suma de 100 euro pe zi de întârziere, suma care a fost transformată în lei, întrucât în România moneda unică de plăţi este leul, transformarea în lei făcându-se la cursul din ziua pronunţării care era de un euro = 41.000 lei.
Din suma obţinută pe doi ani s-a dedus suma reprezentând drepturile primite ca pensie specială în baza Decretului - lege nr. 118/1990, obţinându-se în acest mod suma pe care instanţa a apreciat-o ca având un caracter rezonabil şi acoperitor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, ca urmare a condamnării şi executării unei pedepse de doi ani închisoare.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel reclamantul P.V. şi pârâtul Statul Român prin M.F. – D.G.F.P. Gorj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului declarat de reclamant s-a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, reclamantul considerând că este insuficient.
A arătat că a solicitat acordarea unei sume de 100 euro/zi de detenţie, având în vedere situaţia economică actuală, însă în acelaşi timp a prezentat instanţei dovezi din care rezultă că alte instanţe au acordat 177 euro/zi de detenţie.
A precizat că daunele morale pricinuite de pierderea unui post de funcţionar superior în cadrul Ministerului de Comerţ Exterior şi condamnarea la doi ani de detenţie în celulă, cu muncă forţată la o mină de plumb, apoi doi ani la detaşamente de muncă M.F.A., la care se adaugă cinci ani de degradare civică, nu pot fi luate în calcul în afara daunelor materiale prezentate în acţiunea iniţială, fiind de necomparat.
Prin apelul declarat pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Gorj, invocând dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 raportat la prevederile art. 1 şi art. 2 lit. b) C. proc. civ.
A susţinut că reclamantul a solicitat despăgubiri sub limita de 500.000 lei prevăzută de codul de procedură civilă, caz în care competenţa de soluţionare îi revenea Judecătoriei Tg. Jiu.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a susţinut că sentinţa este criticabilă, întrucât instanţa nu a cenzurat în nici un fel cuantumul daunelor morale şi că în mod greşit a obligat Statul Român prin M.F.P. la 100 euro/zi de închisoare.
A arătat că la stabilirea prejudiciului trebuiau avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, etc. şi că, pentru aplicarea acestor criterii era necesar ca reclamantul să producă un minim de argumente şi indicii, din care să rezulte în ce măsură drepturile ocrotite prin Constituţie au fost afectate prin măsura preventivă ilegală.
A făcut trimitere la practica judiciară în materie de soluţionare a cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009 şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând că suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima în situaţia similară cu cea avută anterior, cât de a-i oferi satisfacţii susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prin Decizia civilă nr. 144/2010 Curtea de Apel Craiova a respins apelurile.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:
Legea nr. 221/2009 este o lege eu caracter reparator prin care s-a urmărit instituirea unei proceduri speciale, atât pentru acţiunile având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al unor măsuri administrative, cât şi pentru acţiunile având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând prejudiciu moral şi material suferit prin condamnarea sau aplicarea măsurii administrative cu caracter politic.
Această procedură specială presupune implicit o competenţă specială, diferită de cea a instanţelor de drept comun, pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor având ca obiect Legea nr. 221/2009.
Din art. 4 alin. (4) din lege, rezultă în mod expres că în cazul acţiunilor având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Faptul că în cuprinsul art. 5 din lege (ce se referă strict la despăgubiri) nu se reia dispoziţia privitoare la competenţa de soluţionare prevăzută în art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege, nu poate fi interpretat în sensul că este vorba de o altă competenţă, decât competenţa de primă instanţă a tribunalului.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să stabilească o altă competenţă de soluţionare pentru acţiunile în despăgubiri prevăzute în art. 5 din lege, ar fi introdus menţiuni exprese în acest sens în cuprinsul textului citat, sau în dispoziţiile următoare ale legii, ceea ce însă nu a fost făcut.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că dispoziţia înserată în art. 4 alin. (4) din lege referitoare la competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului, are în vedere ambele categorii de acţiuni prevăzute de legea specială, respectiv atât acţiunile vizate de art. 4 din lege, dar şi acţiunile în despăgubiri menţionate de art. 5 din acelaşi act normativ.
Pe fond, criticile formulate de reclamant şi pârât care vizează cuantumul daunelor acordate s-au apreciat ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Fapta pentru care a fost condamnat reclamantul se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi constituie condamnare cu caracter politic, care în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, îndreptăţeşte pe reclamant la acordarea daunelor morale solicitate.
Prin precizarea de acţiune existentă la fila 9 din dosarul de fond, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri morale şi materiale în cuantum de 100 euro/zi de detenţie.
Tribunalul Gorj prin soluţia pronunţată a acordat reclamantului suma totală de 289.290 lei cu titlul de daune morale, reţinând că a executat 729 zile de închisoare, reprezentând condamnare politică, iar pentru fiecare zi de detenţie i se cuvine suma de 100 euro transformată în lei, având în vedere că în România moneda de plată este leul.
S-a constatat că reclamantului i s-a acordat exact suma solicitată, astfel încât criticile formulate de acesta cu privire la întinderea despăgubirilor sunt neîntemeiate.
Faptul că în cauze similare s-a acordat suma de 177 euro/zi de detenţie este fără relevanţă juridică în cauza dedusă judecăţii, câtă vreme instanţa de fond a examinat acţiunea în limitele investirii făcută de reclamant, acordând ceea ce acesta a cerut.
Cât priveşte suma stabilită cu titlul de daune morale cuvenite reclamantului, Curtea a reţinut că aceasta este o sumă rezonabilă de natură să compenseze toate suferinţele şi privaţiunile îndurate de reclamant pe durata celor 729 zile de închisoare, executate în regim de detenţie.
Este incontestabil că atingerea adusă onoarei şi demnităţii reclamantului, cât şi suferinţele fizice şi psihice provocate de condamnarea politică sunt criterii deosebit de importante pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, însă criteriul prioritar avut în vedere de Curte în aprecierea valorii acestor despăgubiri, îl reprezintă perioada de timp cât reclamantul a fost privat de libertate.
Lipsirea de libertate şi regimul de detenţie îndurat de reclamant pe o perioadă de 729 zile, a atras după sine consecinţe negative suferite pe plan fizic şi psihic, a schimbat destinul profesional al reclamantului şi i-a marcat întreaga existenţă, ceea ce justifică acordarea de daune morale într-un cuantum care să compenseze suferinţele îndurate.
Aceste criterii de cuantificate a daunelor morale au fost avute în vedere şi de instanţa de fond şi chiar dacă acestea nu au fost expuse pe larg, rezultă cu prisosinţă din considerentele sentinţei apelate.
Criticile pârâtului cu privire la cuantumul daunelor morale, dar şi cu privire la faptul că instanţa de fond nu a cenzurat în nici un fel cuantumul acestor daune s-au apreciat ca neîntemeiate.
Susţinerea referitoare la practica în materie de soluţionare a cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009, este irelevantă din punct de vedere juridic, câtă vreme până la această dată nu există o practică consolidată cu privire la acest gen de speţe.
De altfel, apelantul pârât face referire la un singur dosar pronunţat de Tribunalul Constanţa, împrejurare ce nu poate fi catalogată nici măcar ca reprezentând practica acestei instanţe cu privire la soluţionarea litigiilor având ca obiect Legea nr. 221/2009.
Cat priveşte aserţiunea referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici aceasta nu poate fi primită.
Chiar apelantul pârât a arătat că instanţa europeană este constantă, statuând în raport de circumstanţele cauzei, o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
S-a constatat că instanţa europeană are în vedere fiecare cauză în parte, stabilind cuantumul daunelor morale în mod diferit, raportându-se concret la circumstanţele speţei, fără a aplica un şablon pentru toate litigiile având acest obiect.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român prin M.F.P., criticând-o ca nelegală şi netemeinică - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greşit instanţele au soluţionat excepţia de necompetenţă materială în primă instanţă a tribunalului, în raport de valoarea obiectivului judecăţii. S-a susţinut că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu conţin norme de procedură prin care să se indice în mod expres instanţa competentă să soluţioneze cererea de acordare a măsurilor reparatorii, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 1 şi art. 2 lit. b) C. proc. civ., raportarea instanţei la dispoziţiile art. 4 alin. (4) în stabilirea competenţei fiind greşită.
Pe fondul cauzei s-au formulat critici, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, susţinându-se că instanţa nu a cenzurat acest cuantum, prin raportare la toate criteriile avute în vedere de lege, la practica judiciară internă cât şi a Curţii Europene. In susţinerea acestui motiv de recurs s-au reluat aceleaşi expuneri şi argumente invocate şi în faţa instanţei de apel.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Se constată că instanţele au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, în primă instanţă a tribunalului, în raport de valoarea obiectului judecăţii, reţinând neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Dispoziţia din art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, referitoare la competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului are în vedere ambele categorii de acţiuni prevăzute de legea specială, respectiv atât acţiunile vizate de art. 4 din lege, dar şi acţiunile în despăgubiri din acelaşi act normativ, indiferent de cuantumul despăgubirilor solicitate.
Legea nr. 221/2009, ca lege specială, a instituit o procedură specială atât pentru acţiunile având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al unor măsuri administrative cât şi pentru acţiunile având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând prejudiciul moral şi material suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce implică şi o competenţă specială derogatorie de la dispoziţiile art. 1 şi art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să stabilească o altă competenţă de soluţionare pentru acţiunile în despăgubiri prevăzută de art. 5, prin raportare şi la criteriul valoric, ar fi pre văzut în mod expres, ceea ce însă nu a fost făcut.
În ceea ce priveşte criticile pe fondul cauzei, se constată că prin acestea se invocă aspecte de netemeinicie ale hotărârii pronunţate şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de recurs, după abrogarea expresă a punctelor 10 şi 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civi.
O eventuală reevaluare a probatoriilor în faza procesuală a recursului, ar fi fost posibilă numai în măsura în care recurenta, în temeiul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., ar fi administrat proba cu înscrisuri care să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Se constată că în cauză criticile formulate, de recurentă, conţin o reiterare şi preluare identică a motivelor de apel, care au făcut deja obiect de analiză şi verificare din partea jurisdicţiei anterioare.
Se ignoră faptul că obiectul recursului este reprezentat de Decizia din apel, care s-a fundamentat pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, răspunzând punctual criticilor iar pârâţii aduc judecăţii în recurs aceleaşi aspecte, fără să critice hotărârea instanţei de apel, în ce priveşte modul de soluţionare a criticilor invocate în calea devolutivă.
Recurenta nu combate în vreun fel argumentele instanţei de apel şi nu formulează critici de nelegalitate în recurs, invocând aceleaşi susţineri de fapt, care au fost deja analizate.
Având în vedere aceste consideraţii, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj împotriva Deciziei nr. 144 din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4629/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2822/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
