ICCJ. Decizia nr. 4809/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4809/2011
Dosar nr.3286/114/2009
Şedinţa publică din 3 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 352 din 3 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 3286/114/2009, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii L.I., L.G., C.A. şi C.V. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău prin Primar, a respins contestaţia conexă formulată de contestatorii P.V., P.A., C.P., Ţ.V. şi P.O., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău, prin Primar şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 447 emise de Primarul Municipiului Buzău la data de 23 iulie 2009 şi a măsurilor dispuse prin aceasta.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de intervenţie în interesul Municipiului Buzău formulată de intervenienta SC U.B. SA.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin dispoziţia contestată în cauză, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 887 mp parcare Fabrica de Bere situată în Buzău – Şoseaua de centură Buzău Nord şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile prevăzute de legea specială privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate de stat în mod abuziv, pentru suprafaţa de 155.568 mp situată în municipiul Buzău, cart. Simileasca, limitrof şoselei de centură Buzău Nord, a construcţiilor demolate formate din casă de locuit şi anexe gospodăreşti, precum şi a împrejmuirii de scândură de fag.
În art. 5 din dispoziţie se menţionează ca persoane îndreptăţite contestatorii L.I., L.G., C.A. şi C.V., în calitate de cesionari ai drepturilor litigioase ce au făcut obiectul Dosarului civil nr. 4187/114/2007, soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău, modificată prin Decizia civilă nr. 146 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti.
Totodată, s-a constatat că cei patru cesionari nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 41.033 mp evidenţiat în patrimoniul SC U. SA ca urmare a Deciziei nr. 103 din 31 martie 2009 emise de A.V.A.S. Bucureşti şi înregistrate la Primăria Buzău sub nr. 10313 din 27 mai 2009, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii notificatorilor cedenţi P.V., P.A., C.P., T.V. şi P.O., în baza dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă.
În art. 6 din dispoziţie se stipulează că notificatorii cedenţi P.V., Ţ.V., P.A., C.P. şi P.O. nu mai au dreptul la măsuri reparatorii pentru construcţiile preluate de stat şi demolate în totalitate, motivat de faptul că prin contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 3026 din 20 noiembrie 2007 cedenţii şi-au cesionat cu titlu oneros toate drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 4187/2007 al Tribunalului Buzău.
S-a mai reţinut că din hotărârile aflate la dosar, rezultă că, urmare a notificărilor formulate de reclamanţii cedenţi P.V., P.A., C.P., Ţ.V. şi P.O., a fost emisă dispoziţia nr. 342 din 8 mai 2007 de către Primarul mun. Buzău, dispoziţie ce a fost contestată de notificatori, iar pe perioada litigiului s-a încheiat contractul de vânzare drepturi litigioase nr. 3026 din 20 noiembrie 2007, prin care notificatorii – contestatori vând soţilor L.I. şi G. şi C.A. şi V. toate drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului civil nr. 4187/114/2007 (mai puţin drepturile lor ce fac obiectul Dosarului civil nr. 33894/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă în care au calitatea de reclamanţi).
Asupra acelei contestaţii, Tribunalul Buzău s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008, în sensul admiterii în parte a acesteia, anulării în totalitate a dispoziţiei nr. 342 din 8 mai 2007 şi constatării dreptului petiţionarilor prin cesionare la restituirea în natură a suprafeţelor de teren libere şi care au făcut obiectul notificării şi a obligat Municipiul Buzău, prin Primar, să retrocedeze petenţilor, în natură, aceste suprafeţe, iar pentru restul terenului până la 20,67 ha, să acorde măsuri reparatorii în teren echivalent a 245 euro/mp potrivit zonei C şi 441 euro/mp potrivit zonei A din completarea la raportul de expertiză, din domeniul public sau privat prin negociere directă cu primarul.
Sentinţa menţionată a fost schimbată în parte prin Decizia nr. 146 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, în urma admiterii apelului Municipiului Buzău, în sensul că s-a constatat dreptul petiţionarilor la restituirea în natură a terenurilor libere, mai puţin suprafaţa de 2100 mp parcare Fabrica de bere. Prin aceeaşi sentinţă, s-a luat act de renunţarea la judecarea apelului de către contestatorii – cesionari. Recursul pârâtului împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 4628 din 30 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La cererea contestatorilor cesionari, la data de 14 iunie 2009, prin încheierea pronunţată, Judecătoria Buzău admite cererea de încuviinţare a executării silite a hotărârii nr. 231/10 martie 2008, devenită irevocabilă, iar din procesul verbal încheiat la data de 11 mai 2009, rezultă că la data încheierii lui, Primarul mun. Buzău procedează la punerea în posesie a soţilor L. şi C., contestatori în prezenta cauză, cu suprafeţele de 4300 mp – drum canal, 1637 mp – centură pasaj, 3100 mp parcare pasaj, dar şi cu suprafaţa de 2100 mp parcare Fabrica de Bere, în condiţiile în care această ultimă suprafaţă fusese exclusă de la restituirea în natură prin Decizia Curţii de Apel Ploieşti, devenită irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârât.
La data de 22 iulie 2008, anterior soluţionării recursului, au loc negocieri privind stingerea litigiului, consemnate în procesul-verbal nr. 14867 din 30 iulie 2008, ocazie cu care Primarul Municipiului Buzău este de acord cu restituirea celor 20,67 ha în natură, menţionând că primăria deţine aproximativ 50 ha, restituire ce urmează a se efectua după soluţionarea irevocabilă a litigiului.
Din încheierile nr. 16180 din 11 iunie 2009 şi 16183 din 11 iunie 2009 emise de O.C.P.I. Buzău – Biroul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, rezultă că pe numele contestatorilor s-a întabulat dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1637 mp teren.
Cu privire la cererea conexă, tribunalul a reţinut că notificatorii cedenţi, pe lângă notificările adresate Primăriei Buzău, au notificat la data de 29 octombrie 2001 Fabrica de Bere Buzău, prin care solicitau acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 4500 mp teren, ce o deţin, evaluată de ei la suma de 2.025.000.000 lei şi pe care este edificată Fabrica de Bere.
La art. 2 din notificare, notificatorii precizează că au evaluat numai terenul, fără construcţii şi instalaţiile pentru care au formulat notificare separat la organele administrative ca urmare a faptului că societăţii nu i s-au transferat cu forme legale şi acele investiţii făcute de părinţii lor pe terenul ce-l deţine societatea.
La data de 17 septembrie 2003, notificatorii cedenţi transmit către A.V.A.S. Bucureşti, o notificare ce a fost înregistrată sub nr. 168/2003, prin care solicită măsuri reparatorii ca urmare a preluării abuzive pentru suprafaţa de 83.630 mp teren intravilan şi pentru construcţiile şi inventarul agricol ce au constituit conacul părinţilor, amplasat pe acest teren, menţionându-se că pe acel teren s-a construit Fabrica de bere, o autogară dezafectată la momentul notificării şi un cimitir.
Imobilele notificate şi inventarul aferent conacului, în notificarea adresată A.V.A.S., au fost evaluate de notificatori la suma de 337,260 euro, respectiv 12.478.620.000 lei. Şi în această notificare se face menţiunea că pentru suprafaţa de 38.630 lei şi construcţiile gospodăreşti şi inventarul agricol au formulat notificare şi la Prefectura Buzău şi Primăria Buzău.
Cum A.V.A.S. Bucureşti nu a emis o decizie motivată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, notificatorii au chemat în judecată această instituţie, iar prin sentinţa civilă nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost obligată persoana notificată – A.V.A.S.- să emită decizie de restituire în echivalent ca răspuns la notificarea formulată de reclamanţi şi înregistrată sub nr. 169/2003 referitor la imobilul teren şi construcţie ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată. Această sentinţă a devenit irevocabilă prin respingerea apelului declarat de A.V.A.S. Bucureşti prin Decizia civilă nr. 421 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi respectiv respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009.
Urmare pronunţării acestei hotărâri, la data de 31 martie 2009, A.V.A.S. Bucureşti a emis Decizia nr. 103 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii notificatorilor pentru terenul în suprafaţă de 41033 mp evidenţiat în patrimoniul SC U. SA şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării către Primăria Municipiului Buzău pentru construcţia revendicată ce a fost demolată şi pentru restul suprafeţei de teren revendicat.
Tribunalul a mai reţinut că prin dispoziţia nr. 342 din 8 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului Buzău, ce a fost contestată de notificatorii cedenţi şi care au făcut obiectul contestaţiei înregistrate la Tribunalul Buzău sub nr. 4187/114/2007 şi soluţionate irevocabil prin sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008, astfel cum a fost modificată prin Decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 146 din 20 mai 2008, se propune acordarea de despăgubiri în echivalent conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru construcţiile demolate în totalitate formate din casă de locuit şi anexe gospodăreşti, precum şi pentru un gard de scândură cu ţambre de fag, fiind respinsă doar cererea de acordare de despăgubiri pentru utilajele şi instalaţiile enumerate în notificările formulate.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că legalitatea acestei decizii a făcut obiectul controlului jurisdicţional al instanţelor prin hotărârile menţionate, aşa încât la data emiterii Deciziei nr. 103 din 31 martie 2009 de către A.V.A.S. Bucureşti ele erau deja soluţionate în mod irevocabil de către instanţa de judecată.
Mai mult, instanţa a constatat că la momentul încheierii contractului de vânzare drepturi litigioase nr. 3026 din 20 noiembrie 2007, fusese deja emisă dispoziţia nr. 342 din 8 mai 2007 de către Primăria Buzău, aşa încât primăria, în mod corect a respins cererea notificatorilor cedenţi privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţiile notificate în condiţiile în care această solicitare fusese deja soluţionată anterior, astfel că s-ar fi ajuns la o dublă restituire.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de SC U.B. SA în interesul Municipiului Buzău prin Primar, tribunalul a reţinut faptul că aceasta vizează suprafaţa de teren destinată accesului său la drumul public, suprafaţă inclusă în cei 2100 mp care însă, aşa cum rezultă din hotărârile aflate la dosar, a fost exclusă de la retrocedare în natură către contestatorii din prezenta cauză.
Instanţa a apreciat că punerea în posesie şi pentru suprafaţa de 2100 mp, contrar dispoziţiilor instanţelor de judecată, nu este de natură a face dovada dreptului de proprietate a contestatorilor cesionari asupra acestei suprafeţe de teren.
Mai mult şi noua dispoziţie emisă de pârâtul Municipiul Buzău – prin Primar contravine dispoziţiilor instanţei referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a acesteia. Simplul plan de amplasament şi delimitare a imobilului nu este în măsură să facă dovada că terenul în suprafaţă de 887 mp cu destinaţia parcare Fabrica de bere a devenit restituibil în natură după pronunţarea instanţei cu privire la acest aspect.
Apelurile declarate de reclamanţii P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O., precum şi de pârâtul Municipiul Buzău, împotriva sentinţei menţionate, au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 146 din 25 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a considerat că problema de drept care constituie esenţa prezentului litigiu este aceea dacă unitatea deţinătoare poate emite o nouă dispoziţie prin care, sub pretextul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001, să anuleze acea dispoziţie şi să acorde măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, sub o altă formă decât cea prevăzută în hotărârea judecătorească.
S-a apreciat că acest lucru nu este posibil, în condiţiile în care litigiul referitor la aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru imobilele litigioase, a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, astfel cum rezultă din succesiunea actelor şi hotărârilor judecătoreşti, prezentată de prima instanţă şi reluată pe larg prin Decizia redată.
Instanţa de apel a apreciat că punerea în executare de bunăvoie a unei hotărâri judecătoreşti ce constituie titlu executoriu nu poate implica o emitere a unei noi dispoziţii sau act administrativ care să presupună o nouă anulare a dispoziţiei emise anterior şi o nouă stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor, cu atât mai mult cu cât, în speţa de faţă, în noua dispoziţie au fost stabilite alte măsuri decât cele acordate pe cale judecătorească.
Astfel, în condiţiile în care Dispoziţia nr. 342/2007 a fost anulată prin cele două hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, aceste hotărâri produc efecte juridice în mod valabil, atât între părţi, cât şi faţă de terţe persoane fizice sau juridice, reprezentând, prin însăşi natura lor, titluri executorii ce nu mai pot fi contestate, revocate sau anulate ulterior, intrând în puterea lucrului judecat. Municipiul Buzău avea obligaţia să respecte aceste hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile în mod definitiv şi irevocabil, neputând să procedeze la emiterea unei alte dispoziţii cu privire la acelaşi imobil, prin care să modifice hotărârile judecătoreşti sus-menţionate, recunoscând în favoarea contestatorilor, atât cedenţi, cât şi cesionari, a unor alte măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţii şi modalităţi total diferite decât cele dispuse prin hotărârile judecătoreşti anterioare.
În cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio dispoziţie care să instituie în favoarea unităţilor deţinătoare sau a altor organe ale statului dreptul de a anula ori revoca o dispoziţie emisă anterior, după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru contestarea acesteia pe cale administrativă, iar apărările intimaţilor conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziţii care să ţină seama de situaţia actuală a imobilului în litigiu şi de hotărârile judecătoreşti, repun în discuţie însăşi legalitatea sau nelegalitatea emiterii Dispoziţiei nr. 342/2007, a sentinţei civile nr. 231/2008 a Tribunalului Buzău şi a Deciziei nr. 146/2008 a Curţii de Apel Ploieşti, a sentinţei civile nr. 1413/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 421 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi respectiv respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 711 din 28 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind împrejurări ce puteau fi invocate numai cu ocazia soluţionării litigiului anterior.
Pe de altă parte, dacă intimaţii considerau că nu sunt elemente descriptive suficiente în cuprinsul dispozitivului hotărârilor judecătoreşti sus-arătate, aveau la dispoziţie calea lămuririi înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, potrivit art. 2811 C. proc. civ., a contestaţiei la executare propriu – zisă ori a contestaţiei la titlu.
De asemenea, în cazul în care notificatorii cedenţi de drepturi litigioase apreciau că hotărârile pronunţate de Tribunalul Buzău şi Curtea de Apel Ploieşti, pe de o parte, şi de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, pe de altă parte, sunt contradictorii sau conţin dispoziţii ce nu se puteau concilia, aveau la dispoziţie căile de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de codul de procedură civilă, pentru a-şi apăra interesele.
În realitate, prin noua dispoziţie emisă, s-a urmărit modificarea dispoziţiilor instanţelor anterioare, fără a mai supune aceasta controlului judecătoresc, dispunându-se, pe cale administrativă, acordarea măsurilor reparatorii prin altă modalitate decât cea stabilită de către instanţele anterioare, ceea ce este inadmisibil.
Pentru acest motiv, au fost înlăturate apărările apelantei Municipiul Buzău privind incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) teza I, art. 25 alin. (4), art. 26 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu mai pot fi analizate în condiţiile în care litigiul a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil de către instanţa judecătorească, caz în care dispozitivul hotărârilor pronunţate se pune în executare potrivit dreptului comun.
De aceea, printr-o nouă dispoziţie, nu se putea stabili măsura acordării de despăgubiri pentru suprafaţa de 20,67 ha, în locul acordării terenului în compensare şi nici reveni prin propria voinţă asupra unui act de executare deja încheiat, respectiv procesul-verbal din data de 11 mai 2009, prin care chiar intimata a dispus restituirea în natură, în compensare, şi a suprafeţei de 2100 mp teren parcare fabrica de bere, ce fusese exclusă de la restituirea în natură de către instanţa de apel.
Pentru aceleaşi considerente, intervenienta SC U. SA Buzău, îşi putea valorifica drepturile, în cazul în care era nemulţumită de restituirea în natură a întregii suprafeţe de 2100 mp, reprezentând parcarea fabricii de bere, pe calea separată prevăzuta de legea civilă.
Instanţa de apel a respins solicitarea apelanţilor-reclamanţi de desfiinţare a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea integrală a fondului, respectiv fără a analiza convenţia părţilor privind transmiterea drepturilor litigioase şi limitele acestei convenţii. Curtea de apel a constatat că acest contract a fost analizat de către tribunal, fiind interpretat atât prin prisma clauzelor sale, cât şi a obiectului dosarelor la care făcea referire şi modalitatea lor de soluţionare.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel al reclamanţilor P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O., instanţa a constatat că, deşi au calitatea de persoane îndreptăţite, fiind moştenitorii proprietarilor imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, imobile care au aparţinut autorilor lor, defuncţii R.P. şi J.P., fiind dobândite de aceştia conform actelor autentice de vânzare cumpărare depuse la dosarul cauzei, în copie certificată, aceştia au cedat drepturile litigioase ce formau obiectul Dosarului nr. 4187/114/2007, cesionarii L.I., L.G., C.A. şi C.V. fiind trecuţi în aceasta calitate în dispozitivul sentinţei civile nr. 231/2008 şi deciziilor pronunţate în căile de atac declarate împotriva acesteia.
Chiar dacă s-ar primi argumentul că nu s-ar fi cesionat şi drepturile litigioase privitoare la suprafaţa de 7000 mp şi construcţiile demolate şi că acestea nu au făcut obiectul contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat la Biroul Notarului Public V.V. sub nr. 3026/20 noiembrie 2007, instanţa nu poate trece peste autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 231/2008, prin care s-a dispus atât acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, cât şi restituirea în natură a terenurilor de 4300 mp, 1637 mp, 1637 mp şi 3100 mp, precum şi acordarea măsurilor reparatorii în teren echivalent pentru suprafaţa de 20,67 mp, către cesionari, eventual putându-se doar pe calea lămuririi înţelesului şi întinderii dispozitivului acestei hotărâri sau o altă asemenea modalitate prevăzută de lege, să se stabilească în ce măsură beneficiază cedenţii sau cesionarii de măsurile reparatorii acordate.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O., precum şi pârâtul Municipiul Buzău, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele.
I. Prin motivele de recurs, pârâtul Municipiul Buzău, prin Primar, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate.
II. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Se impune casarea ambelor hotărâri de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece ambele instanţe au rezolvat procesul fără a analiza fondul cauzei sau l-au analizat doar parţial, în sensul că nu au cercetat convenţia privind transmiterea drepturilor litigioase şi limitele acestei convenţii.
Astfel, nu s-a avut în vedere că nu au fost înstrăinate drepturile recurenţilor – reclamanţi care făceau, la momentul cesionării, obiectul Dosarului nr. civil nr. 33894/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, după cum se menţionează în mod expres prin contractul de vânzare de drepturi litigioase. Decizia urma să se refere la drepturile care nu au fost înstrăinate, acesta fiind motivul pentru care s-a formulat contestaţia de faţă.
Totodată, considerând că nu mai poate analiza substanţa dreptului recurenţilor din perspectiva convenţiei de înstrăinare de drepturi litigioase, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti, instanţa de apel a apreciat greşit că sunt întrunite elementele autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 1201 C. civ., în condiţiile în care cel puţin identitatea de părţi nu se mai păstrează (în Dosarul nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău, recurenţii de faţă, în urma cesiunii drepturilor litigioase, au devenit terţi faţă de acel proces), astfel încât nu a mai cercetat fondul cauzei.
Pe de altă parte, instanţele anterioare, în măsura în care ar fi constatat existenţa unei situaţii care ar fi presupus o autoritate de lucru judecat, fiind inutilă cercetarea fondului, aveau obligaţia să pună în discuţia părţilor această situaţie de excepţie, pentru a nu se încălca dreptul la apărare şi la un proces echitabil.
2. Decizia recurată nu este motivată pe fondul pricinii, preluându-se, fără nicio justificare, motivaţia instanţei de fond, în sensul că recurenţii – reclamanţi nu mai pot beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele care au aparţinut autorilor şi care au fost confiscate în mod abuziv, astfel încât se impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, în raport de art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) C. proc. civ. ori modificarea deciziei, în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
3. Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi, totodată, a făcut o aplicare greşită a legii, întrucât reclamanţii au învestit instanţa cu o contestaţie în materia Legii nr. 10/2001, iar instanţa a soluţionat cauza în condiţiile dreptului comun, neţinând cont de legile restituirii proprietăţii pentru recunoaşterea drepturilor lor, prin aprecierea că aceste drepturi ar fi fost preluate de alte persoane.
Astfel, nu s-a ţinut cont de faptul că dispoziţia nr. 342 din 08 mai 2007 a Primarului Municipiului Buzău, contestată de către recurenţii din prezenta cauză într-un litigiu anterior, a fost emisă pe baza notificărilor iniţiale ale recurenţilor, până la emiterea de către A.V.A.S. a deciziei la care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1413 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, de restituire în echivalent, ca răspuns la notificarea formulată de recurenţi sub nr. 169/2003.
Aşadar, prin dispoziţia primarului din 2007 s-a făcut referire doar la o parte din imobilele deţinute de autorii părţilor, fără a fi soluţionate şi cererile privind restituirea terenului în suprafaţă de 48.033 mp şi a conacului edificat pe acesta.
Drept urmare, contractul de vânzare de drepturi litigioase, intervenit în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 342 din 08 mai 2007, nu a vizat şi terenul în suprafaţă de 48.033 mp şi a conacului edificat pe acesta.
La data de 31 martie 2009, A.V.A.S. a emis Decizia nr. 103, prin care a dispus acordarea de măsuri reparatorii, în echivalent, numai pentru imobilul - teren în suprafaţă de 41.033 mp, evidenţiat în patrimoniul SC U. S.A., întrucât această societate comercială nu ocupă decât această suprafaţă. Pentru restul suprafeţei de până la 48.033 mp, atât cât se solicitase iniţial, respectiv pentru suprafaţa de 7.000 mp, s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Primarului Municipiului Buzău, conform art. 21 alin. (4) din Legea 10/2001 cu modificări şi completări, motivat de faptul că această suprafaţă nu se află în patrimoniul SC U. SA. De asemenea, a fost declinată competenţa de soluţionare şi a cererii privind acordarea de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru imobilul conac, tot în favoarea Primarului Municipiului Buzău.
În aceste condiţii, prin dispoziţia nr. 447 din 23 iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului Buzău, care formează obiectul prezentei contestaţii, au fost respinse în mod nelegal şi netemeinic cererile privind restituirea diferenţei de 7.000 de mp, a conacului şi a anexelor acestuia, naţionalizate de la părinţii reclamanţilor.
Singurul motiv pentru care aceaste imobile nu au fost restituite de către A.V.A.S. a fost acela legat de competenţa de soluţionare, însă existenţa dreptului de proprietate, precum şi faptul preluării în mod abuziv a imobilelor de către stat, nu pot fi contestate, făcându-se dovada acestora.
Pe de altă parte, deşi în dispoziţia care face obiectul prezentei contestaţii se arată faptul că cesionarii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru aceste imobile, nu se dispune restituirea acestora către cedenţi, în natură sau în echivalent, s-a mai arătat în motivele de recurs.
La termenul de judecată din 27 mai 2011, recurentul Primarul Municipiului Buzău a învederat faptul că renunţă la judecarea recursului, solicitând instanţei să ţină cont de acest act de dispoziţie, cu motivarea că a emis o nouă dispoziţie cu nr. 647 din 16 decembrie 2010 în care este pusă în aplicare sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău.
La acelaşi termen de judecată, intimaţii - reclamanţi L.I., L.G., C.A. şi C.V. au invocat excepţia rămânerii fără obiect a recursului reclamanţilor P.V., P.A., P.V., C.P., Ţ.V. şi P.O.
Înalta Curte a reţinut spre soluţionare ambele recursuri, urmând a se avea în vedere actul procesual de dispoziţie arătat anterior, în ceea ce priveşte recursul pârâtului, precum şi excepţia procesuală invocată cu privire la recursul reclamanţilor, prioritar faţă de cercetarea motivelor de recurs.
I. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Primarul Municipiului Buzău, se apreciază că manifestarea de voinţă a părţii explicit exprimată prin cererea depusă la dosar, semnată de către primar, echivalează cu o achiesare la Decizia recurată, act procesual de dispoziţie căruia urmează a i se da curs, în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, inclusiv în privinţa judecării căilor de atac declanşate.
În consecinţă, Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecarea recursului, în temeiul art. 316 şi 267 C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor P.V., P.A., C.P., Ţ.V. şi P.O., analizându-se excepţia invocată de intimaţii-reclamanţi L.I., L.G., C.A. şi C.V., se constată că nu este fondată şi urmează a fi respinsă.
Obiectul recursului declarat de către reclamanţi îl reprezintă Decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca atare, nu se poate constata că recursul a rămas fără obiect, cât timp Decizia recurată există şi este susceptibilă de control sub aspectul legalităţii.
Chiar dacă s-ar considera că excepţia invocată vizează însăşi contestaţia, în sensul că, emisă fiind dispoziţia nr. 647 din 16 decembrie 2010 în locul celei contestate în prezenta cauză, cu nr. 447 din 23 iulie 2009, aceasta din urmă nu mai produce efecte juridice, excepţia rămânerii fără obiect tot nu ar fi fondată.
Deşi Primarul Municipiului Buzău a emis dispoziţia nr. 647 din 16 decembrie 2010 într-un moment la care dispoziţia nr. 447 din 23 iulie 2009 era anulată prin hotărâre definitivă, respectiv prin Decizia nr. 146 din 25 iunie 2010 recurată în cauză, eventuala admitere cel puţin a unuia dintre recursuri ar echivala cu absenţa unei hotărâri definitive de anulare a dispoziţiei contestate, însemnând că aceasta continuă să îşi producă efectele.
Aşadar, emiterea noii dispoziţii a primarului nu are relevanţă în prezenta cauză din perspectiva obiectului contestaţiei formulate de recurenţi, cât timp instanţa de judecată este învestită cu cercetarea legalităţii şi temeiniciei primei dispoziţii, ce nu a fost anulată în mod irevocabil şi nici revocată prin dispoziţia nr. 647 din 16 decembrie 2010.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de către reclamanţii P.V., P.A., P.V., C.P., Ţ.V. şi P.O., examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Analiza lor urmăreşte, însă, raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia adoptată în recurs, pentru a se asigura o succesiune logică a argumentării, şi nu ordinea cronologică a criticilor concepută de către recurenţi.
În acest context, se constată, prin prisma celor ce se vor arăta prin prezentele considerente, că nu a fost cercetat însuşi fondul contestaţiei formulate de recurenţii – reclamanţi, iar situaţia de fapt nu a fost clarificată pe deplin. Astfel, în mod greşit instanţa de apel a respins apelul reclamanţilor, menţinând hotărârea primei instanţe pronunţate în aceste condiţii, atare soluţie echivalând cu o greşită aplicare a legii, pentru considerentele ce vor fi expuse.
În contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii au învestit instanţa de judecată în cauză cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. 447 din 23 iulie 2009 emise de Primarul Municipiului Buzău, susţinând că, în mod greşit, prin dispoziţia atacată, li s-a respins solicitarea de acordare de măsuri reparatorii constând în contravaloarea construcţiilor demolate reprezentate de un conac şi anexe gospodăreşti situate pe un teren în suprafaţă de 7000 mp, precum de restituire în natură a acelui teren de 7000 mp situat în cartierul Simileasca.
Soluţionarea fondului contestaţiei ar fi însemnat cercetarea temeiniciei susţinerilor cu acest obiect ale reclamanţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, niciuna dintre instanţele de fond nefăcând referire la aceste pretenţii, la existenţa unei notificări şi la modul în care unitatea deţinătoare a înţeles să răspundă acesteia.
Referirea la hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în alte litigii nu este suficientă.
Valorificarea unor hotărâri judecătoreşti administrate ca mijloace de probă în cauză echivalează nu cu invocarea autorităţii de lucru judecat presupuse de art. 1201 C. civ., după cum se menţionează în motivele de recurs, deoarece este necontestat că tripla identitate de elemente nu este întrunită, cel puţin din perspectiva obiectului cererii, fiind vorba despre contestaţii împotriva unor dispoziţii diferite, emise de entităţi diferite, în procedura Legii nr. 10/2001.
În fapt, ambele instanţe de fond au recunoscut şi respectat efectul negativ pe care orice hotărâre irevocabilă îl produce asupra litigiilor viitoare în care se dezbate acelaşi drept subiectiv, cu aceeaşi cauză juridică, însă recurenţii susţin, în mod corect, că nu s-a demonstrat, din punct de vedere juridic, concluzia de respingere a contestaţiei lor, în virtutea efectului negativ al hotărârilor judecătoreşti anterioare.
Astfel, nu s-a analizat dacă obiectul hotărârilor judecătoreşti acoperă în totalitate pretenţiile din cauză ale recurenţilor – reclamanţi, iar atare evaluare ar fi trebuit să se realizeze prin compararea suprafeţelor de teren vizate de hotărârile anterioare şi cea care constituie obiectul pretenţiilor deduse judecăţii.
În acest context, ar fi trebuit să se reţină că recurenţii – reclamanţi au formulat mai multe notificări în baza Legii nr. 10/2001, pe care le-au adresat atât Primăriei Municipiului Buzău, A.V.A.S. şi SC U. SA (intervenienta din prezenta cauză), care au fost soluţionate prin dispoziţii cenzurate de către instanţele de judecată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Astfel, prin dispoziţia nr. 342 din 8 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului Buzău au fost soluţionate notificările nr. 8211 din 13 august 2001 şi 11054 din 31 octombrie 2001, ce au fost depuse la Prefectură, respectiv la Primărie şi care vizau o suprafaţă de 38.630 mp.
Pe lângă acestea, recurenţii – reclamanţi au formulat alte notificări pentru o suprafaţă de 83.630 mp şi contravaloarea construcţiilor de pe acesta, din care s-a pretins că o suprafaţă de 45.000 mp s-ar afla în detenţia SC U. SA, notificări depuse la A.V.A.S. (nr. 1089/2001, 1090/2001 şi 168/2003) şi chiar la Primărie (nr. 1091/2001). De asemenea, mai există două notificări formulate doar de către reclamantul P.V. – nr. 525 şi 526 din 2001 – pentru două terenuri de 8,75 ha şi contravaloarea construcţiilor de pe acesta.
Prin sentinţa civilă nr. 231/10 martie 2008 a Tribunalului Buzău, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 146/2008 a Curţii de Apel Ploieşti (menţinută prin Decizia nr. 4628/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) – hotărâri judecătoreşti a căror putere de lucru judecat a fost valorificată de instanţele de fond în cauză - în soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 342 din 8 mai 2007 şi ţinându-se cont de cesiunea de drepturi litigioase intervenită pe parcursul procesului, s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de 20,67 ha, direct în patrimoniul cesionarilor.
Este adevărat că, dată fiind puterea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti, în prezenta cauză nu se poate reevalua suprafaţa de teren ce a făcut obiectul cesiunii de drepturi litigioase intervenite în Dosarul nr. 4187/114/2007 al Tribunalului Buzău, cât timp reclamanţii P. şi ceilalţi nu au declarat apel împotriva sentinţei pentru a contesta recunoaşterea dreptului cesionarilor pentru 20,67 ha (din acelaşi motiv, fiind nerelevant că notificările nr. 8211/2001 şi 11054/2001 se refereau la 38.630 mp, iar instanţa de judecată s-a pronunţat asupra a 20,67 ha).
În virtutea efectului negativ al puterii de lucru judecat, însă, nici nu se poate ignora faptul că instanţa s-a pronunţat în acea cauză pentru 20,67 ha, în timp ce notificările anterior descrise, însumate, vizează o suprafaţă mai mare de 20,67 ha teren.
Tocmai acest lucru reproşează recurenţii – reclamanţi instanţei de apel (care a confirmat hotărârea primei instanţe), respectiv faptul că nu s-au observat şi analizat pretenţiile vizând 7000 mp şi contravaloarea construcţiilor demolate de pe acest teren, care nu ar fi intrat în suprafaţa de 20,67 ha menţionată anterior.
Recurenţii pretind că acest imobil compus din 7000 mp teren şi construcţii reprezentate de conac şi anexe gospodăreşti, demolate după naţionalizare, face parte din suprafeţele solicitate prin notificarea adresată A.V.A.S.
În acest context, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 1413 din 5 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, urmare a refuzului A.V.A.S. de a răspunde notificării nr. 168/2003, aceasta a fost obligată să emită dispoziţie motivată pentru măsuri reparatorii în echivalent în ceea ce priveşte o suprafaţă de teren de 48.033 mp şi pentru construcţii.
Această dispoziţie a fost emisă de A.V.A.S., ca entitate învestită cu soluţionarea notificării, sub nr. 103 din 31 martie 2009, însă doar pentru 41.033 mp evidenţiaţi în patrimoniul SC U.B. SA. Pentru diferenţa de 7000 mp teren şi contravaloarea construcţiilor, A.V.A.S. s-a dezînvestit în favoarea Primarului Municipiului Buzău.
Rezultă că primarul avea obligaţia de a se pronunţa, în favoarea recurenţilor – reclamanţi, asupra suprafeţei de 7000 mp şi asupra contravalorii construcţiilor de pe acesta; or, o asemenea soluţie nu se regăseşte în cuprinsul dispoziţiei nr. 4427 din 23 iulie 2009 contestate în cauză, iar instanţele de fond nu au cercetat motivele pentru care primarul nu s-a pronunţat explicit asupra pretenţiilor vizând cei 7000 mp şi construcţii, cu a căror soluţionare fusese învestit de către A.V.A.S.
Nu este exclus ca suprafaţa de 7000 mp să facă parte din cei 20,67 ha din sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008, dar acest lucru nu este evidenţiat în conţinutul niciuneia dintre hotărârile de fond pronunţate în cauză şi nici nu rezultă cu certitudine din cuprinsul dispoziţiei contestate a primarului. În mod similar, este posibil ca şi pretenţiile privind construcţiile să se regăsească printre cele vizate de aceeaşi sentinţă, însă respingerea pretenţiilor cu acest obiect prin dispoziţia contestată nu a fost motivată în acest fel şi nici cercetată din această perspectivă de către instanţele de fond.
Ca atare, pentru soluţionarea contestaţiei reclamanţilor ce au formulat recursul de faţă, ar fi trebuit ca instanţele să compare suprafeţele de teren pentru care s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fie în patrimoniul cesionarilor, fie direct în patrimoniul recurenţilor – reclamanţi, cu cele pentru care aceştia au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, urmând să decidă asupra pretenţiilor vizând cei 7000 mp teren şi contravaloarea construcţiilor de pe acesta.
Întrucât atare analiză nu a fost efectuată, nu se poate considera că a fost soluţionată în fond contestaţia recurenţilor, impunându-se în acest sens rejudecarea cauzei în primă instanţă, pentru lămurirea situaţiei de fapt pe aspectele anterior arătate, cu suplimentarea probatoriilor, dacă se va considera necesar.
Este de reţinut şi faptul că, pentru suprafaţa de 7000 m teren, există o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a unei alte entităţi decât Primarul Municipiului Buzău la emiterea unei dispoziţii motivate, respectiv a A.V.A.S., în timp ce primarul a fost învestit cu soluţionarea pretenţiilor prin declinarea competenţei de către A.V.A.S.
În acest context, urmează a se aprecia, în raport de situaţia de fapt concretă, ce va fi lămurită pe baza probatoriului administrat, dacă se poate reţine un refuz nejustificat al primarului de soluţionare a pretenţiilor pentru suprafaţa de 7000 mp, iar contestaţia recurenţilor – reclamanţi, în acest caz, este îndreptată împotriva acestui refuz, astfel încât este admisibilă soluţionarea în fond a pretenţiilor, în aplicarea Deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –SECŢIILE UNITEîntr-un recurs în interesul legii.
Urmează ca, în cadrul rejudecării de către prima instanţă, să se ţină cont şi de următoarele aspecte:
Spre deosebire de contestaţia formulată de reclamanţii P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O. împotriva dispoziţiei nr. 4427 din 23 iulie 2009, care este întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestaţia formulată de reclamanţii L.I., L.G., C.A. şi C.V. împotriva aceleiaşi decizii nu poate avea acelaşi temei, întrucât, în ceea ce-i priveşte pe aceştia, procedura Legii nr. 10/2001 a fost finalizată, inclusiv prin soluţionarea contestaţiei de către instanţa de judecată (aceşti reclamanţi s-au subrogat în drepturile autorilor lor, reclamanţii Pană şi ceilalţi, ce au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 342/2007, soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 231 din 10 martie 2008 a Tribunalului Buzău).
Din punctul lor de vedere, dispoziţia nr. 4427 din 23 iulie 2009 reprezintă un act de executare benevolă a sentinţei civile nr. 231 din 10 martie 2008, ce nu poate fi cenzurată din nou în condiţiile Legii nr. 10/2001, ci exclusiv pe calea la executare, pentru verificarea conformităţii actului cu titlul executoriu.
Cu toate că atare cerere avea un regim de judecată distinct de cel al contestaţiei reclamanţilor Pană şi ceilalţi, inclusiv sub aspectul competenţei materiale de soluţionare, tribunalul a procedat la conexarea celor două cereri, considerând că între acestea există o strânsă legătură, iar atare apreciere nu poate face obiect al controlului judiciar ierarhic, în absenţa vreunei critici a părţilor pe acest aspect.
Aşadar, cele două cereri trebuie soluţionate împreună, cu atât mai mult cu cât clarificarea aspectelor arătate prin prezenta decizie interesează şi modul de punere în aplicare a sentinţei civile nr. 231 din 10 martie 2008 în ceea ce îi priveşte pe toţi reclamanţii, fiind necesară tranşarea în acelaşi proces a situaţiei tuturor terenurilor.
În cazul în care s-ar considera că soluţia asupra contestaţiei reclamanţilor L.I., L.G., C.A. şi C.V. a intrat în puterea lucrului judecat, ar însemna ca dispoziţia nou emisă de către primar, cu nr. 647 din 16 decembrie 2010, să-şi producă efectele, ceea ce nu poate fi acceptat, însemnând a se pepetua incertitudinile în privinţa punerii în aplicare a titlurilor executorii la care s-a făcut referire în prezenta decizie.
În consecinţă, urmează a se admite recursul reclamanţilor P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O., a se dispune modificarea deciziei, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Impunându-se rejudecarea întregii cauze, această finalitate nu poate fi atinsă decât prin modificarea în tot a deciziei şi admiterea atât a apelului declarat de reclamanţi, cât şi a celui declarat de pârâtul Municipiul Buzău împotriva sentinţei civile nr. 352 din 3 martie 2010 a Tribunalului Buză, secţia civilă.
În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va desfiinţa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia rămânerii fără obiect a recursului formulată de intimaţii-reclamanţi L.I., L.G., C.A. şi C.V.
Ia act de renunţarea pârâtului Municipiul Buzău, prin primar, la judecarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 146 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de reclamanţii P.V., P.A., C.P., Ţ.V., P.O. împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot Decizia, în sensul că admite apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Municipiul Buzău împotriva sentinţei civile nr. 352 din 3 martie 2010 a Tribunalului Buzău, secţia civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4830/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4642/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
