ICCJ. Decizia nr. 5195/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5195/2011

Dosar nr. 7208/1/2010

Şedinţa publică din 15 iunie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 546 din 16 mai 2001 a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din teren în suprafaţă de 1.449 mp şi construcţie

Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greşit pentru cota indiviză de 1/2 din imobil ce a aparţinut autoarei A.T., fostă G., pe cale de consecinţă, actele ulteriore de dispoziţie ale Statului Român, sunt nule.

În ce priveşte restul de 1/2 din imobil, prima instanţă a reţinut de asemenea că pârâţii nu pot opune un titlu valabil de proprietate, care să fie preferabil celui al reclamantei şi autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituţiei din 1948, ce ocrotea proprietatea privată şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora, nimeni nu poate fi silit să-şi cedeze proprietatea, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Ca atare, s-a reţinut că şi în ceea ce priveşte această cotă indiviză, actele ulteriore de dispoziţie săvârşite de stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic.

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă pe motiv că SC C. SA nu este îndreptăţită să formuleze o astfel de cerere din moment ce în contractele de vânzare-cumpărare acţionară figurează A.C.P.A.S.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâţi din cauză.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 29 septembrie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.V., pentru lipsa calităţii procesuale active şi a respins ca nântemeiată cererea de revizuire în garanţie formulata de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut ca autorul reclamantei G.A. nu era exceptat de la naţionalizare, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziţia 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naţionalizate. De asemenea a reţinut că nu s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi imobilul revendicat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta V.V.

În motivarea recursului s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că nu există identitate între imobilul ce a constituit proprietatea autorilor săi şi imobilul revendicat, care a fost preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea C.T.I. la care România este parte. S-a susţinut că deşi a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa a analizat în cuprinsul considerentelor şi aspecte legate de fondul pricinii.

La data de 10 ianuarie 2005, SC P.S. SRL a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei-reclamante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

S-a arătat în esenţă că imobilul revendicat nu mai este necesar desfăşurării activităţii comerciale a pârâtei SC C. SA care şi-a mutat sediul în sectorul 5, în imobil funcţionând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic în baza unui contract de închiriere încheiat la 25 decembrie 2000 cu intimata - pârată.

Prin Decizia nr. 6909 din 20 septembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis recursul dedarat de redanunta V.V. împotriva Deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rcjudecare aceleiaşi instanţe De asemenea s-a respins ca nefondat recursul formulat de intervenienta accesorie SC P.S. SRL declarat împotriva aceleiaşi decizii

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în dovedirea calităţii sale procesuale active, reclamantul în acţiunea în revendicare poate să invoce orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect translativ sau declarativ de proprietate care generează în favoarea sa o prezumţie relativă de proprietate. Pot fi folosite de asemenea, orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare.

În ceea ce priveşte dovada calităţii de moştenitor, aceasta se face, de regulă, cu certificatul de moştenitor sau legatar ori hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moştenirii.

În speţă, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a calităţii sale de moştenitoare a defunctului G.A., cât şi a împrejurării că la data naţionalizării, autorul său avea în proprietate, imobilul din sector 2.

Cât priveşte identitatea dintre imobilul revendicat şi cel deţinut în prezent de pârâta SC C. SA., instanţa de control judiciar şi-a fundamentat în întregime soluţia pe concluziile expertizei şi respectiv suplimentului de expertiză efectuată în cauză, deşi acestea nu au avut în vedere toate actele prezentate de reclamantă în susţinerea demersului său judiciar.

Astfel, procesul-verbal emis la 19 mai 1941 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, atestă faptul că G.S.A., tatăl reclamantei avea în proprietate imobilul situat în Bucureşti - compus din teren în suprafaţă de 1.402 mp şi construcţie - acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 august 1938 şi prin contractul autentificat din 22 ianuarie 1940 prin care fosta sa soţie, T.A. (fostă G.S., mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil.

Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în str. V. proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziţionării terenului, vecinătăţilor şi corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deţinut în prezent de intimata-parata.

În acelaşi sens este şi istoricul de rol fiscal emis de Consiliul Local al sectorului 2 din 14 februarie 2003 precum şi autorizaţiile de construire din 08 aprilie 1910 şi din 15 octombrie 1921 împreună cu schiţele anexe.

Ca atare, cu prilejul rejudecării, se impune efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere toate aceste acte şi să stabilească de asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcţiei principale, efectuată de SC C. SA, precum şi dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri.

Instanţa de recurs a găsit fondată şi critica reclamantei vizând greşita reţinere a preluării imobilului în litigiu cu titlu de către Statul Român. Astfel, deşi a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa, în considerente a antamat chestiuni ce ţin de fondul litigiului, reţinând, greşit de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât deţinea împreună cu cea de-a doua soţie, alte 11 apartamente situate în mai multe imobile naţionalizate. Or, din copia carnetului de muncă aparţinând lui G.C.A. rezultă că autorul reclamantei era de profesie vinificator şi a deţinut atât înainte cât şi după naţionalizare, mai multe funcţii: muncitor, inspector, pivnicer, preşedinte al A.V., fapt ce conduce la concluzia că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Tot astfel, simplul fapt că autorul reclamantei deţinea la data naţionalizării mai multe apartamente, nu-l putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 din Decretul nr. 92/1950, atâta vreme cât în cauză nu s-a făcut dovada că G.A. trăia exclusiv din exploatarea acestora.

Nu în ultimul rând, aşa cm de altfel s-a reţinut constant în practica judiciară a ultimilor ani, şi în literatura de specialitate, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul, nu putea constitui titlu valabil al Statului Român, în condiţiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispoziţiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480-481 C. civ. şi Tratatele Internaţionale la care România aderase.

După casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bucureşti s-a format Dosarul de faţă cu nr. 35806/2/2005.

As fel prin Decizia ciula nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâtului C.G.M.B. şi s-a admis apdul pârâtei SC C. SA, s-a desfiinţat în parte sentinţa cu prime la soluţionarea cererii de ohemare în garanţie şi s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii de oherrure în garanţie. A u fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel în rejudecare, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Făcând aplicarea textului de lege redat anterior curtea a constatat că decizia pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează cu caracter obligatoriu asupra a două probleme de drept.

În primul rând instanţa de recurs a stabilit că reclamanta a făcut atât dovada calităţii de moştenitoare a defunctului G.A. cât şi dovada împrejurării că la data naţionalizării autorul său avea în proprietate imobilul din sector 2 (alin. (3), pag. 5 din Decizia nr. 6909/2003).

În al doilea rând instanţa de recurs a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat de la autorul reclamantei (alin. (3)-(7), pag. 6 din Decizia nr. 6909/2003).

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile intimatei SC C. SA conform cărora decizia din recurs nu cuprinde dezlegări asupra problemelor de drept. Constatarea existenţei unui drept de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul naţionalizării şi constatarea lipsei titlului statului asupra bunului preluat de la autorul reclamantei (constatarea inexistenţei unui drept valabil transmis) sunt aspecte care se înscriu în domeniul propriu de aplicare al sintagmei „probleme de drept dezlegate" din textul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât la prima judecare a apelului a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active raportat la acţiunea introductivă şi întrucât instanţa de recurs a casat cu trimitere spre rejudecarea apelului tocmai pe motiv că respectiva excepţia a fost greşi admisă, curtea a reţinut de asemenea ca fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare concluzia Înaltei Curţi conform cu care reclamanta are calitate procesuală activă. Sub acest aspect sunt relevante atât dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece calitatea procesuală este o condiţie generală de exercitare a acţiunii civile şi trebuie tratată ca o problemă de drept în sensul art. 109 alin. (1) C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. rap. la art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., deoarece recurentei nu i se poate crea o situaţie mai grea în rejudecarea apelului dispusă ca urmare a admiterii propriului şi singurului recurs.

Pe lângă necesitatea administrării probei cu expertiză, (dispoziţie obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) teza a II-a) instanţa de recurs indică actele care trebuie avute în vedere la efectuarea noii expertize respectiv aspectele de fapt ce urmează a fi lămurite prin noua probă. Deşi la prima vedere precizarea instanţei de recurs, relativă la actele ce trebuie avute în vedere, poate părea superfluă, în condiţiile în care oricum instanţa este datoare să aibă în vedere toate actele propuse de părţi, această precizare îşi găseşte utilitatea dacă se are în vedere faptul constatat de către Înalta Curte şi anume că expertizele efectuate în cadrul judecării primului apel nu au avut în vedere ori nu au valorificat respectivele acte.

Relativ la obiectivul expertizei, instanţa de recurs precizează că aceasta trebuie să stabilească „întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcţiei principale, efectuate de către SC C. SA, precum şi dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri".

Instanţa de recurs nu stabileşte ca fiind necesară administrarea în rejudecare a probei cu expertiză topografică pentru a stabili dacă terenul pe care este situată construcţia este identic cu terenul ce a aparţinut autorului reclamantei.

Dispoziţia instanţei de recurs conform cu care este necesar a se lămuri doar aspectele legate de construcţie este justificată dacă se are în vedere aprecierea aceleiaşi instanţe (alin. ultim fila 5 din decizie) conform cu care „din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în str. V. proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziţionării terenului, vecinătăţilor şi corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deţinut în prezent de intimata-pârâtă".

În legătură cu această din urmă apreciere a instanţei de recurs, este necesar a se stabili dacă leagă instanţa care rejudecă apelul sau nu. Această problemă este importantă în rejudecarea apelului atât pentru a nu se reţine o situaţie diferită faţă de cea constatată printr-o hotărâre irevocabilă cât şi pentru a nu se motiva aspectele clarificate deja printr-o hotărâre irevocabilă. Pentru a da un răspuns acestei probleme este necesar să se stabilească dacă şi în ce măsură puterea de lucru judecat trebuie ataşată considerentelor hotărârii, în condiţiile în care este incontestabil că aprecierea la care ne referim nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. după cum, susţine şi intimata-pârâtă SC C. SA.

În mod tradiţional jurisprudenţa şi doctrina românească admit că acele considerente care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat.

În speţă nu se poate susţine că aserţiunea instanţei de recurs referitoare la identitatea de terenuri explică dispozitivul şi se reflectă în acesta, astfel că aceasta nu leagă instanţa de rejudecare. De altfel în rejudecare a fost administrată şi proba cu expertiză topografică.

Prin urmare, pe baza tuturor probelor administrate în cauză relativ la situaţia de fapt se va stabili dacă există identitate de terenuri, iar în caz afirmativ, va stabili pe de o parte dacă lucrările de extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri iar pe de altă parte dacă întinderea acestor lucrări este de natură a duce la schimbarea substanţei bunului revendicat.

Expertiza topografică efectuată de expertul S.V. concluzionează la fila 7 din raport (fila 303 dosar) următoarele: „faptul că pe plan în dreptul imobilului în litigiu şi pe procesul - verbal apar aceleaşi înscrisuri dovedeşte cert că terenul actual din str. V. este acelaşi cu imobilul cumpărat de S.G.C.A., autorul intimatei-reclamante şi cu imobilul care a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, poziţia 3175 conform adresei din 03 septembrie 2007 a SC A. SA, care prin Decizia nr. 230/1975 a fost transmis în A.C.I.C. Bucureşti".

Instanţa de apel a reţinut pe deplin lămuritoare concluziile raportului de expertiză topografică. Sub acest aspect trebuie precizat că prin răspunsul expertului la obiecţiunile intimatei la raport, (fila 374 dosar) acesta îşi menţine concluziile din punct de vedere tehnic. Menţiunea expertului conform cu care „nu poate explica cum la poziţia 3431 din str. S., unde se află amplasat imobilul C., apare I.H.", acest lucru nepermiţând o identificare certă, nu este relevantă în cauză deoarece instanţa nu a stabilit în sarcina expertului obligaţia de a se pronunţa asupra conţinutului anexelor la Decretul nr. 92/1950.

Instanţa de apel a mai constatat că atât expertul S.V., în răspunsul la obiecţiuni, cât şi experţii B.N. şi G.V. susţin că nu se poate face o legătură clară şi exactă prin documente, acte şi schiţe ale proprietăţilor, între imobilele deţinute şi înstrăinate succesiv de către P.B. - Ş.G. - R.A. - A.G.S., deşi obiectivele expertizei nu impuneau găsirea unei astfel de legături.

Experţii B.N. şi G.V., realizând o adevărată „privire diabolica" trag concluzia că nu se poate stabili o identitate certă între imobilul deţinut în anul 1891 de către M.S. şi imobilul deţinut în prezent de către intimată. Această concluzie nu prezintă relevanţă în speţă deoarece nu se poate induce o contradicţie formală într-un sistem prin raportare la o situaţie exterioară acestuia.

Din moment ce autorul reclamantei, de la care a fost preluat imobilul, avea titlu de proprietate opozabil „erga ormes" (actul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 august 1934, transcris în 1940), din moment ce imobilul respectiv a fost identificat conform planului cadastral din anul 1940, scara 1:1500 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea C.F. din Bucureşti şi din moment ce imobilul menţionat în cartea funciară a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, toate acestea în condiţiile în care de la nivelul anului 1928 nu s-au schimbat nici denumirea străzii V. nici adresele poştale ale imobilului (adresă fila 199 dosar), curtea a găsit că identitatea dintre terenul preluat de către stat de la autorul reclamantei şi terenul revendicat, aflat în patrimoniul intimatei a fost indubitabil dovedită.

Stabilită fiind identitatea topografică a terenurilor, curtea nu a mai avut în vedere aprecierile din raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcţii conform cu care respectiva identitate nu este certă.

Relativ la construcţie curtea a constatat ca fiind relevante în cauză concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul S.I. în care se arată că „după naţionalizare (1950), asupra clădirii principale subsol, parter şi parţial mansarda din str. V. s-au făcut în perioada 1955-1956 de către I.G.L.L. raion 1 Mai lucrări de extindere pe structura vechii clădiri, respectiv de realizare a unui etaj general de 304,00 mp peste parterul existent, precum şi lucrării de instalaţii la subsol, parter şi etaj specifice funcţiunii de cămin de copii". Aceleaşi concluzii stabilesc că „ulterior, proprietara SC C. SA a executat o extindere locală a parterului sub forma unei construcţii parter cu acoperişul în pantă cu suprafaţă de 18,18mp, alăturată structurii vechii clădiri, care protejează accesul secundar dinspre curte, în clădire, spre scările către subsol şi etaj".

Faţă de cele arătate s-a reţinut că lucrările de extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri.

Pentru a putea conchide dacă prin lucrările de extindere s-a ajuns la o schimbare a substanţei bunului curtea a comparat vechiul imobil cu imobilul extins. Elementele de comparaţie au vizat destinaţia imobilelor, suprafaţa acestora şi eventual valoarea adăugată prin lucrările de extindere.

La nivelul anului 1941 vechea clădire era descrisă ca „un corp de case cu încăperile: pivniţe, parter, vestiar şi 8 camere, baie, bucătărie, semimansardă cu trei camere, garaj şi una cameră de servitori".

Transformarea semimansardei cu trei camere într-un etaj generalizat şi extinderea locală a parterului sub forma unei construcţii parter cu acoperişul în pantă cu suprafaţa de 18,18mp reprezintă principalele modificări ale vechiului imobil.

S-a mai apreciat de instanţa de apel că prin modificările arătate nu se ajunge la schimbarea destinaţiei imobilului, acesta putând fi folosit ca locuinţă atât înainte de modificări cât şi după. Funcţiunea căreia îi este afectată construcţia (locuinţă sau sediu ori punct de lucru societate) nu ţine de destinaţia bunului prin natura sa, ci de nevoile concrete ale proprietarului.

S-a mai constatat că suprafaţa construită a imobilului urmare a respectivelor modificări nu a fost dublată, că regimul de înălţime al imobilului a rămas acelaşi şi că amprenta la sol este cvasiidentică. Pentru ca raţionamentul curţii să fie pe deplin lămurit s-a arătat cu titlu de exemplu că schimbarea substanţei bunului revendicat s-ar fi putut realiza dacă imobilul compus din subsol, parter şi etaj ar fi fost transformat într-un imobil compus din subsol, parter şi 6 etaje sau dacă suprafaţa construită a imobilului modificat ar fi fost cel puţin dublă faţă de suprafaţa construită a vechiului imobil, în această din urmă situaţie prezentând relevanţă şi întinderea terenului (potrivit dreptului civil român terenul reprezintă principalul, iar construcţia accesoriul dacă diferenţa de valoare nu este evidentă în favoarea construcţiei).

Deşi generalizarea etajului şi extinderea locală a parterului aduc în mod cert un spor de valoare imobilului, acest spor de valoare nu este determinant în comparare, mai ales dacă se are în vedere că imobilul în ansamblul său este compus atât din teren cât şi din construcţie.

Dat fiind faptul că în speţă asemănările sunt mai numeroase şi mai importante decât deosebirile, s-a reţinut că imobilul revendicat nu a suferit de-a lungul timpului o schimbare substanţială de natură a-l transforma într-un alt bun decât cel care a fost preluat abuziv de la autorul intimatei reclamante.

Prin urmare, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia erau îndreptăţiţi să urmărească bunul preluat fără titlu de către stat în mâinile oricui s-ar afla bunul, mai ales că la data introducerii acţiunii (27 noiembrie 1998) introductive nu exista o lege specială care să reglementeze regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat. Legea nr. 213/1998 a fost publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998 şi a intrat în vigoare la 60 de zile de la data publicării.

În sensul admisibilităţii acţiunii reclamantei s-a avut în vedere faptul că la data de 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în cadrul secţiilor unite, că tribunalele sunt competente să judece orice acţiuni privitoare la atingerile aduse dreptului de proprietate sau altor drepturi reale, comise între anii 1944-1989, revenind astfel asupra deciziei sale din 02 februarie 1995 care stabilise faptul că instanţele judecătoreşti nu au atribuţia de a cenzura şi dispune restituirea imobilelor naţionalizate.

Dispoziţiile art. 324 alin. (4) şi (5) au fost introduse în O.U.G. nr. 88/1997 prin Legea nr. 99/1999, astfel că nu sunt aplicabile acţiunii reclamantei pentru a o considera inadmisibilă, deoarece acţiunea introductivă este anterioară iar legea civilă nu retroactivează. In schimb, aceleaşi dispoziţii legale sunt aplicabile cererii de chemare în garanţie formulată de către apelanta-pârâtă deoarece în speţă, prin ipoteză, evicţiunea se produce după intrarea în vigoare a respectivelor dispoziţii, după cum s-a reţinut la analizarea apelului împotriva soluţiei date, cererii de chemare în garanţie.

În concluzie s-a reţinut că soluţia instanţei de fond pe cererea în revendicare este legală şi temeinică iar apelul pârâtei relativ la cererea principală este nefondat.

De asemenea s-a reţinut ca nefondat apelul declarat de către pârâta C.G.M.B. împotriva soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare, deoarece prin acesta se urmăreşte a se demonstra că imobilul a trecut în patrimoniul statului cu titlu, ceea ce contravine celor stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu forţă obligatorie, prin decizia din recurs. Susţinerile pârâtei C.G.M.B. conform cărora formal nu ar avea capacitate procesuală şi implicit calitate procesuală pasivă nu pot fi reţinute deoarece sunt întemeiate exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 215/2001, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă în anul 1998, iar în art. 7 din Decretul nr. 92/1950 se stabilea că „imobilele naţionalizate prin efectul prezentului decret trec în administrarea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al comunei pe al cărei teritoriu se află". C.G.M.B., consiliile locale şi consiliile judeţene sunt continuatoarele personalităţii juridice a fostelor consilii populare conform art. 118 din Legea nr. 69/1991 (numerotarea de la data publicării).

A fost găsit ca fondat apelul SC C. SA cât priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, dispoziţia primei instanţe relativ la acest aspect fiind desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general, SC C. SA Bucureşti şi chemata în garanţie A.V.A.S.

Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenta SC C. SA. a criticat hotărârea instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.

Se susţine astfel că instanţa de apel în rejudecare nu a respectat dezlegările date prin decizia de casare şi de fapt aceasta a dus la distorsionarea judecăţii, fiind încălcat şi dreptul la judecata efectivă în apel prin neexaminarea temeiurilor cererii de apel.

Din această perspectivă recurenta susţine că se impune rejudecarea cauzei.

Recurenta mai învederează că nu se motivează concret soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a sentinţei cu privire la cererea de revendicare.

Instanţa de rejudecare a menţinut sentinţa atacată cu privire la soluţia dată în rezolvarea cererii de revendicare, fără a preciza dacă se păstrează motivarea sentinţei, în condiţiile în care nu există considerente din care să rezulte care este motivarea soluţiei de respingere a apelului declarat de SC C. SA. cu privire la cererea de revendicare.

Astfel hotărârea instanţei de apel în rejudecare nu cuprinde o motivare proprie.

Se mai susţine de către aceeaşi recurentă că apărarea făcută în apel privind aplicarea corectă cu privire la bunul revendicat a prevederilor art. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1950, nu a fost constatată în apel, cu argumentul că aceasta ar constitui o problemă de drept rezolvată de decizia de casare.

Se mai susţine că sunt incorecte şi contrazise în cauză considerentele sentinţei privitoare la actele de dispoziţie pe care statul le-a luat cu privire la cota indiviză de 1/2 din proprietatea asupra imobilului sub argumentul lipsei de obiect.

Considerentele hotărârii instanţei de apel sunt contradictorii cu elemente străine pricinii şi nu se motivează în nici un mod înlăturarea concluziilor coroborate şi concordante ale tuturor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

Au fost ignorate total înscrisurile aflate la dosar şi practic considerentele cuprind motivări ipotetice, ceea ce nu echivalează cu o motivare aptă să satisfacă exigenţele legii.

În aceeaşi idee a nemotivării hotărârii, recurenta arată că sunt anihilate raţionamentele propuse de contradicţiile evocate şi practic hotărârea este lipsită de temei legal.

Se mai învederează că probatoriul administrat demonstrează lipsa de identitate între bunul proprietatea intimatei-reclamante şi bunul revendicat, astfel că este cert că imobilul existent în prezent pe terenul proprietatea SC C. SA nu este acelaşi cu imobilul descris în cererea de chemare în judecată şi care face obiectul revendicării.

O altă critică vizează încălcarea regulilor legate de aplicarea legii, survenite pe parcursul judecării unui litigiu, ignorându-se împrejurarea că acţiunea vizează un activ comercial deţinut de o societate comercială complet privatizată.

Se mai constată că reclamanta nu are un drept la un bun, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Or, susţine aceeaşi recurentă, în lipsa unui bun, apt a fundamenta o cerere de revendicare, acţiunea principală este neîntemeiată.

Titlul de proprietate al pârâtei este valid şi este încheiat în conformitate cu legea, bunul fiind dobândit de la stat în condiţiile Legii nr. 15/1990.

Recurentul Municipiul Bucureşti prin primarul general a criticat hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte:

Recurentul susţine că erau incidente dispoziţiile art. 23 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar competenţa de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat revine primarului general al Municipiului Bucureşti.

Ca atare, recurentul învederează că potrivit Deciziei de recurs în interesul legii dată în Dosarul nr. 60/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, este inadmisibilă acţiunea în revendicare şi pe considerentul priorităţii legii speciale şi a securităţii raporturilor juridice.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta A.V.A.S. a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. şi că ipotezele prevăzute de acest text nu se regăsesc în cauză, întrucât soluţia adoptată de prima instanţă a fost soluţionată pe fondul cererii de chemare în garanţie.

Un alt motiv de recurs se referă la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 32.4 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 de instanţa de apel.

Se susţine că nu a fost pusă în discuţie contradictorie temeiul juridic al cererii de chemare în garanţie, motiv pentru care sunt excluse dispoziţiile art. 32.4 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 întrucât excede obiectului cu care instanţa de fond a fost investită.

În drept au fost invocate dispoziţiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte prin Decizia nr. 2685 din 3 mai 2010 a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză, reţinând următoarele:

Faţă de dispoziţiile Deciziei de casare nr. 6909 din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel în rejudecare a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Soluţia astfel consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar.

Prin urmare, modul de interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate ale instanţei de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar practic instanţa în rejudecare are obligaţia confirmării acelor dezlegări în drept date de instanţa de casare.

Or, faţă de dispoziţiile cuprinse în decizia de casare, instanţa de apel în rejudecare s-a conformat întocmai dispoziţiilor şi recomandărilor date, precum şi problemelor de drept dezlegate, respectând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.

Prin prisma recomandărilor şi a dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a raporturilor juridice dintre părţi.

Criticile legate de nemotivarea hotărârii şi de existenţa unor elemente străine sau contradictorii sunt şi ele nefondate.

Astfel motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum ci de conţinut.

Motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul procedurilor generale şi abstracte ale unei legi iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.

Or, din această perspectivă este de reţinut că instanţa de apel s-a conformat şi dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt fondate criticile recurenţilor legate de nemotivarea hotărârii.

În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel in mod legal şi în virtutea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil a reţinut că acestea nefiind soluţionate pe fondul cauzei, sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Prin prisma celor expuse, constându-se că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., toate recursurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva susmenţionatei hotărâri a formulat în termen legal, contestaţie în anulare SC C. SA solicitând în contradictoriu cu intimaţii V.V., M.F.P., S.I.F.M.I., A.V.A.S. şi Municipiul Bucureşti prin primar general, anularea hotărârii atacate şi reluarea judecăţii în recurs.

În motivarea cererii, contestatoarea a susţinut că instanţa, respingând recursul, a omis să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, şi 9 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, fiind astfel incidenţă teza I a textului art. 318 C. proc. civ., pe care contestatoarea a înţeles să-şi întemeieze cererea dedusă judecăţii.

S-a susţinut că prin declaraţia de recurs au învestit instanţa de control judiciar cu analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea de către instanţa de apel a regulilor judecăţii şi formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A relevat astfel că instanţa de apel a procedat la determinarea situaţiilor ce ţin de domeniul aplicării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fără ca problema să fie dezbătută, a fost încuviinţată o expertiză tehnică de altă specialitate decât cea dispusă obligatoriu prin decizia de casare, nu au fost respectate dispoziţiile luate prin încheierile interlocutorii, ajungându-se la situaţia ca temeiurile de fapt şi de drept ale apelului său să nu fie efectiv examinate, deşi casarea dispusă în ciclul procesual anterior a fost totală.

Altă critică adusă deciziei instanţei de apel, care a fost încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constă în aceea că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au respins apărările formulate în susţinerea apelului, bazate pe concluziile concordante ale lucrărilor de expertiză efectuate în cauză, din care rezultă lipsa de identitate dintre imobilul revendicat şi cel deţinut de contestatoare; soluţia dată apelului, în ceea ce priveşte cererea de revendicare, se bazează pe motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal, date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi a principiilor ce cârmuiesc materia soluţionării acţiunilor în revendicare.

Au relevat că, relativ la criticile expuse, motivarea soluţiei date în recurs, este alcătuită din evocarea unor reguli şi principii general valabile, fără nici o referire concretă, la speţă, ori la criticile concrete privind greşelile de judecată evocate în recurs.

Astfel, nu au fost examinate temeiurile recursului în raport de prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât vătămările procesuale deduse spre analiza instanţei de recurs, nu au făcut obiect de analiză din partea instanţei de recurs.

Nu există nici o apreciere proprie a instanţei de recurs din care să rezulte argumentele pentru care temeiurile de fapt şi de drept ale recursului său au fost calificate ca nefondate.

În acest sens s-a susţinut ca fiind decisivă motivarea propriu-zisă a recursului, care reproduce dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi se referă, în general, la ipoteza în care prin decizia de casare pronunţată într-un ciclu procesual anterior s-a procedat la dezlegarea unei probleme de drept sau s-a realizat interpretarea unei dispoziţii legale incidenţă în cauză.

Or, în cauză, nu este cazul unei astfel de situaţii întrucât decizia de casare dată în ciclul procesual anterior nu cuprinde dezlegarea unei probleme de drept aplicabilă în speţă.

Relevându-se scopul şi limitele casării, care avea drept obiectiv efectuarea unei expertize, cu reţinerea unei situaţii de fapt eronate, alta decât cea rezultată din probe, a distorsionării judecăţii apelului, determinat de faptul că instanţa de apel nu a procedat la identificarea adevăratelor dezlegări date de instanţa de casare, s-a arătat că în ipoteza în care, în recurs, prin decizia contestată, nu s-au făcut verificări ale criticilor invocate sub acest aspect, au rămas neclarificate şi fără răspuns apărări constante la care nu au dat nici o dezlegare nici instanţa de apel, nici instanţa de recurs.

S-a arătat că greşeala de judecată privind aplicarea regulilor procedurale impuse de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. s-a săvârşit în sensul reţinerii chestiunilor de fapt dezlegate de instanţa de casare drept chestiuni de drept, obligatorii şi că, deşi casarea a fost totală, apelul s-a judecat în limite incorect determinate, procedeu ce a fost criticat în recurs, care a rămas neexaminat.

A învederat că au rămas neexaminate următoarele probleme invocate în recurs:

- neexaminarea efectivă a apelului său cu privire la împrejurările de fapt invocate care au fost apreciate, fără dezbateri, prin hotărârea recurată, drept dezlegări obligatorii în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect au susţinut că aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 314 C. proc. civ. combinat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., impunea la rejudecarea cauzei, cercetarea completă a fondului apelului, deoarece casarea a fost totală, iar considerentele deciziei de casare deşi se referă la chestiuni de fapt, relevante pentru soluţionarea cauzei, nu se impun în rejudecare, cu titlu de dezlegări de drept.

- corectitudinea/incorectitudinea soluţiei date de instanţa de apel care a ignorat, fără motivare, încheierile interlocutorii, prin care s-a pregătit judecata apelului, vizând administrarea unor probe, care reflectă nelămurirea instanţei cu privire la problematica identificării construcţiei şi a terenului revendicat, până la momentul pronunţării cu privire la cererea de probe.

Deşi chestiunile pe care erau chemate să le rezolve aparţin domeniului problematicii de fapt a litigiului, dat fiind faptul că ele vizează identitatea obiectului material al dreptului asupra căruia poartă cererea de revendicare, ca şi cele privind situaţia socio-profesională a persoanei de la care a fost preluat bunul, instanţa de trimitere, în rejudecare, era obligată ca în apel să analizeze calea de atac şi sub acest aspect, analiză neefectuată, cu încălcarea dreptului la judecată efectivă în apel, care implică examinarea concretă a temeiurilor cererii de apel.

Instanţa de recurs nu a analizat aceste critici ale recursului, conservând aceste greşeli de judecată, deoarece a omis să se pronunţe asupra acestor critici concrete aduse deciziei pronunţate în apel.

- nu s-a verificat critica privind existenţa unor considerente străine de natura pricinii, ori considerente contradictorii în decizia recurată (motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) relevându-se că decizia contestată cuprinde în partea considerentelor hotărârii pronunţate de instanţa de recurs (pag. 16 alin. (1)² - (1)³ şi pag. 17), condiţiile general valabile în raport cu care motivarea unei hotărâri satisface exigenţele art. 261 C. proc. civ.

Considerentele deciziei contestate sunt generice, ele nu fac trimitere, nu analizează criticile invocate pe larg sub acest aspect, constând în împrejurarea că din decizia recurată lipsesc considerentele concrete privind soluţia dată în apel şi că nu există considerente din care să rezulte care este motivarea soluţiei de respingere a apelului său cu privire la cererea de revendicare, context în care instanţa de recurs nu a analizat recursul motivat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva celor invocate în recursul său.

De asemenea a rămas neexaminată critica existenţei unor considerente contradictorii şi străine de exigenţele art. 261 C. proc. civ., relativ la actele de dispoziţie ulterioare pe care statul le-a făcut cu privire la cota indiviză de Vi din proprietate asupra imobilului, considerată ca lipsită de obiect, ori cele privind aplicarea art. 948 pct. 3 C. civ. şi art. 960 - 962 C. civ.

Deşi sunt incompatibile cu exigenţele motivării corecte a hotărârii, considerentele conform cărora „această soluţie (de admitere a revendicării) se impune şi pentru a se evita o posibilă nouă condamnare a României din partea Curţii europene a drepturilor omului, precum celebrul, de acum, caz „Brumărescu", evident străine de natura pricinii, au rămas indiferente instanţei de recurs, care nu a analizat recursul sub acest aspect.

Au rămas neexaminate temeiurile recursului referitoare la înlăturarea nemotivată a înscrisurilor şi concluziilor coroborate şi concordante ale rapoartelor de expertiză efectuate în cauză şi care neagă identitatea imobilului indicat în titlul revendicantei cu cel pe care societatea în deţine.

- a fost total ignorat motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fundamentat printre altele pe interpretarea şi aplicarea incorectă a principiilor convenţionale ale apărării dreptului la bun, prin reglementări ce aparţin dreptului comunitar european.

Or, dacă verificarea examinării/neexaminării unui motiv de casare sau de modificare a hotărârii recurate, nu se poate face altfel decât prin examinarea „răspunsurilor" concrete date de instanţa de recurs temeiurilor recursului, în cauză, hotărârea contestată nu a examinat nici unul dintre temeiurile criticilor subordonate prevederilor art. 304 pct. 9.

Or, omisiunea cercetării unui motiv de casare sau de modificare, temei al contestaţiei în anulare reglementat de art. 318 C. proc. civ. se face prin verificarea îndeplinirii obligaţiei de motivare a hotărârii în funcţie de considerentele proprii ale instanţei de recurs.

Lipsa examinării unui motiv de recurs goleşte de conţinut o garanţie a dreptului la un proces echitabil, greşeală de judecată ce poate fi corectată prin retractarea hotărârii contestate şi rejudecarea recursului sub aspectul/aspectele omise a fi cercetate.

Intimata-reclamantă V.V. a formulat întâmpinare solicitând, în principal respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată şi menţinerea deciziei contestate.

A susţinut că prin procesul-verbal din 26 august 2010 a fost pusă în posesie asupra imobilului, obiect al litigiului, căruia i-a adus numeroase îmbunătăţiri.

După ce a prezentat istoricul cauzei, intimata a susţinut netemeinicia cererii justificat de împrejurarea că recursul dedus judecăţii a fost structurat pe trei motive de recurs - art. 304 pct. 5, 7, şi 9 C. proc. civ. - în dezvoltarea cărora s-a invocat o multitudine de „argumente" ce probabil s-ar fi dorit a fi calificate fiecare în parte drept motive distincte de recurs.

Pentru ca hotărârea să fie motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate părţii, fiind suficient ca, din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente, chiar şi în mod implicit, cu atât mai mult cu cât motivarea reprezintă o lucrare pur subiectivă, ce ţine de tehnica fiecărui judecător în parte.

Modalitatea şi tehnica de redactare a unei hotărâri judecătoreşti nu se poate încadra într-un anumit tipar, fiind la latitudinea instanţei modul în care răspunde criticilor aduse, singura obligativitate reprezentând-o necesitatea cuprinderii în considerentele hotărârii a motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei şi pronunţării soluţiei.

Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere (ceea ce s-a şi întâmplat) şi nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor, care sprijină aceste cereri, fiind motivată şi hotărârea care cuprinde o motivare implicită a cererilor formulate de părţi.

În speţă, instanţa de recurs a avut o altă concepţie decât cea a recurentei-pârâte în analiza criticilor deduse prin recurs, fundamentându-şi convingerea referitoare la netemeinicia recursului pe baza unei construcţii juridice proprii.

A accepta teza contestatoarei ar însemna ca orice susţinere a unei părţi să fie necesar a fi combătută în mod distinct, iar în ipoteza în care instanţa are un anumit punct de vedere, fundamentat pe un raţionament juridic diferit de cel al uneia dintre părţi şi pe care îl exprimă în mod succint, hotărârea astfel pronunţată să fie susceptibilă de desfiinţare.

Or, nu acesta a fost intenţia legiuitorului şi scopul introducerii pct. 5 al art. 261 C. proc. civ., nefiind posibil ca o parte lipsită de orice culpă procesuală să fie nevoită să reia sine die cu plata unor costuri suplimentare un ciclu procesual doar datorită unei anumite modalităţi de redactare a hotărârii de către un judecător, care în soluţia pronunţată şi-a expus propriul raţionament juridic relativ la aspectele deduse judecăţii.

A solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată.

Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:

Hotărârea judecătorească - sentenţia - reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi.

întrucât întreaga activitate judiciară are drept scop soluţionarea unui conflict civil concret, hotărârea judecătorească desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare „quodjudex sentif, reprezintă, indubitabil, cel mai important act al justiţiei.

Deşi în literatura juridică, conceptul de hotărâre este folosit într-un sens larg (cuprinzând toate dispoziţiile luate de instanţă cu privire la desfăşurarea procesului civil, administrarea dovezilor în rezolvarea unor incidente de procedură), sensul ce interesează aici este acela de act final şi de dispoziţie prin care se soluţionează litigiul dintre părţi.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., unul dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească sunt considerentele sau „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", cerinţă pretinsă delege imperativ.

Legea nu pretinde, prin urmare, o anumită formă sau conţinut al considerentelor, ci pe aceea ca instanţa să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentul pentru care s-au respins unele cereri, cu alte cuvinte, instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune (în speţă, prin cererea de recurs) şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate/solicitate de părţi.

Este adevărat că, în această operaţiune, instanţa nu trebuie să răspundă şi la toate argumentele folosite de părţi pentru susţinerea pretenţiilor lor, însă ea este obligată să analizeze şi să se pronunţe pe cererile părţilor (în speţă, motivele de recurs invocate drept critici aduse hotărârii cu privire la care s-a cerut exercitarea controlului judiciar) însoţite de argumente mai mult sau mai puţin consistente.

Deci ceea ce este important şi asigură „motivarea hotărârii judecătoreşti" în accepţiunea normelor procesuale este examinarea pretenţiilor deduse instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, care trebuie să se prezinte într-o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, numai în această ipoteză partea având convingerea că cererile sale au fost analizate de instanţa de judecată şi, în acelaşi timp, poate verifica concordanţa măsurilor dispuse cu situaţia de fapt şi legea aplicabilă raportului juridic litigios, hotărârea judecătorească constituind prin elementele ce o compun, dar, în special, cu referire la norma art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., oglinda activităţii judiciare într-un caz dat.

Deşi este real că nu se poate face abstracţie de latura subiectivă a activităţii de redactare a unei hotărâri judecătoreşti, care presupune o anumită specificitate în acţiunea de concepere a acestui act de procedură determinat de structura/tipologia judecătorului, cel care realizează acest act de o deosebită importanţă în activitatea judiciară şi asupra căruia, inevitabilul îşi pune propria amprentă, este de menţionat că, independent de acest aspect, conţinutul şi elementele unei hotărâri judecătoreşti, criterii obiective, pretinse de lege imperativ, sunt cele care trebuie să primeze şi să urmeze structura impusă de lege şi concepţia legiuitorului în adoptarea acestei norme, garanţie a respectării dreptului la apărarea şi a principiului legalităţii ce guvernează întreaga activitate judiciară.

Şi în concepţia legiuitorului european şi a jurisprudenţei convenţionale, în considerarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o garanţie a unui proces echitabil.

Curtea europeană reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observaţii sunt, în mod real ascultate, adică, în mod concret, examinate de către instanţa sesizată cu o contestaţie asupra unui drept sau a unei obligaţii cu caracter civil.

Astfel, principiile expuse de instanţa de contencios european a drepturilor omului, în jurisprudenţa sa constantă în această materie, reglementează obligaţia pentru instanţe de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea Albina împotriva României, hotărârea Perez împotriva Franţei, parag. 80, hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, parag. 59).

Raportând aceste principii la speţa dedusă judecăţii, se observă că instanţa de recurs nu a respectat nici exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nici garanţiile procesuale impuse de art. 6 parag. 1 din Curtea europeană, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, mijloacelor de apărare şi elementelor de probă şi excepţiilor procesuale invocate de părţi, limitându-se în a prelua/transpune o normă de drept procesual-civil în susţinerea dispozitivului hotărârii (art. 315 alin. (1) C. proc. civ.), fără să releve în analiza sa elementele de fapt şi de drept ce i-au format convingerea şi pe care se sprijină hotărârea cu referire la cererile (motivele de recurs) părţii.

Nu au fost .analizate sub nici un aspect criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., dar nici cel încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. relativ la conotaţiile de nelegalitate invocate de parte, simpla menţiune că „motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum ci de conţinut" ori noţiunea de motivare a hotărârii şi conformarea dispoziţiilor instanţei de apel cerinţelor art. 26, C. proc. civ., constituindu-se într-o indicare generică a textului normei evocate, o aserţiune ce nu-şi găseşte corespondent în ipojtezele de nelegalitate cu ipotezele sale indicate de parte în susţinerea acestui motiv de recurs.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 318 C. proc. civ., cererea dedusă judecăţii urmează să fie admisă cu consecinţa anulării hotărârii instanţei de recurs, şi fixarea unui termen de judecată pentru soluţionarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite contestaţia în anulare formulată de SC C. SA împotriva Deciziei nr. 2685 din 3 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pe care o anulează.

Fixează termen pentru judecarea recursurilor la 12 octombrie 2011. Se vor cita părţile.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3878/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5613/2011. Civil. Pretenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 5195/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5195/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs