ICCJ. Decizia nr. 5613/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5613/2011
Dosar nr. 493/44/2008
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, reclamantul N.C. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti la plata unei rente anuale pe durata exercitării dreptului de servitute legal instituit asupra terenului în suprafaţă de 460 mp proprietatea sa, situat în intravilanul municipiului Ploieşti, limitrof staţiei Peco H.
A mai solicitat obligarea la plata daunelor cominatorii calculate la nivelul şi după metoda mediei dobânzilor bancare la depozitele în lei pentru persoanele fizice, aplicate la cuantumul rentei anuale ce va fi fixată de instanţă, pentru fiecare pârâtă în parte, începând cu data primirii notificărilor ce le-au fost trimise pârâtelor.
În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că este proprietarul terenului în suprafaţă de 460 m.p. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 martie 1994 de notariatul de Stat Judeţean Prahova, că a încercat să-şi construiască o casă pe acest teren şi că în demersul său de a obţine avizele şi autorizaţia de construcţie a descoperit că pe terenul său există conducte ce aparţin pârâtelor în suprafaţă de 200 mp pentru SC C. SA. Ploieşti şi de 260 mp pentru SC P.L. SA Ploieşti.
Temeiul de drept invocat a fost art. 7 alin. (4) din Legea nr. 134/1995.
Pârâta SC C. SA Ploieşti a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin M.F.P.
Prin întâmpinare s-au invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei calităţii procesuale active şi s-a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Prin întâmpinarea depusă de pârâta SC P.L. SA Ploieşti s-a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii şi nulitatea absolută a contractului de urbanism şi a autorizaţiei de construcţie.
În şedinţa din data de 26 octombrie 2000 reclamantul a precizat că solicită renta pe perioada aprilie 1997 - aprilie 1998.
A.N.R.M. chemată în garanţie de pârâta SC C. SA Ploieşti a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, faţă de faptul că Statul Român este reprezentat de M.F.P.
Chemaţii în garanţie Municipiul Ploieşti şi Consiliul Local Ploieşti, urmare cererii formulate de pârâte, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererilor de chemare în garanţie.
Printr-o cerere de completare a întâmpinării formulate, pârâta SC P.L. SA Ploieşti a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, arătând că a acordat despăgubiri deţinătorului terenului - fostul C.A.P., conform Legii nr. 59/1974, servitutea transmiţându-se odată cu fondul aservit.
După mai multe precizări la acţiune reclamantul, prin concluziile scrise, a solicitat în final constatarea existenţei servitutilor instituite în favoarea pârâtelor, stabilirea valorii rentei anuale, pe durata existenţei acestora la preţurile din septembrie 2001, conform expertizei efectuate de E.D., şi obligarea pârâtelor la plata rentei anuale până la 30 aprilie a fiecărui an la valoarea actualizată cu indicele din septembrie 2001 până la data plăţii precum şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pe perioada aprilie 1997 - martie 1999.
Prin sentinţa nr. 306 din 5 decembrie 2003, Tribunalul Vrancea a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. pentru Statul Român, şi a lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.M., a respins ca neâtemeiate toate celelalte excepţii procedurale invocate de pârâte şi pe fond a admis în parte acţiunea condamnatului
A constatat legale servitutile existente în favoarea pârâtelor pe terenul proprietatea reclamantului, a obligat pârâtele să plătească reclamantului sumele stabilite conform expertizei efectuate de C.D. şi a stabilit contravaloarea rentei anuale în sarcina pârâtelor conform aceleiaşi expertize
Au fost respinse cererile de chermare în garanţie formulate de pârâta SC C. SA. Ploieşti împotrivi M.F.P. şi A.N.R.M. şi ca nântemeiată cererea de arătare a titularului, formulată de pârâta SC P.L. SA. Ploieşti împotriva Primăriei Municipiului Ploieşti şi Consiliul Local Ploieşti, precum şi de chermre în garanţie formulată de pârâta SC C. SA Ploieşti.
După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 3994 din 18 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a admis recursurile declarate de reclamant şi de pârâtele SC C. SA. Ploieşti şi SC P.L. SA. Ploieşti împotriva Deciziei civile nr. 401/A din 23 martie 2004 a Curţii de Apel Calaţi, care a reţinut soluţia instanţei de fond
Drept urmare, s-a casat decizia instanţei de apel şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând în esenţă că hotărârea este practic nemotivată.
Rejudecând apelul prin Decizia civilă nr. 454/A din 20 decembrie 2006 Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondate apelurile declarate de părţi şi a menţinut sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu prime la apelul reclamantului.
Prin Legea nr. 238 din 07 iunie 2004 intrată în vigoare la data de 13 septembrie 2004 care a abrogat Legea nr. 134/1995, în art. 7 se prevede că renta va fi determinată după principiul celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate.
Cea mai mică atingere adusă proprietăţii reclamantului este prevăzută în varianta admisă de prima instanţă, respectiv de 95 mp pentru SC P.L. SA Ploieşti şi 36 mp pentru SC C. SA. Ploieşti.
Întinderea în timp a rentei şi cuantumul ei s-a făcut conform art. 7 din lege, durata fiind aceea a operaţiunilor petroliere, iar cuantumul s-a stabilit folosindu-se metoda comparaţiei cu preţurile practicate în zonă şi ţinând cont de regimul juridic al terenului, aflat în intravilan la periferia municipiului Ploieşti.
În calculul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului nu s-au acordat acele cheltuieli efectuate pentru procurarea unor avize, autorizaţii sau cele solicitate şi nedovedite.
Aceste cheltuieli devin certe în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi nu la data achitării lor.
Cupriure la apdd dedarat de pârâta SC C. SA Ploieşti:
Încălcarea prevederilor art. 68 pct. 4 C. proc. civ. nu este sancţionată cu nulitatea absolută, apelanta-pârâtă neinvocând şi nedovedind vreo vătămare prin faptul că s-a permis mandatarului reclamantului să pună concluzii orale.
Toate precizările efectuate de reclamant la acţiune se încadrează în dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 şi 4 C. proc. civ. neschimbând obiectul acţiunii, indiferent sub ce formă au fost formulate.
Critica privind încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 s-a reţinut ca neavenită şi fără efect cât timp această chestiune a fost soluţionată cu putere de lucru judecat.
Referitor la excepţiile invocate de această apelantă s-a reţinut că soluţia instanţei de fond este legală.
Astfel, reclamantul a dovedit că este proprietarul unui teren care este subtraversat de conducta de ţiţei, că are un interes în cauză, şi că terenul în litigiu se află sub incidenţa art. 7 din legea petrolului, ceea ce atrage obligaţia pârâtei la renta prevăzută de această lege şi nu a chematelor în garanţie.
Pârâta are calitatea de titular de operaţiune, chiar dacă susţine că nu există un acord încheiat, deoarece art. 94 din Normele Metodologice nr. 1265/1996 de aplicare a Legii nr. 134/1995, prevăd că până la reglementarea juridică a statutului unităţilor specializate în transportul petrolului prin sistemul naţional de transport, această activitate să fie desfăşurată de SC C. SA Ploieşti.
Excepţia prescrierii acţiunii nu este fondată, deoarece servitutea este continuă iar renta a fost introdusă în anul 1995.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Conducta aflată pe terenul reclamantului a fost montată înainte de Legea nr. 134/1995 a petrolului, dar renta se impune şi pentru această situaţie conform interpretărilor dispoziţiilor tranzitorii şi finale din această lege.
Deşi este adevărat că din suprafaţa de teren doar 36 mp sunt afectaţi de apelanta-pârâtă, autorităţile specializate au condiţionat construirea locuinţei de respectarea mai multor condiţii care fac ca practic terenul în totalitate să nu poate fi folosit pentru scopul iniţial, separat de faptul că nu s-a încercat o negociere şi nu s-a dovedit susţinerea pârâtei privind dezafectarea conductei.
Critica privind cheltuielile de judecată constând în onorariu de experţi nu este fondată, în raport de art. 274 C. proc. civ., deoarece partea căzută în pretenţii trebuie să suporte cheltuielile reclamantului.
Refentor la apdul dedarat de pârâta SC P.L. SA Ploieşti:
S-a reţinut că prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul L.D. în prezenţa părţilor, s-a răspuns argumentat la toate obiectivele expertizei şi apoi prin suplimentul de raport de expertiză, la toate obiecţiunile formulate de pârâtă, astfel că cercetarea locală şi contraexpertiza nu erau necesare.
S-a mai reţinut că prin raportul de expertiză corect întocmit s-a identificat terenul în litigiu, astfel că schiţa anexă la contractul de vânzare-cumpărare nu se coroborează cu celelalte dovezi luate în calcul de expert.
Cu privire la temeiul de drept, s-a reţinut că deşi instanţa eronat a reţinut şi o dispoziţie legală abrogată, soluţia este justificată pe dispoziţiile legii petrolului, care este incidenţă în cauză, contrar susţinerilor pârâtei.
Natura juridică a terenului arabil s-a stabilit prin hotărârea Consiliului Local al municipiului Ploieşti, pentru o suprafaţă mai mare decât cea din litigiu şi nu prin autorizaţia de construcţie, aşa cum s-a susţinut de către apelantă.
În ceea ce priveşte titlul reclamantului i valabilitatea acestuia, există autoritate de lucru judecat, urmare unei acţiuni promovate chiar de pârâte, şi care a fost respinsă ca nefondată.
Circuitul civil al terenului a fost descris de expert, arătându-se că acesta, urmare modernizării DN 1 - Bucureşti - Ploieşti şi a staţiei Peco, s-a predispus băltirii şi transformării într-o rampă de depozitare, ceea ce îl face neproductiv şi că datorită cazurilor de intervenţii, terenul a fost corect încadrat în categoria de terenuri aferente organizării de şantiere şi nu în aceea de teren agricol cum se susţine.
Referitor la întinderea suprafeţei necesare servitutii, în raportul de expertiză s-a arătat că din cauza conductei nu poate fi folosită suprafaţa efectiv ocupată de conductă, zona de interdicţie cât şi cele două parcele mici libere, care sunt înconjurate de suprafeţe de restricţii.
În final, excepţiile lipsei interesului şi a calităţii procesuale active, au fost corect soluţionate, reţinându-se astfel că reclamantul şi-a dovedit calitatea de proprietar al unui teren subtraversat de conducte, ce atrag dispoziţiile legii petrolului şi plata de rentă.
Împotriva deciziei pronunţate în apel,au declarat recurs reclamanta R.S., moştenitoarea reclamantului N.C. şi pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti.
Prin Decizia civilă nr. 7029 din 24 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti s-au admis recursurile dedarate de R.S., SC C. SA. Ploieşti şi SC P.L. SA. Ploieşti împotrim Deciziei civile nr. 454 din 20 septembrie 2006 a Curţii de Apel Galaţi
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În urma analizării şi verificării actelor şi lucrărilor efectuate în cauză s-a constatat că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită şi că este necesară administrarea de probe.
Astfel, precizează instanţa de recurs, trebuie să se facă o verificare a regimului juridic al conductelor aflate sub terenul deţinut de reclamant adică dacă deserveşte procesului tehnologic petrolier şi în funcţie de aceasta să se facă aplicarea dispoziţiilor incidente în cauză.
Cu ocazia rejudecării se va verifica regimul juridic al terenului determinat de natura servituților aferente acestuia, şi pretenţiile reclamantului astfel cum au fost formulate prin acţiune se vor calcula pentru întreaga suprafaţă de teren dacă va rezulta că nu se mai poate construi.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel sub nr. 493/44/2008.
Având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză cu respectarea îndrumărilor instanţei de recurs.
Prin raportul de expertiză s-a reţinut că terenul în litigiu în anul 1992 a fost pus la dispoziţia Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991 de la comisia Bărcăneşti, pentru a fi retrocedat foştilor proprietari ca teren arabil ajungând în proprietatea moştenitorilor defunctului V.C. care ulterior l-a înstrăinat către N.C.
Terenul avea în momentul înstrăinării categoria de folosinţă arabil. Ulterior, în urma rectificării administrative ae hotarelor dintre com. Bărcăneşti şi oraşul Ploieşti terenul în litigiu a ajuns pe teritoriul administrativ al oraşului Ploieşti, fiind atras apoi în intravilan, ceea ce a dat posibilitatea executării de construcţii în intravilan.
Expertul tehnic reţine că pentru zona de protecţie a conductei de apă este suficient să se lase un culoar de 4 m lăţime între zona de la conductă până la drum liber de construcţii, rezultând o suprafaţă aferentă conductei de apă de 82 m.p.
Pentru conducta de ţiţei zona de protecţie este de 5 m de o parte şi de alta a conductei, suprafaţa aferentă fiind de 112 mp.
Corespunzător acestor suprafeţe a concluzionat că valoarea redevenţei este de 942 lei/an în sarcina SC C. SA Ploieşti şi de 692 lei/an în sarcina SC P.L. SA Ploieşti.
Consilierii experţi ai celor două pârâte au formulat un alt punct de vedere în sensul că nu se instituie drept de servitute, respectiv contract de servitute şi nu se calculează renta anuală, decât pentru conductele utilizate funcţie de interesul statului.
Atunci când conductele sunt în conservare şi neutilizate nu deservesc procesul tehnologic petrolier şi nu li se aplică prevederile Legii petrolului nr. 238/2004 decât în momentul scoaterii din conservare şi utilizării pentru transportul produselor petroliere.
Prin Decizia nr. 221/A din 31 august 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a reţinut următoarele.
Apelul declarat de reclamant prin mandatar s-a reţinut a fi întemeiat pentru considerentele:
Reclamantul a făcut dovada că este proprietarul suprafeţei de teren de 460 mp dobândit prin cumpărare conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994.
Din probele administrate în cauză s-a reţinut în mod corect că această suprafaţă de teren este subtraversată de două conducte, una pentru transport ţiţei aparţinând pârâtei SC P.L. SA Ploieşti şi una pentru transport apă tehnică aparţinând SC C. SA Ploieşti.
Existenţa celor două conducte ce subtraversează terenul proprietatea reclamantului constituie o atingere adusă dreptului de proprietate.
Astfel, atât Legea nr. 134/1995 în vigoare la data introducerii acţiunii, cât şi actuala reglementare Legea nr. 238 din 07 aprilie 2004 recunoaşte proprietarului terenului dreptul de a solicita plata rentei anuale pe dcurata exercitării dreptului de servitute legală.
Obligarea la plata unei rente anuale şi după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, este de natură să acopere atingerea adusă dreptului de proprietate, la stabilirea cuantumului acestuia avându-se în vedere şi limitarea în ceea ce priveşte posibilitatea de construire a unei locuințe pe acest teren.
În ceea ce priveşte cuantumul rentei anuale, acesta a fost stabilit de expert cu respectarea îndrumărilor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având în vedere împrejurarea potrivit căreia conductele deservesc procesul tehnologic, precum şi suprafaţa de teren grevată de ele.
Astfel, reţine că acest motiv de apel este întemeiat sens în care s-a dispus obligarea pârâtelor la plata redevenţei anuale în cuantumul stabilit de expertiza C.V.
În ceea ce priveşte criticile cu privire la cheltuielile de judecată, reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dispunând obligarea la plata cheltuielilor de judecată raportat la chitanţele depuse la dosar şi în măsura în care au fost efectuate în cursul judecăţii.
Apelurile declarate de pârâte au fost constatate nefondate pentru următoarele considerente:
Reclamantul N.C., în prezent decedat, prin moştenitoare R.S., şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 238 din 07 iunie 2004 (fost art. 7 din Legea nr. 134/1995).
Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 238/2004 prevăd posibilitatea instituirii unui drept de servitute de trecere în situaţia în care este necesar accesul în perimetrul de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare.
Potrivit alin. (2) exercitarea dreptului de servitute legală se face contra unei rente anuale către proprietarii terenurilor aferente de dispoziţiile art. 9 din Lege prevăd că dreptul de acces în perimetrul de operare a conductelor poate fi permanent, pentru verificare zilnică a perimetrului de operare sau ocazional, pentru lucrări de intervenţie în caz de avarii şi de reparaţii programate.
În lumina dispoziţiilor legale sus-menţionate, s-a reţinut ca neîntemeiate susţinerile pârâtelor-apelante cu privire la nefolosirea celor două conducte.
Acestea există pe terenul proprietatea reclamantului şi pârâtele pot interveni în caz de nevoie.
Faptul că nu au intervenit până acum nu exclude existenţa dreptului de servitute şi a obligaţiei la plata unei rente anuale faţă de reclamant.
Fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 238/2004, instanţa de fond corect a reţinut că plata rentei cade în sarcina titularului operaţiunilor petroliere.
Astfel, cele două societăţi pârâte au calitate procesuală pasivă fiind unităţi specializate în transportul petrolului prin sistemul naţional de transport.
Hotărârea instanţei de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, dând eficienţă dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia pentru apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Faţă de considerentele expuse mai sus şi văzând dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul declarat de reclamanta R.S. moştenitoarea reclamantului N.C. şi a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele SC C. SA Ploieşti şi SC P.L. SA Ploieşti împotriva sentinţei penală nr. 306 din 05 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Vrancea.
A fost sdoimbat în parte, sentinţa penală nr. 306 din 5 decembrie 2003 pronunţata de Tribunalul Vrancea în sensul că s-a stabilit contravaloarea redezenţei în sarcina pârâtei SC C. SA Ploieşti către reclamantă la 945 lei/an în loc de 172 lei noi. (728.000 lei vechi) şi în sarcina pârâtei SC P.L. SA Ploieşti, la 692 lei/an în loc de 456 lei (4.560.000 lei vechi).
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Au fost obligate pârâtele - intimate să achite apelantei-reclamante cate 250 lei fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut următoarele:
1. Recurenta pârâtă SC P.L. SA Ploieşti şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei curţii de apel şi în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ, recurenta a susţinut că deşi instanţa de apel asemenea celei de fond nu era lămurită cu privire la "identificarea respectiv amplasamentul terenului în litigiu" şi în condiţiile în care au observat că există o diferenţă între planul de situaţie ce a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 martie 1994 şi situaţia de fapt a terenului în litigiu (teren viran, nebornat, nedelimitat şi neîmprejmuit), trec peste acest aspect esenţial al cauzei şi resping probe esenţiale în lămurirea acestei împrejurări.
Admiţând schiţele de plan întocmite de expert L.D., ambele instanţe au reconstituit, înlocuit şi anulat îh realitate planul de situaţie ce face parte integrantă din actul juridic exhibit de reclamant, rezolvare inadmisibilă în raport de obiectul pricinii deduse judecaţii.
Cât priveşte criticile încadrate în motivul 7 al art. 304 C. proc. civ, recurenta a susţinut că, în mod greşit, au fost respinse excepţiile prematurităţii acţiunii şi a lipsei de interes în exercitarea acesteia, invocate în cauză, în condiţiile în care soluţia menţionată nu a fost în nici un fel motivată. Au arătat că reclamantul nu justifică un drept propriu în declanşarea acţiunii deduse judecăţii, astfel încât nu este justificată cerinţa interesului în exercitarea acţiunii, context în care, prin raportare la dispoziţiile art. 616, 619 C. civ. acţiunea apare a fi şi prematur formulată.
Recurenta a mai susţinut că nu foloseşte terenul reclamantului ca trecere cu nici un titlu, o eventuală intervenţie a sa neputând fi făcută decât cu acordul reclamantului şi cu plata unor daune corespunzătoare provocate de o atare intervenţie.
De asemenea instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată prin apelul său, excepţie ce a fost ridicată justificat de faptul că plata despăgubirilor corespunzătoare servituții constituite pe terenul în litigiu s-a făcut către deţinătorul iniţial al terenului (fostul C.A.P. Bărcaneşti), în conformitate cu dispoziţiile art. 54-56 din Legea nr. 59/1974, reclamantul preluând terenul cu sarcina menţionată, aspect cunoscut la momentul încheierii actului de transmisiune al bunului.
Învestiţia ca atare şi amplasamentul au fost aprobate prin acte normative speciale în anul 1976, terenul în litigiu fiind scos temporar din circuitul civil până la amplasarea conductei cu plata unor despăgubiri corespunzătoare către proprietarul de la acea vreme al terenului, cooperativa agricolă de producţie.
Servitutea fiind un accesoriu al fondului, dreptul de a o exercita se transmite odată cu acest fond, aspect cunoscut de reclamant la data cumpărării acestui teren de la numitul V.M.
În această situaţie, reclamantul care a preluat şi sarcina odată cu terenul nu are calitate procesuală activăe cu privire la cererea de despăgubiri dedusă judecăţii, acestea fiind integral încasate de deţinătorul iniţial al bunului.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 107/1996, potrivit cu care servitutea se poate crea temporar sau definitiv pentru realizarea lucrărilor ce au legătura cu apele, despăgubirea acordându-se la crearea servituții şi constă în valoarea pagubei cauzate proprietarului în raport cu foloasele de care este lipsit prin schimbarea destinaţiei temporare sau permanente a zonei respective de teren. In cauză suntem în prezenţa unui drept de superficie, drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia ce se află în proprietatea altei persoane decât proprietarul terenului, fiind astfel lipsită de relevanţă împrejurarea schimbării proprietarului terenului, dreptul de 11 proprietate asupra acestuia rămânând grevat de superficial anterior constituită.
Greşit s-au aplicat dispoziţiile Legii petrolului nr. 134/1995 şi în ceea ce o priveşte, deşi ea este deţinătoarea unei conducte de apă ce subtraversează terenul reclamantului, fiind astfel incidente prevederile Legea nr. 107/1996 (art. 48-66 din Lege).
Conducta de aducţiune apă nu poate fi încadrată în operaţiunile petroliere astfel cum sunt acestea definite în corpul legii petrolului de art. 2 lit. f) (Legea nr. 134/1995), atâta timp cât apa adusă prin aceste conducte este folosită în scopuri industriale şi pentru producerea apei de uz casnic.
În ceea ce priveşte critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legii petrolului, soluţia fiind astfel lipsită de temei legal, atâta timp cât legea petrolului în vechea şi actuala reglementare (Legea nr. 238/2004) recunoaşte proprietarului terenului dreptul de a solicita plata rentei anuale pe durata exercitării dreptului de servitute legală.
Dispoziţiile acestei legi nu pot fi aplicate retroactiv, ori conducta de aducţiune a apei ce îi aparţine a fost construită în anul 1976 ca obiectiv legal de investiţii cu aprobările prevăzute de Legea nr. 72/1969 care reglementa activitatea de investiţii, în vigoare la acel moment.
Nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legii petrolului, întrucât ea este deţinătoarea unei conducte de apă supusă dispoziţiilor legii apelor (Legea nr. 107/1996), aspect ce nu a fost analizat de judecătorii apelului.
Conducta de apă nu poate fi încadrată între operaţiunile petroliere, astfel cum sunt ele definite de legea petrolului, astfel încât greşit au fost reţinute dispoziţiile unui act normativ inaplicabil.
Atâta timp cât nu a fost schimbată categoria de folosinţă a terenului în litigiu, din arabil în teren pentru construcţii, reclamantul nu poate fi despăgubit pentru altceva decât pentru recolta pe care nu a realizat-o ca urmare a existenţei conductei de apă.
Nu sunt relevante susţinerile reclamantului privind intenţia sa de a construi pe acest teren o casă, atâta vreme cât nu a fost realizată schimbarea categoriei terenului, iar autorizaţia de construire din 1996 nu a fost prelungită.
În acest context acţiunea ar fi trebuit îndreptată împotriva moştenitorilor transmiţătorului bunului şi nu împotriva societăţilor deţinătoare ale conductelor existente pe terenul proprietatea reclamantului.
2. Recurenta pârâtă SC C. SA a susţinut în dezvoltarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. următoarele:
- deşi a învederat încălcarea dispoziţiilor art. 132 şi urm. C. proc. civ., determinat de numeroasele precizări aduse cererii iniţiale de chemare în judecată, de natură a schimba obiectul şi cauza cererii deduse judecăţii, instanţa de apel nu a ţinut seama de aspectul învederat.
Astfel, la termenul de judecată din 14 iulie 2003, reclamantul a schimbat total obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând constatarea existenţei servitutii instituite în favoarea pârâtei şi implicit a lipsei de folosinţă a întregului teren în suprafaţă de 460 mp, începând cu data de 21 martie 1997 şi până la data obţinerii unei noi autorizaţii de construcţie.
Prin urmare, acţiunea reclamantului priveşte constatarea servitutii şi a lipsei de folosinţă a terenului, încadrându-se astfel în categoria acţiunilor în constatare şi nu a uneia petitorii, ceea ce implică concluzia că partea a renunţat la acţiunea în pretenţi.
Au solicitat să se observe că durata exercitării dreptului la servitute nu este unul şi acelaşi lucru cu durata existenţei servitutii, fiecare dintre acestea având consecinţe juridice diferite. Sub acest aspect instanţele dispunând în sensul acordării unui venit pe durata existenţei servituții, s-au pronunţat în alte limite decât cele ale învestirii, acordând un plus păita.
întrucât până în prezent nu au intervenit la conducta în cauză, înseamnă că nu au exercitat dreptul de servitute şi deci nu puteau fi obligaţi la plata unui rente sau despăgubiri.
Prin aceeaşi cerere modificatoare intitulată „ultimele precizări", reclamantul pretinde noi sume pe care nu le-a solicitat prin cererea iniţială de chemare în judecată (prin care a solicitat numai renta fără indicarea cuantumului acesteia).
Au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, întrucât instanţa nu a dispus obligarea reclamantului la plata taxelor de timbru legal datorate în raport de pretenţiile solicitate în instanţă, obligaţie ce trebuie satisfăcută anticipat, ci a dispus achitarea unor taxe în limita pretenţiilor admise. În contextul menţionat, instanţa de judecată ar fi trebuit să anuleze cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.
Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce o priveşte, întrucât, nu este proprietarul conductei ce traversează terenul reclamantului, drept ce se află în patrimoniul Statului Român reprezentat prin M.F.P.
Greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie şi de arătare a titularului dreptului, întrucât persoanele ce au calitatea de debitori ai obligaţiei pretinse de reclamant, sunt A.N.R.M. care reprezintă statul atât în domeniul resurselor de petrol, cât şi al transportului ţiţeiului, dar şi M.F.P., urmare a reducerii capitalului social al SC C. SA cu valoarea conductelor, printre care şi aceea în litigiu, potrivit O.U.G. nr. 216/2000.
Nu poate fi primită susţinerea instanţei privind reprezentarea statului de către M.I.R. întrucât acesta este numai unul dintre acţionarii societăţii, alături de alţi acţionari.
Trebuia admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât ultimele precizări la cererea de chemare în judecată s-au depus cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani. Nu poate fi primit argumentul instanţei privind întreruperea acestei termen urmare a suspendării judecării cauzei, care poate viza eventual pretenţiile solicitate pentru cererea de chemare dedusă judecăţii, înregistrată în anul 1997.
Acţiunea este prescrisă şi prin raportare la data instalării conductei, în anul 1966, dată la care s-au achitat despăgubiri proprietarilor terenurilor de la acel moment. Dat fiind perioada de timp scursă de la data montării conductei, au susţinut că servitutea a fost dobândită prin prescripţie achizitivă, considerente în raport cu care în mod greşit s-a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri către reclamant pe o perioadă de şase ani.
În mod cu totul arbitrar, instanţa de judecată împarte acordarea rentei în două perioade, din care una pentru întreaga suprafaţă deţinută de reclamant şi alta numai pentru suprafaţa de 36 mp cât a fost afectată de conducta în cauză.
Dispoziţiile instanţei relativ la acest aspect se plasează atât în afara pretenţiilor reclamantului, care a solicitat renta numai pentru terenul afectat de conductă, dar şi în afara legii, care nu conţine vreo prevedere în acest sens.
Expertiza C.D. a stabilit că suprafaţa ocupată este de 36 mp şi nu de 200 mp, astfel cum greşit a dispus instanţa, suprafaţă pentru care, aşa cum s-a relevat mai sus, au fost acordate despăgubirile corespunzătoare în anul 1966.
La data dobândirii bunului, reclamantul avea cunoştinţă de existenţa servitutii, asumându-şi riscul cumpărării terenului în starea în care se afla, cu privire la care nu pot opera, retroactiv, dispoziţiile legii petrolului, ce instituie un drept real de servitute dar numai pentru conductele ce se vor monta după apariţia lor.
Nu poate fi primit argumentul instanţei în justificarea soluţiei de admitere a acţiunii constând în împiedicarea reclamantului să construiască pe terenul subtraversat de conducta sa, aspect demonstrat de expertiza administrată în cauză şi confirmat de autorizaţia de construcţie ce i-a fost eliberată.
Nu se poate imputa imposibilitatea obţinerii unei noi autorizaţii de construcţie, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, terenul poate fi utilizat potrivit acestei destinaţii, suprafaţa de 36 mp ocupată efectiv de conducta sa putând fi folosită ca până acum, pentru însămânţarea diverselor culturi.
Prin urmare, eventuala rentă putea fi stabilită nu prin raportare la tarife de şantier, ci la valoarea unei producţii medii agricole, astfel cum acestea au fost stabilite prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Întrucât dreptul de servitute există pe întreaga durată a raportului dintre proprietarii fondurilor şi cum societatea a achitat despăgubirea datorată pentru dreptul de servitute asupra terenului ocupat la începutul anului 1966, este nelegală obligarea sa la plata dispusă prin hotărârea
Instanţa de apel a omologat şi dat valoare juridică unei expertize nelegală, cea întocmită de expert C.V., întrucât prin aceasta nu au fost lămurite obiectivele fixate de instanţă, ori acestea au fost incomplete, iar expertul omite a face referire la celelalte lucrări de specialitate administrate în cauză.
Din acest motiv constatările sale sunt contradictorii faţă de expertiza C.D. sub aspectul suprafeţei de teren pentru care se cuvine plata rentei (de 112 mp faţă de 36 mp în expertiza C.D.).
Prin raportul de expertiză constatat a fost stabilită o singură variantă cu privire la cuantumul rentei ce ar fi putut fi achitată, partea indicând patru dintre posibilele variante de despăgubire (pentru acestea şi cu referire la categoria de folosinţă a terenului - arabil - la data achiziţionării sale de către reclamant, dar şi amplasamentul acestui teren, aflat la periferia oraşului Ploieşti).
În final, au susţinut că nu datorează nici o rentă, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea petrolului, relevându-se din nou împrejurarea că a fost ocupată prin montarea conductei anterior dobândirii bunului de către reclamant, dată la care au achitat despăgubirea corespunzătoare şi că această conductă nu deserveşte procesul tehnologic, fiind păstrată în rezervă ca parte componentă a sistemului naţional de transport al petrolului de importanţă strategică, dar şi că terenul poate fi folosit potrivit destinaţiei sale, astfel încât plata despăgubirilor solicitate nu se justifică.
În mod greşit, instanţa a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant constând în onorariu de expert, deşi potrivit chitanţelor anexate la dosarul cauzei, cea care a făcut această plată este societatea recurentă.
Deşi au învederat instanţelor interdicţia mandatarului părţii de a pune concluzii orale, instanţele i-au permis acestuia să aibă o atare poziţie.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curţii de apel şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
3. Recurenta R.S., moştenitoarea reclamantului N.C. a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 9 şi 10 C. proc. civ., modificarea în parte a hotărârii curţii de apel şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii.
În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost eronat interpretate concluziile expertizei G.V. referitoare la zona de protecţie a conductei ce aparţine SC P.L. SA, reţinută a fi de 82 mp, cu nesocotirea îngrădirilor ce se aduc exercitării dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, precum şi drepturilor legale referitoare la „procentul de ocupare a terenului", astfel cum este reglementat de Regulamentul de urbanism aprobat prin H.G. nr. 595/1986.
În realitate, suprafaţa pe care nu se poate construi din cauza acestei conducte este mai mare, de 226 mp, aspect relevat atât de realitatea din teren, cât şi din însăşi raportul de expertiză (schiţa 1) şi constatat şi prin expertizele anterioare.
În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa nu a ţinut seama de avizul SC C. SA din 2006 (filele 18 - 23 din Dosar nr. 4425/44/2006 al Curţii de Apel Galaţi), din care rezultă că nu se poate construi pe întreaga suprafaţă de teren din cauza conductelor pârâtelor care se impune a fi obligate la plata rentei anuale pentru întreaga suprafaţă de teren în litigiu de la data introducerii acţiunii, pe durata existenţei conductelor şi nu numai până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Hotărârile recurate conţin motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) privind stabilirea cuantumului rentei, întrucât stabilesc modalităţi diferenţiate de calcul a cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care a solicitat ca pentru perioada de la data introducerii acţiunii până la rămânerea irevocabilă a hotărârilor să se stabilească valoarea rentei pentru întreaga suprafaţă de teren după metodologia expertului C., iar pentru perioada de după rămânerea irevocabilă a hotărârii, pe durata existenţei construcţiilor, cuantumul rentei să fie determinat în cazul pârâtei SC P.L. SA raportat la suprafaţa de 226 mp ori adoptarea ca bază de calcul a variantei B din expertiza C.D.
Greşit nu au fost acordate cheltuielile de judecată după soluţionarea litigiului la instanţa de fond (24 decembrie 2003) în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., motiv de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu excepţia cheltuielilor pentru plata expertizei, instanţa nu a luat în considerare şi celelalte cheltuieli, astfel cum au fost acestea dovedite, constând în taxă judiciară de timbru în apel şi recurs, onorariu expert C.V. şi cheltuieli de de transport, în cuantum total de 3.838 lei, sumă la plata căreia a solicitat obligarea pârâtelor.
Recursurile nu sunt fondate.
Irevocabil, prin Decizia nr. 7029 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut, în raport de temeiul de drept al cererii deduse judecăţii - art. 7 din Legea nr. 134/1997, în vigoare la data introducerii acţiunii şi menţinut în aceeaşi numerotare prin noua lege a petrolului - Legea nr. 238/2004 - necesitatea verificării regimului juridic a conductelor aflate pe terenul reclamantului (dacă acestea deservesc procesului tehnologic petrolier) cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente, precum şi regimul juridic al terenului determinat de natura servitutilor aferente acestuia.
În rejudecare, în raport de probaţiunea administrată până în acel moment şi de constatările expertizei C.V., instanţa de apel a reţinut legal că terenul proprietatea reclamantului este traversat de conductele pârâtelor, dispunând în sensul obligării acestora la plata despăgubirilor datorate pentru existenţa servitutilor legale asupra obiectivelor proprietatea acestor pârâte.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 134/1995 (în vigoare la data naşterii raportului juridic litigios) şi a articolului corespunzător din Legea nr. 238/2004 (prin care a fost abrogată vechea lege a petrolului) „asupra terenurilor, necesare accesului în perimetrele de exploatare sau explorare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică, se instituie, în favoarea titularului, un drept de servitute legală".
Potrivit art. 2 al aceluiaşi articol „exercitarea dreptului de servitute legală stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plăţii unei rente anuale de către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pentru ca, potrivit alin. (4) să se dispună că „durata servitutii legale stabilite potrivit prevederilor alin. (1) este cea a operaţiunilor petroliere, iar terenurile ce urmează a fi afectate vor fi determinate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate".
În sensul legii, termenul „operaţiuni petroliere" semnifică ansamblul de activitate de explorare, dezvoltare, exploatare şi abandonare a unui zăcământ petrolier, înmagazinarea subterană, transportul şi transportul petrolului pe conducte magistrale, precum şi operarea terminalelor petroliere, iar cel de „titular" semnifică persoana juridică romană sau străină, căreia i s-a acordat dreptul de a efectua operaţiuni petroliere în baza unui acord petrolier.
Ambele pârâte fiind, în sensul legii, titulari de operaţiuni petroliere şi deţinând conducte ce subtraversează terenul reclamantului da obligaţia plăţii unei rente anuale proprietarului bunului pe durata existenţei obiectivului menţionat (în sensul aceleiaşi legi).
În raport de aceste constatări se constată că legal au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a celei a lipsei calităţii procesuale active (reclamantul fiind titularul dreptului pretins în prezenta procedură în puterea legii), ca şi a prematurităţii acţiunii, pârâtele refuzând şi în prezent îndeplinirea unei obligaţii legal instituită în sarcina lor şi care îşi găseşte corespondent şi în normele dreptului comun în materie - art. 480, 481 C. civ. - şi cele convenţionale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Întrucât legea instituie în sarcina titularului de operaţiuni petroliere plata rentei, justificat cu respectarea dispoziţiilor aceleiaşi legi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie şi de arătare a titularului dreptului formulată în contradictoriu cu alte persoane juridice.
Corect nu au fost primite susţinerile pârâtelor privind inaplicabilitatea actului normativ menţionat raportului juridic litigios întemeiat pe împrejurarea că servitutea ar fi fost instituită în anii 1966, respectiv 1976, deci anterior intrării în vigoare a acestei legi, ori că au achitat despăgubirea la data montării conductelor, întrucât, pe de o parte la momentul respectiv toate terenurile erau scoase din circuitul civil şi prin urmare nu se punea problema plăţii vreunei sume de bani (aspect de altfel nedovedit), iar pe de altă parte, existenţa conductelor impune indemnizarea reclamantului, proprietarul terenului în baza legii adoptată în perioada postdecembristă în scopul despăgubirii proprietarilor aflaţi în situaţii asemenea celei de faţă.
Nu are relevanţă împrejurarea că reclamantul dobândind terenul prin cumpărare, cunoştea regimul său juridic şi sarcinile(servituţile ce-l grevează, întrucât obligaţia de indemnizaţie există pe întreaga durată a servitutii, fiind stabilită de lege anual.
Prin urmare, nu pot fi primite criticile comune din recursurile pârâtelor privind legitimarea procesuală în litigiul dedus judecăţii şi nici a legalităţii măsurii dispuse de instanţă în ce le priveşte.
Sunt nefondate criticile pârâtei SC C. SA cât priveşte pronunţarea instanţei în alte limite decât ale învestirii, întrucât prin însăşi cererea de chemare în judecată reclamantul N.C., antecesorul recurentei, a solicitat stabilirea unei rente pentru terenul ocupat de pârâtă, astfel cum de altfel s-a pronunţat şi instanţa, context în care criticile vizând încălcarea prevederilor art. 132 şi urm. C. proc. civ. se vădesc a nu fi fondate.
Criticile din recursul pârâtei SC P.L. SA şi al reclamantei încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite justificat de neîncadrarea motivelor invocate în susţinerea acestui caz de nelegalitate, astfel cum este acesta reglementat de textul legal menţionat.
Astfel, potrivit acestui motiv de recurs, se poate cere modificarea hotărârii când instanţa, interpretând actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin urmare, acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de recurs vizează interpretarea actului juridic (înţeles ca nelegitim ori a unora din clauzele sale, şi nu administrarea, interpretarea greşită ori neadministrarea probelor considerate pertinente de parte).
Criticile vizând acest aspect din recursul reclamantei - privind eventuale erori din expertizele tehnice administrate în cauză, aplicarea unor alte variante decât cele expuse în aceste lucrări, ori greşita interpretare a unei probe, încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 (cum s-a arătat mai sus), respectiv art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu pot fi primite în raport de actuala structură a recursului, care nu permite decât examinarea criticilor de nelegalitate aduse hotărârii recurată, consecinţa abrogării dispoziţiilor art. 304 pct., 10 şi 11 C. proc. civ. prin art. 1 din O.U.G. nr. 138/2000.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din recursul pârâtei SC P. SA şi din recursul reclamantei au fost încadrate formal în acest motiv de recurs, întrucât, în realitate prin motivele subsumate acestei dispoziţii s-au relevat aspecte de aplicare greşită a legii : (deja analizate mai sus), respectiv de interpretare eronată a probei cu expertiză, considerente în raport cu care nu pot fi primite.
Dimpotrivă, instanţa de apel a dezvoltat amplu şi argumentat situaţia de fapt şi normele juridice incidente raportului juridic litigios, între considerentele sale ca şi între acestea şi dispozitiv existând o deplină concordanţă.
Este nefondată şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din recursul reclamantei privind neacordarea cheltuielilor de judecată suportate în cauză, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestora în măsura în care acestea au fost solicitate şi efectuate în apel legea recunoscând posibilitatea recuperării celor neacordate şi în măsura dovedirii lor pe calea unei acţiuni civile separate.
Aspectele din recursul pârâtei SC C. SA privind evaluarea despăgubirii prin raportare la categoria terenului şi suprafaţa pretins greşit determinată de experţi sunt de asemenea nefondate, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, acestea se constituie în critici de netemeinicie (de apreciere eronată a unei probe) şi în lipsa indicării unor cauze de nelegalitate în administrarea acestei probe, ele nu pot face obiectul verificărilor de către instanţa de recurs.
Chestiunile privind încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în condiţiile în care taxele judiciare au fost achitate în limita sumei admise, aspect necontestat prin recurs, nu sunt de natură a atrage aplicarea vreuneia dintre cazurile de casare sau modificare din cele reglementate de prevederile art. 304 C. proc. civ.
Nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 68 alin. (4) C. proc. civ., întrucât norma enunţată ce nu îngăduie mandatarului fără studii juridice să pună concluzii orale, nu este de natură, prin ea însăşi să atragă nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate, recurenta nefiind vătămată în vreun fel prin poziţia procesuală a mandatarului părţii.
Nu sunt fondate nici criticile privind prescrierea dreptului material la acţiune prin raportare la data ultimei precizări a cererii deduse judecăţii, dat fiind regimul juridic al servitutii, drept perpetuu pe durata existenţei, în speţă, a obiectivului în favoarea căruia a fost instituită, dar şi prin raportare la momentul reglementării/consacrării legislative a obligaţiei de plată a echivalentului (rentă) lipsei de folosinţă a terenului ocupat de un atare obiectiv.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile deduse judecăţii urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.S. şi de pârâţii SC C. SA şi SC P.L. SA Ploieşti împotriva Deciziei nr. 221/A din 31 august 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5195/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2763/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
