ICCJ. Decizia nr. 612/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 612/2011
Dosar nr. 14573/3/2008
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 434 din 26 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele C.M., Z.C., G.G. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin primar general şi l-a obligat pe pârât să emită în favoarea reclamantelor Decizia/dispoziţia de restituire prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 3346,84 m.p. situat în Bucureşti, Şos. Chitilei şi pentru terenul în suprafaţă de 487,15 m.p. situat în Bucureşti, Şos. Chitilei nr. 148, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert A.I.
Totodată, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1203,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Terenurile în litigiu au aparţinut defunctului L.C. şi au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 de către stat, fiind folosite pentru construcţia unei şcoli.
Reclamantele sunt moştenitoarele fostului proprietar şi, deşi au formulat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu a fost încă soluţionată.
Referitor la măsura reparatorie ce se poate acorda în temeiul actului normativ menţionat, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 971/2000 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de aceleaşi reclamante cu privire la aceleaşi terenuri, reţinându-se că sunt afectate unei construcţii de utilitate publică.
În atare situaţie nu se poate dispune restituirea în natură, urmând ca reclamantele să primească despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 256/ A din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva sentinţei, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3346,84 m.p. situat în Bucureşti, Şos. Chitilei nr. 150, astfel cum a fost identificat de expert A.I., cu menţinerea afectaţiunii terenului pentru o perioadă de 5 ani de la momentul rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Apelul declarat de reclamante a privit doar suprafaţa de 3346,84 m.p. din Şos. Chitilei nr. 150, în legătură cu care s-a susţinut că poate fi restituită în natură.
În opinia curţii de apel sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, text de lege care prevede că în situaţia imobilelor necesare şi afectate exclusiv activităţilor de învăţământ, foştilor proprietari li se restituie imobilul în natură cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 3 până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziţiei.
În speţă, din probele administrate rezultă că terenul în litigiu în suprafaţă de 3346,84 m.p. face parte din curtea şcolii, dar nu este ocupat de nicio construcţie, fiind liber, cu excepţia unei suprafeţe de 29,28 m.p. ocupată de un post de transformare R.
De asemenea, în mod greşit tribunalul a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren exclusiv prin raportare la considerentele sentinţei nr. 971/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, din moment ce la data pronunţării acelei sentinţe nu erau în vigoare dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, s-a reţinut că în mod corect tribunalul a procedat la judecata pe fond pretenţiilor reclamantelor.
Din moment ce unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanţa învestită cu contestaţie, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, se poate pronunţa pe baza materialului probator administrat asupra fondului cauzei.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia dată deSECŢIILE UNITEîn interesul legii nr. XX din 9 martie 2007.
Nici critica referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită deoarece, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere la plata acestor cheltuieli.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că reprezintă un atribut al instanţei învestite cu soluţionarea litigiului şi nu un aspect care poate fi analizat ca atare în apel.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantele, cât şi pârâtul.
1. Reclamantele invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţin că menţinerea afectaţiunii terenului pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii contravine atât spiritului, cât şi prevederilor Legii nr. 10/2001.
Legiuitorul a avut în vedere spaţiul unde se desfăşoară activităţi, în cazul de faţă educaţionale, or, pe terenul solicitat a fi restituit în natură nu se desfăşoară nicio activitate şcolară, nefiind amenajat nici un măcar teren de sport.
De altfel, reclamantele au fost de bună-credinţă când încă de la data notificării, ţinând seama de interesul copiilor ce frecventează şcoala, au solicitat restituirea în echivalent pentru o suprafaţă de 495 m.p., cu toate că şi aceasta este liberă de construcţii şi făcea parte din terenul iniţial deţinut de tatăl lor.
Recurentele solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi înlăturarea menţiunii privind afectaţiunea pe o durată de 5 ani.
2. Pârâtul şi-a întemeiat recursul tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul susţine că în dosar nu se găseşte o situaţie clară din punct de vedere juridic a terenului identificat, printr-un raport de expertiză, prin care să se stabilească apartenenţa acestuia la domeniul public sau privat.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate.
Faptul că terenul este afectat de o construcţie de utilitate publică s-a statuat cu putere de lucru judecat în considerentele unei sentinţe definitive şi nu poate fi contrazis într-o nouă judecată între aceleaşi părţi.
În cauză s-a încălcat şi art. 10 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Potrivit textului menţionat, în toate cazurile este obligatorie verificarea destinaţiei actuale a terenului şi a suprafeţei acestuia pentru a nu afecta căile de acces, precum şi existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor ce le administrează.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recurentul a solicitat completarea probatoriului printr-o serie de adrese pe care instanţa să le emită mai multor instituţii, solicitare care excede prevederilor art. 305 C. proc. civ.
Nu a depus la dosar înscrisuri noi.
Analizând Decizia, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta:
Problema puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 971/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost corect dezlegată de către instanţa de apel.
Astfel, la data pronunţării respectivei sentinţe nu era în vigoare legea de reparaţie nr. 10/2001, lege care a stabilit un regim special cu privire la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reglementând expres situaţiile în care se poate dispune restituirea în natură a unui astfel de imobil.
Prin urmare, analiza şi statuările instanţei care a judecat primul litigiu s-au făcut într-un alt context legislativ şi cu privire la o acţiune având o cauză juridică diferită, chiar dacă ea s-a purtat în acelaşi cadru procesual şi a avut acelaşi obiect.
Apartenenţa la domeniul public sau privat nu prezintă importanţă în economia Legii nr. 10/2001, iar afectaţiunea unei utilităţi publice nu mai reprezintă întotdeauna un impediment la restituirea în natură.
Astfel, potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a reţinut curtea de apel, utilitatea publică a imobilului nu împiedică restituirea sa în natură, ci reprezintă doar un temei pentru menţinerea afectaţiunii pentru o anumită perioadă de timp.
Numai că, în ceea ce priveşte terenurile, situaţia lor este reglementată distinct în art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură fiind posibilă numai în acele situaţii în care sunt considerate libere după exigenţele textelor de lege menţionate.
În speţă, nu s-a solicitat restituirea în natură a imobilului cu destinaţia de şcoală, ci restituirea unei suprafeţe de teren aflate în vecinătatea construcţiei cu această destinaţie.
Pentru a se putea dispune restituirea în natură a suprafeţei de 3346,84 m.p., curtea de apel trebuia să verifice dacă aceasta este liberă în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care a fost preluată prin expropriere sau, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care a fost preluată printr-un alt act abuziv decât exproprierea.
Aşadar, nu se putea dispune restituirea terenului afectat, chiar şi parţial, de o utilitate publică, în acelaşi timp cu menţinerea afectaţiunii pe 5 ani, deoarece art. 16 din Legea nr. 10/2001, are în vedere, deşi nu o spune expres, imobilele - construcţii în care se desfăşoară activităţi de natura celor enumerate în text.
Art. 16 trimite la anexa nr. 2 lit. a), care cuprinde lista imobilelor ce intră sub incidenţa textului de lege menţionat şi în care sunt menţionate, printre altele, imobilele ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat, arătându-se că este vorba despre grădiniţe, şcoli, licee, şcoli profesionale, şcoli postliceale, instituţii de învăţământ superior.
Aşadar, acestea sunt imobilele care, dată fiind natura activităţii desfăşurate în cadrul lor, pot fi restituite persoanelor îndreptăţite cu obligaţia menţinerii afectaţiunii pe o durată determinată de timp.
Or, în speţă nu s-a pus problema restituirii în natură a localului şcolii, ci a terenului preluat de la autorul reclamantelor, pe care şcoala a fost edificată ulterior.
Prin urmare, soluţia curţii de apel sub aspectul menţinerii afectaţiunii cu privire la un teren este dată cu aplicarea greşită a art. 16 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 9 coroborat cu art. 10 sau 11, după caz, din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte nu se poate pronunţa în direct în recurs, în raport de situaţia de fapt insuficient stabilită în fazele procesuale anterioare.
Astfel, curtea de apel a reţinut că suprafaţa de 3346,84 m.p. face parte din curtea şcolii, dar nu este ocupată de nicio construcţie, fiind liberă, cu excepţia unei suprafeţe de 29,88 m.p., ocupată de un post de transformare R.
Pentru a se putea dispune restituirea în natură, în tot sau în parte a suprafeţei solicitate prin apelul reclamantelor, trebuia să se clarifice dacă, liber fiind de construcţii, terenul este absolut necesar desfăşurării activităţii şcolii din proximitate, respectiv dacă restituirea sa în natură împiedică normala folosinţă a clădirii şcolii şi în ce măsură postul de transformare R. reprezintă o construcţie definitivă, autorizată, ori după caz, o utilitate, care împiedică restituirea în natură a suprafeţei de 29,88 m.p. pe care este situat.
În clarificarea primei chestiuni trebuie să se ţină seama şi de susţinerea reclamantelor potrivit căreia pentru buna funcţionare a şcolii mai există o suprafaţă de 495 m.p., care a aparţinut tot autorului lor şi cu privire la care ele au cerut măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru motivele arătate în baza art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ., se impune admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Instanţa de trimitere va stabili pe baza probatoriului necesar dacă suprafaţa de 3346,84 m.p. este în totalitate sau parţial liberă în sensul art. 10 sau, după caz, art. 11 din Legea nr. 10/2001, şi în măsura în care va constata existenţa unei suprafeţe libere, va dispune restituirea în natură fără menţinerea afectaţiunii pentru o perioadă de timp ulterioară.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantele C.M., Z.C., G.G. şi de pârâtul M.B., prin P.G. împotriva deciziei nr. 256/ A din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 62/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 605/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
