ICCJ. Decizia nr. 7068/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7068/2011
Dosar nr.25/102/2002
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 335 din 23 februarie 2010, Tribunalul Mureş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. Bucureşti, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC T.L. SA, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor şi excepţia tardivităţii, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.S., J.E.E., J.N.L., J.C.I., V.I., V.V.E., decedată în cursul procesului, şi continuată de moştenitoarea S.K. şi J.I.A., decedat şi continuată de moştenitori J.T. şi J.B.L., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Oraşul Sovata, prin Primăria oraşului Sovata, SC B. SA şi SC T.L. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâtul A.V.A.S. a fost chemat în judecată doar cu privire la petitul de anulare a contractului de privatizare, petit care a fost disjuns şi care a format obiectul dosarului nr. 372/2005 al Tribunalului Comercial Mureş şi a apreciat că acest pârât este lipsit de calitate procesuală pasivă.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC T.L. SA, având în vedere că acest pârât a primit notificarea reclamanţilor cu privire la imobilul în cauză şi avea obligaţia, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să o soluţioneze.
S-a respins şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, deoarece aceştia justifică interes în promovarea acţiunii, având în vedere faptul că au calitate de moştenitori ai lui G.M., cel de la care a fost preluat imobilul, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Excepţia tardivităţii formulării acţiunii a fost respinsă, având în vedere faptul că reclamanţii au formulat contestaţia, ca urmare a refuzului de soluţionare a cererii de restituire, reţinându-se prevederile art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că imobilul a fost naţionalizat de la antecesorul reclamanţilor, în baza Decretului nr. 92/1950, în acest sens fiind şi considerentele sentinţei civile nr. 794/1998, pronunţată în dosarul nr. 67/1998 al Judecătoriei Sighişoara, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 285/2000 a Tribunalului şi irevocabilă prin Decizia nr. 986/R/2000 a Curţii de Apel Tg. Mureş, imobilul intrând sub incidenţa art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a apreciat că, la momentul formulării acţiunii, unitate deţinătoare a imobilului în cauză, în înţelesul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era Primăria oraşului Sovata, faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert R.I. şi ţinând seama de sentinţa civilă nr. 802 din 12 iunie 2009, pronunţată de Judecătoria Sighişoara, în dosar nr. 1390/308/2008.
În baza certificatului din 18 august 2009, eliberat de B.N.P. M.M., s-a dispus intabularea dreptului de proprietate, în favoarea moştenitorilor-reclamanţi, prin încheierea din 8 septembrie 2009 a O.C.P.I. Mureş.
Prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, având în vedere faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost intabulat în favoarea reclamanţilor în baza certificatului de moştenitor amintit.
S-a apreciat că cererea reclamanţilor, formulată oral în faţa instanţei, de către reprezentantul acestora, la termenul de judecată din data de 12 ianuarie 2010, şi reiterată cu ocazia dezbaterii asupra fondului, în sensul că solicită predarea imobilului în posesie, nu respectă rigorile art. 112 C. proc. civ., motiv pentru care a apreciat că nu a învestit instanţa.
În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă a reţinut că intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului nu a fost consecinţa nici unui demers efectuat în cursul procesului, că aceasta s-a făcut în baza certificatului de moştenitor, motiv pentru care a apreciat că nu se poate reţine culpa procesuală a pârâţilor, în înţelesul art. 274 C. proc. civ. şi a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi menţinerea cauzei spre rejudecare, cu admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, respectiv obligarea pârâtei să se supună dispoziţiei primăriei de a le preda imobilul, întocmirea unui proces - verbal de predare - primire privind starea în care se găseşte imobilul în prezent şi obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 126/ A din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelul declarat de reclamanţii B.S., J.E.E., J.C.I., V.I., S.K., J.T. şi J.B.L., împotriva sentinţei civile nr. 335 din 23 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Mureş; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta SC T.L. SA să plătească reclamanţilor suma de 42.432 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorarii expertize, onorarii avocaţiale, conform şi notelor depuse de reclamanţi la dosar apel, (mai puţin suma de 1.500 lei, reprezentând onorariu avocaţial, în dosarul având ca obiect rectificare C.F., şi care nu face obiectul prezentei cauze, din totalul sumei de 43.932 lei indicate de reclamanţi în aceste note); a menţinut restul dispoziţiilor şi a obligat pârâta SC T.L. SA să plătească reclamanţilor suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat următoarele:
În mod temeinic şi legal, a reţinut prima instanţă că acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, câtă vreme şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit restituirea în natură a imobilului în litigiu, având în vedere faptul că notificarea formulată în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare. Devenind proprietari tabulari, este evident că obiectul cererii nu mai subzistă, soluţia primei instanţe în această privinţă fiind lipsită de orice critici.
De asemenea, este legală şi temeinică şi aprecierea instanţei că precizarea orală a cererii de chemare în judecată, privind predarea imobilului în posesie, nu a respectat termenul imperativ prevăzut de art. 112 C. proc. civ. şi instanţa nu se poate considera învestită cu o astfel de cerere.
Curtea a apreciat că este nelegală soluţia de respingere a petitului privind obligarea pârâtei SC T.L. SA la plata cheltuielilor de judecată, deoarece acestei părţi i s-a comunicat notificarea reclamanţilor încă din anul 2005 şi, în atare situaţie, avea obligaţia, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să o soluţioneze în termen de 60 de zile de la primirea acesteia. Dacă pârâta ar fi respectat prevederile legii speciale şi ar fi emis dispoziţia sau Decizia de soluţionare a notificării, părţile ar fi fost scutite de un proces care a mai durat încă 5 ani şi care a presupus cheltuieli legate de plata expertizelor efectuate şi a onorariilor avocaţiale.
Culpa procesuală a pârâtei nu poate fi apreciată limitativ, doar prin simpla soluţie a respingerii acţiunii, ca rămasă fără obiect. Mai mult, trebuie amintit că reclamanţii şi-au intabulat dreptul de proprietate, nu ca urmare a demersurilor întreprinse de pârâtă în respectarea dispoziţiilor legale şi restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci ca urmare a certificatului de moştenitor menţionat. A ajunge la altă concluzie înseamnă a încălca, în această privinţă, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, drept conferit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanţii, pe lângă faptul angrenării într-un proces extrem de lung, care durează din anul 2002, care a declanşat şi alte litigii între părţi, care au efectuat cheltuieli considerabile cu acest litigiu, se văd puşi în situaţia de a nu putea recupera aceste cheltuieli, ocazionate tocmai din culpa şi pasivitatea pârâtei SC T.L. SA.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.L. SA, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii apelanţilor de plată a cheltuielilor de judecată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat următoarele:
Dispoziţia instanţei de apel de obligare a recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea acestui proces, începând din anul 2002, este complet greşită, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Astfel, cererea de chemare în judecată a reclamanţilor a fost formulată împotriva SC B. SA şi A.V.A.S. Bucureşti, introducerea în cauză a recurentei realizându-se doar în data de 6 iunie 2006. Sub acest aspect, recurenta a apreciat că cheltuielile cu expertiza, în cuantum de 690.000 lei şi 5 lei, nu sunt datorate.
Raportul de expertiză topografică a adus clarificări în cauză, atestând faptul că ambele părţi au indicat în concret ce revendică, respectiv, faptul că sunt intabulate asupra aceleaşi construcţii. De asemenea, a rezultat că antecesorul reclamanţilor este înscris în C.F., că imobilul nu a fost naţionalizat şi că, pe acesta, este edificată vila, în timp ce intabularea recurentei este greşită, pentru că, deşi aceasta este intabulată în C.F. Sovata şi a evidenţiat un imobil în această carte funciară, în realitate, ceea ce i s-a atribuit acesteia, prin actele de proprietate, şi ceea ce rezultă din schiţele care au stat la baza documentaţiei cadastrale, este acelaşi imobil, respectiv vila, cu terenul aferent acesteia.
Având în vedere aceste concluzii, recurenta a formulat, pe cale separată, cerere de rectificare a înscrierii de carte funciară, cerere ce a format obiectul dosarului nr. 1390/308/2008, aflat pe rolul Judecătoriei Sighişoara, prezenta cauză fiind suspendată până la finalizarea judecăţii în acel dosar.
Recurenta a menţionat că, din nota de calcul a cheltuielilor de judecată, rezultă că reclamanta a solicitat şi suma de 1000 lei, reprezentând onorariu din dosarul având ca obiect rectificarea înscrierii de carte funciară, deşi nici această sumă nu putea fi inclusă în cheltuielile de judecată.
Acţiunea în rectificare a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr. 802 din 12 iunie 2009. Înainte de închiderea dezbaterilor, s-au depus la dosar chitanţa de plată a onorariului avocaţial din 20 august 2008, pentru suma de 20.000 lei, scrisă cu pastă de pix neagră şi albastră, ceea ce creează dubii serioase în privinţa corectitudinii menţiunilor sale, fiind vorba şi despre o chitanţă datată anterior pronunţării sentinţei civile nr. 802 din 12 iunie 2009 a Judecătoriei Sighişoara, moment până la care situaţia litigioasă era neclară, şi chitanţa din 17 iulie 2009, tot pentru suma de 20.000 lei, însă în copie xerox, astfel încât nici această sumă nu poate fi luată în calcul, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind datorată.
S-a susţinut că argumentaţia instanţei de fond este pertinentă, apreciindu-se că intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului nu a fost consecinţa niciunui demers efectuat în cursul procesului de către pârâţii din prezenta cauză, că intabularea s-a făcut în baza certificatului de moştenitor, motiv pentru care nu s-a putut reţine culpa procesuală a pârâţilor, în înţelesul prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Aşadar, motivaţia instanţei de apel este complet greşită, pentru că antecesorul reclamanţilor a fost intabulat tot timpul în C.F. Sovata, intabularea reclamanţilor, în baza certificatului de moştenitor, nefiind consecinţa nici unui demers al recurentei, efectuat în cursul derulării procesului.
În acelaşi sens, recurenta nu avea cum să emită dispoziţia sau Decizia de soluţionare a notificării, întrucât imobilul asupra căruia avea intabulat dreptul de proprietate este cel înscris în C.F. Sovata.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Singurul motiv de recurs invocat, privind greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa îl apreciază ca nefondat, din perspectiva raţiunii care a stat la baza declanşării procedurii judiciare si a obligaţiilor legale pe care recurenta pârâtă SC T.L. SA nu le-a îndeplinit.
În acest context, trebuie reamintit că obiectul cererii de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, la data de 8 august 2002, l-a constituit restituirea în natură a imobilului situat în Sovata Băi, având în vedere faptul că notificarea formulată în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare.
În cauză, s-a reţinut că recurentei pârâte SC T.L. SA i-a fost transmisă notificarea reclamanţilor si întreg dosarul administrativ la data de 26 august 2005 si aceasta avea obligaţia, în virtutea art. 25 al Legii nr. 10/2001, republicată, să soluţioneze notificarea, în termen de 60 de zile de la înregistrare sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din acest act normativ, prin emiterea unei dispoziţii sau decizii motivate.
Cum recurenta pârâtă nu si-a îndeplinit obligaţia legală imperativă de a soluţiona notificarea cu care fusese învestită si a contribuit, implicit, la derularea în continuare a procedurilor judiciare, ce au presupus efectuarea cheltuielilor legate de plata expertizelor judiciare administrate şi a onorariilor avocaţiale, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că aceasta este în culpă procesuală si se impune obligarea sa la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
În acest sens, împrejurarea că reclamanţii si-au realizat pretenţiile privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, într-o procedură judiciară suplimentară, nu o exonerează pe recurentă de obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată determinate de prezentul litigiu, neexistând nici un temei legal care să justifice menţinerea acestor cheltuieli în sarcina reclamanţilor intimaţi.
În consecinţă, nu poate fi explicat, din perspectiva vreunui text legal, raţionamentul instanţei de fond, care, deşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC T.L. SA, reţinând că această pârâtă a primit notificarea reclamanţilor cu privire la imobilul în cauză şi avea obligaţia, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să o soluţioneze si că intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului nu a fost consecinţa nici unui demers efectuat de pârâţii din prezenta cauză, a apreciat că nu se impune obligarea pârâtei menţionate la plata cheltuielilor de judecată si, în mod legal, instanţa de apel a impus această obligaţie.
În ceea ce priveşte modul în care au fost dovedite sau s-a realizat calculul cuantumului acestor cheltuieli, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt aspecte de fapt sau de probaţiune, ce nu pot fi valorificate prin intermediul recursului, în actuala reglementare, această cale de atac putând fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, cum sunt cele invocate în cauză.
În acelaşi sens, împrejurarea că recurenta pârâtă nu a contestat, în fata primei instanţe sau a instanţei de apel, prin mijloace procedurale specifice, chitanţele depuse în fotocopie sau scrise cu diverse instrumente nu reprezintă un caz care să atragă modificarea deciziei recurate, în virtutea dispoziţiilor care reglementează calea de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.L. SA împotriva deciziei nr. 126/ A din 24 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.L. SA împotriva deciziei nr. 126/ A din 24 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7657/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5153/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
