ICCJ. Decizia nr. 8667/2011. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8667/2011
Dosar nr.510/105/2009
Şedinţa publică din 9 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 797 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 510/105/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Local Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii M.A., M.N., S.E. şi Prefectura Judeţului Prahova.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 282 din 9 decembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost admisă acţiunea formulată de D.M. şi s-a dispus retrocedarea către reclamantă a suprafeţei de 335 mp teren situat în Ploieşti, sentinţă menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, prin respingerea apelului declarat de Consiliul Local Ploieşti.
Deşi revizuentul menţionează în cerere că deţine acte noi care modifică în totalitate situaţia reţinută prin sentinţa civilă nr. 282/1998 pronunţată de Tribunalul Prahova, tribunalul a constatat că Decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961 nu constituie un act nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., aceasta fiind avută în vedere la pronunţarea sentinţei civile ce face obiectul cererii de revizuire de faţă.
Cat priveşte faptul că imobilul nu se afla în patrimoniul autorului defunctei D.M., autoarea celor trei intimate, tribunalul a reţinut că G.A. a decedat în anul 1961, în timp ce autorul numitei S.M. a decedat la 13 aprilie 1953, în Bucureşti. De altfel autorul numitei S.M. a decedat în anul 1953, iar sentinţa nr. 477 a fost pronunţată în anul 1960 de Tribunalul Militar Bucureşti, reţinându-se că numitul G.A., în cursul lunii aprilie 1960, a redactat şi răspândit o scrisoare cu conţinut duşmănos la adresa autorităţilor de la acea vreme.
S-a mai arătat că, atât timp cât defunctul G.A., autorul numitei S.M., a decedat în 1953, nu mai avea cum să redacteze acte cu caracter calomnios la adresa autorităţilor de la acea vreme, în anul 1960.
Cu privire la defuncta G.E., autoarea numitei S.M., tribunalul a reţinut că aceasta a decedat în Bucureşti, în anul 1946, iar imobilul a fost naţionalizat în anul 1950, prin Decretul nr. 92, deci la o dată când aceasta nu mai era în viaţă.
Nefiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 247 din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul Consiliul Local Ploieşti, împotriva sentinţei menţionate, pentru aceleaşi considerente cu cele inserate în hotărârea primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, revizuentul Consiliul local al municipiului Ploieşti, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, revizuentul a arătat, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel, ca şi cea de fond, a reţinut că cererea de revizuire s-a întemeiat doar pe Decizia nr. 839/1961 ca înscris nou, în fapt, fiind invocate şi sentinţele penale pronunţate împotriva numitului G.A., mai exact sentinţa nr. 477 din 07 octombrie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti şi Decizia nr. 1790 din 17 noiembrie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, colegiul de recurs, în care nu se specifică faptul că imobilul din Ploieşti, i-ar fi aparţinut acestuia şi nu era nominalizat ca bun ce urma a fi confiscat.
Instanţa de apel nu specifică în ce dosar s-au depus hotărârile penale de condamnare ale lui G.A., în realitate, acestea nu au fost depuse la dosar decât în calea revizuirii, nu în momentul soluţionării dosarului la fond.
De asemenea, se confundă datele de identificare ale soţului realului proprietar G.G.A., cu cele ale autorului intimatelor G.A.
Eroarea în care s-a aflat instanţa de apel a condus la o insuficientă analiză a actelor depuse, precum şi la prefigurarea faptului că autorul numitei S.M., decedând în anul 1953, nu mai putea fi condamnat politic în anul 1960. Or, ceea ce este relevant în cauză este faptul că, în anii 1950, în Ploieşti existau două persoane cu numele de G.A.
Susţinerile revizuentului au avut în vedere tocmai că intimatele, uzând de faptul că autorul lor purta acelaşi nume cu cel al bunicului lui S.M., au solicitat pe calea unei acţiuni în retrocedare, restituirea în natură a unui imobil naţionalizat încă din anul 1950 şi au obţinut o hotărâre irevocabilă pe baza unor probatorii insuficiente, din care lipsea titlul de proprietate, motivată pe justificare morală a retrocedării imobilului, datorită caracterului politic al condamnării.
Instanţa, deşi face aserţiuni privind existenţa unor persoane diferite cu acelaşi nume, nu are o poziţie tranşantă asupra cauzei şi se mulţumeşte a arăta că nu ar fi întrunite prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece la dosarul de fond se regăsesc toate actele la care s-a făcut referire în cererea de revizuire, a conchis revizuentul.
Examinând Decizia necurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constata că recursul este fondat.
Prin cererea de revizuire formulată în cauză, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti a solicitat schimbarea în totalitate a sentinţei civile nr. 282 din 9 decembrie 1998 pronunţate de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 4567/1998, invocând, drept înscrisuri noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisurile ataşate memoriului adresat instituţiei revizuente de către numita S.M. (a cărei cerere de intervenţie accesorie a fost respinsă în prezentul recurs), respectiv: hotărârile judecătoreşti în care G.A., a fost condamnat politic, precum şi procesul - verbal de confiscare a averii, din care rezultă că, la data acelei confiscări, în anul 1960, imobilul situat în Ploieşti, nu se mai afla în patrimoniul acestuia, din moment ce nu a făcut obiectul unei asemenea preluări, ca atare, imobilul nu se putea retroceda în baza deciziei de reabilitare pentru condamnarea politică a sus - numitului.
Rezultă că, în susţinerea cererii de revizuire, nu s-a invocat Decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961 a Consiliului Local Ploieşti. Or, acea decizie a fost analizată de către instanţele de fond, care au reţinut considerente identice în hotărârile pronunţate, din perspectiva cerinţelor de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ca nefiind nou, pornindu-se de la premisa greşită că revizuentul şi-ar fi întemeiat cererea pe atare înscris.
Pe de altă parte, cu referire la cele două hotărâri penale privind condamnarea şi confiscarea averii numitului G.A. (sentinţa penală nr. 477 din 7 octombrie 1960 şi Decizia penală nr. 1790 din 17 noiembrie 1960), ambele instanţe de fond au apreciat că sus - numitul condamnat prin aceste hotărâri nu poate fi una şi aceeaşi persoană cu autorul cu acelaşi nume al numitei S.M., deoarece acesta din urmă a decedat în anul 1953, în timp ce condamnarea a fost dispusă în anul 1960 pentru o faptă săvârşită în acelaşi an.
Aşadar, instanţele din cauză au luat în considerare hotărârile penale invocate în susţinerea cererii de revizuire, analizându-le nu din perspectiva noutăţii acestora, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ci al caracterului determinant pentru stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei din dosarul în care s-a pronunţat sentinţa nr. 282 din 9 decembrie 1998, supusă revizuirii în cauză, transmis pe cale succesorală de la numitul G.A., condamnat prin acele hotărâri.
Or, revizuentul nu a susţinut niciun moment că persoana condamnată prin sentinţa penală nr. 477 din 7 octombrie 1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, menţinută prin Decizia penală nr. 1790 din 17 noiembrie 1960, ar fi fost, în fapt, autorul altei persoane decât reclamanta din dosarul nr. 4567/1998 al Tribunalului Prahova, respectiv al numitei S.M., în urma memoriului căreia s-a formulat cererea de revizuire.
Dimpotrivă, s-a susţinut că au existat două persoane cu acelaşi nume, G.A., dintre care unul a fost autorul reclamantei din dosarul nr. 4567/1998, D.M., ale cărei moştenitoare sunt intimatele din prezenta cauză, iar altul a fost autorul numitei S.M.
Ceea ce a intenţionat revizuentul să dovedească prin referirea la hotărârile penale a fost faptul că nu acesta a fost temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului din Ploieşti, (restituit prin sentinţa supusă revizuirii în cauză), din moment ce imobilul nu este menţionat în procesul - verbal de confiscare a averii dispuse prin sentinţa penală nr. 477 din 7 octombrie 1960, menţinută în recurs, cu consecinţa că imobilul nu ar fi fost preluat de la autorul reclamantei din dosarul nr. 4567/1998, condamnat prin acea hotărâre.
Revizuentul nu a intenţionat să obţină, în eventuala re judecare a cauzei după admiterea revizuirii, o recunoaştere a preluării imobilului de la autorul numitei S.M., numit tot G.A., dat fiind cadrul procesual din dosarul nr. 4567/1998, care îi include doar pe D.M. (prin moştenitoarele sale) şi pe revizuent, tinzând la respingerea cererii de retrocedare formulate de D.M., pentru inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său la data preluării de către stat (numita S.M. fiind implicată în procedura Legii nr. 10/2001 pentru acelaşi imobil, care depinde de modul de soluţionare a cererii de revizuire de faţă).
Se reţine, în aceste condiţii, că instanţele de fond au evaluat caracterul determinant al înscrisurilor pretins noi, reprezentate de cele două hotărâri penale, din perspectiva legăturii cu imobilul în litigiu a numitei S.M.
Or, o asemenea modalitate de analiză a admisibilităţii cererii de revizuire este nelegală, deoarece acest lucru nu s-a susţinut prin cererea de revizuire şi nu s-a urmărit prin invocarea înscrisurilor de către revizuent, mai mult, excede cadrului procesual în care s-a desfăşurat judecata în dosarul nr. 4567/1998, în care numita S.M. nu a figurat ca parte în proces.
Faţă de considerentele expuse, rezultă că prima instanţă s-a raportat în mod greşit la Decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961, care, în fapt, nu a fost invocată prin cererea de revizuire ca înscris nou, determinant în adoptarea soluţiei asupra cererii de retrocedare, de asemenea, cu referire la hotărârile penale invocate de către revizuent, nu a analizat motivele cererii de revizuire astfel cum au fost formulate de către Consiliul Local al Municipiului Prahova şi nici nu a avut în vedere un alt înscris invocat în cerere, respectiv procesul - verbal de confiscare a averii dispuse prin sentinţa penală nr. 477 din 7 octombrie 1960.
În aceste condiţii, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, aspect sesizat prin cererea de apel, chiar dacă nu în aceşti termeni, Consiliul Local al Municipiului Prahova arătând că nu au fost analizate toate înscrisurile invocate prin cererea de revizuire şi denunţând premisa greşită pe care şi-a întemeiat tribunalul raţionamentul juridic, aceea că autorul numitei S.M. (persoană străină de proces) ar fi una şi aceeaşi persoană cu cea condamnată prin sentinţa penală nr. 477 din 7 octombrie 1960.
În contextul acestor susţineri, Curtea de Apel trebuia să constate incidenţa cazului prevăzut de art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă nu a intrat, în mod greşit, în cercetarea fondului.
Or, menţinerea sentinţei pronunţate în aceste condiţii şi nepronunţarea unei soluţii de desfiinţare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, atrage modificarea deciziei recurate, incident fiind cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nu cel de la pct. 7, indicat de către recurent, care ar fi sancţionat doar modul de argumentare a deciziei de apel, nu însăşi soluţia de menţinere a unei sentinţe prin care nu s-a cercetat, în mod greşit, fondul cauzei.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în tot Decizia, în sensul admiterii apelului declarat de revizuent împotriva sentinţei nr. 797 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, a desfiinţării sentinţei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Această din urmă normă menţionată este incidenţă în forma anterioară Legii nr. 202/2010, în considerarea normei tranzitorii din art. XXII alin. (2) din acest act normativ (derogatorii de la art. 725 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.), potrivit căreia dispoziţiile art. 297 alin. (1), în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de revizuentul Consiliul Local al Municipiului Ploieşti prin Primar împotriva deciziei nr. 247 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot Decizia, în sensul că admite apelul declarat de revizuent împotriva sentinţei nr. 797 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8695/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 8666/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
