ICCJ. Decizia nr. 8695/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8695/2011
Dosar nr.49813/3/2008
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 316 din 03 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea reclamantei U.P.F.R., în contradictoriu cu pârâta SC C.A.V.D.M. SRL şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.197 lei, reprezentând remuneraţia compensatorie actualizată cu rata inflaţiei şi penalităţi de întârziere, pentru perioada ianuarie 2007 - septembrie 2009 inclusiv, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a arătat că reclamanta are calitate procesuală ca urmare a desemnării sale drept colector al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată, prin Decizia O.R.D.A. nr. 156/2005. Tribunalul a constatat totodată că, în cadrul raportului juridic obligaţional prevăzut de art. 34 din Legea nr. 8/1996, pârâta datorează remuneraţia pentru copia privată, opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale atât pentru importuri cât şi pentru achiziţiile intracomunitare.
Raportat la valoarea achiziţiilor intracomunitare efectuate de pârâtă în perioada dedusă judecăţii, ianuarie 2007-septembrie 2009, tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză conform cărora remuneraţia datorată este în cuantum de 310.524 lei şi, procedând la actualizarea acesteia cu indicele de inflaţie a stabilit suma de 332740 lei la care a calculat penalităţi de întârziere în cuantum de 39.457 lei potrivit prevederilor pct. 5 din Protocolul din 5 mai 2005 şi din 10 aprilie 2009 echivalente cu dobânda de referinţă a B.N.R.
A mai arătat prima instanţă că solicitarea de actualizare a debitului cu rata inflaţiei este justificată de dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi de principiul reparării integrale a daunelor provocate, iar penalităţile de întârziere sunt justificate de dispoziţiile pct. 5 al Protocolului din 5 mai 2005 publicat în M. Of. din 516 din 17 iunie 2005. Privitor la posibilitatea cumulării actualizării efectuate în raport de rata inflaţiei cu penalităţile de întârziere, tribunalul a reţinut că acest lucru nu este exclus de dispoziţiile art. 1084 C. civ., deoarece acestea stabilesc ca despăgubirile civile să cuprindă atât pierderea efectivă, cât şi beneficiul nerealizat.
Prin Decizia civilă nr. 159/ A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta pârâtă SC C.A.V.D.M. SRL atât împotriva încheierii de şedinţă din 27 mai 2009, cât şi a sentinţei nr. 316 din 3 martie 2010, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat, în primul rând, că excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, calitatea de pârât în cauză corespunzând titularului obligaţiei legale deduse judecăţii.
Dispoziţiile art. 1301 şi art. 131 Cod fiscal invocate de către pârâtă în justificarea excepţiei sale sunt edictate pentru a marca modificarea naturii raporturilor de transfer al bunurilor de la furnizori din interiorul spaţiului U.E. (achiziţii intracomunitare) şi respectiv din exteriorul acestui spaţiu (importuri).
Temeiul de drept al acţiunii reclamantei este, însă, art. 34 din Legea nr. 8/1996 care reglementează ca excepţie de la regula sancţionării încălcării drepturilor de autor „reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare".
Aceste prevederi se coroborează cu prevederile art. 107 alin. (2) şi art. 34 alin. (2) care stabilesc dreptul autorilor de „opere susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum şi cei ai operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect" de a beneficia de remuneraţia reglementată de prevederile art. 34 alin. (2).
Din analiza art. 107 alin. (2) rezultă că fabricanţii sau importatorii au fost indicaţi de legiuitor ca debitori ai acestei obligaţii pentru a se evita o dificultate mult mai mare pentru situaţia când remuneraţia ar fi colectată de la cumpărătorii acestor aparate.
Acest raţionament nu permite însă acceptarea ca valabilă a apărării formulate de către pârâtă potrivit căreia pentru situaţia achiziţionării de aparate din interiorul spaţiului comunitar nu se mai datorează această remuneraţie după momentul aderării României la U.E.
Prevederile art. 1301 şi art. 131 Cod Fiscal transpun în legislaţia fiscală internă principiul liberei circulaţii a bunurilor în interiorul U.E. însă acest principiu, aşa cum stipulează prevederile art. 30 din Tratatul constitutiv al U.E., nu înlătură protecţia acordată drepturilor de proprietate intelectuală, drepturi în esenţă teritoriale.
Corect a reţinut tribunalul că normele cuprinse în art. 1301 şi art. 131 Cod Fiscal au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabili şi stat. Raţionamentul primei instanţe trebuie completat cu observaţia că fiind edictate într-o materie specială termenii folosiţi sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinşi către domeniul protecţiei drepturilor de autor prin analogie.
În ceea ce priveşte invocarea de către tribunal a reglementărilor cuprinse în proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996, Curtea a apreciat că nu reprezintă o chestiune de nelegalitate, câtă vreme raţionamentul juridic folosit de către tribunal nu a fost întemeiat pe aceste dispoziţii. Invocarea acestora s-a făcut doar ca un argument în circumstanţiere pentru a se întări argumentul iniţial expus potrivit căruia prin modificarea terminologiei cuprinse în reglementările fiscale nu a fost înlăturată obligaţia reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea dreptului de autor.
Privitor la omisiunea legislativă invocată de către apelantă, Curtea a reţinut că omisiunea corelării textelor de lege nu poate fi invocată drept argument de aplicare prin analogie a unor texte dintr-o materie specială. Judecătorul are obligaţia de a soluţiona cauzele cu care este sesizat pentru a nu fi pasibil de denegare de dreptate, însă acesta nu poate fi un argument pentru aplicarea unor principii generale de interpretare nedistinctivă a legii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.A.V.D.M. SRL, criticând-o pentru în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 8/1996, inserând, totodată, motive străine de natura pricinii, prin aprecierea că, pe temeiul acestor dispoziţii, pârâta datorează remuneraţia pentru copia privată pentru opere reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale şi în cazul achiziţiilor intracomunitare, cu toate că norma în discuţie prevede obligaţia achitării remuneraţiei compensatorii doar pentru importuri, iar pârâta nu desfăşoară activitate de import, ci de achiziţii intracomunitare, conform raportului de expertiză întocmit în cauză.
- De asemenea, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, reţinând motive străine de natura pricinii, menţinând încheierea de şedinţă de la 27 mai 2010, când s-a considerat, pe baza proiectului de modificare a Legii nr. 8/1996, corelat cu art. 67 din Legea nr. 24/2000, că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat implicit în sensul că se datorează remuneraţie compensatorie şi pentru achiziţiile intracomunitare.
- Instanţa nu poate invoca dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative decât în cazuri deosebite, când la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate considera că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite „întrucât România a semnat convenţii internaţionale prin care şi-a asumat angajamentul că toate capitolele de aderare au fost închise, respective cele referitoare la cadrul juridic".
România a semnat în 1993 acordul de asociere la U.E., în 1995 a dobândit statutul de asociat la U.E. Prin urmare, România trebuia să treacă imediat la îndeplinirea mai multor condiţii şi criterii, printre care şi criteriul legislativ, adică armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi preluarea întregului acquis comunitar şi existenţa cadrului legal şi administrativ.
În decembrie 2004, U.E. a încheiat negocierile de aderare cu România, iar în perioada 2005 - 2006 Comisia Europeană a monitorizat progresele României în implementarea obligaţiilor sale de viitor stat membru, printre care şi cele prevăzute în Capitolul 24, Justiţia şi Afacerile Interne.
Astfel, după o atât de lungă perioadă, nu se poate invoca sintagma „cazuri deosebite" din cuprinsul art. 67 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu atât mai mult cu cât până la data aderării, 1 ianuarie 2007, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a suferit mai multe completări şi modificări, legiuitorul roman având timp suficient să identifice toate normele contrare, aşa cum a procedat, de exemplu, legiuitorul francez sau belgian care au inclus în legislaţia specială privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi noţiunea de achiziţii intracomunitare.
De asemenea, după aderare, abia în anul 2009 s-a elaborat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996, în care s-a propus, printre altele, şi introducerea noţiunii de achiziţii intracomunitare.
Nu se poate vorbi despre o necorelare de text, ci despre o noţiune nouă, din reglementarea actuală lipsind sintagma de „achiziţii intracomunitare".
În mod greşit, instanţa de apel, ca, de altfel, şi prima instanţă-a considerat că dispoziţiile art. 1301 şi art. 131 Cod Fiscal prezintă norme în materie fiscală şi au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabil şi stat, iar nu pentru realizarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Normele de drept fiscal se aplică tuturor contribuabililor şi sunt obligatorii. Este unanim recunoscut faptul că, după momentul aderării României la U.E. în anul 2007, barierele vamale dintre România şi statele membre ale U.E. s-au desfiinţat şi, drept urmare, noţiunea de „import de bunuri din statele membre ale U.E. nu mai există".
Codul fiscal defineşte în art. 1301 „achiziţia intracomunitară" ca fiind operaţiunea de cumpărare/achiziţie de bunuri ai căror furnizori sunt situaţi în statele membre U.E.
De asemenea, Codul Fiscal defineşte în art. 131 „importul" de bunuri, ca reprezentând: „a) intrarea pe teritoriul Comunităţii de bunuri care nu se află în liberă circulaţie în înţelesul art. 4 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene; b) pe lângă operaţiunile prevăzute la lit. a), intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulaţie, provenite dintr-un teritoriu terţ, care face parte din teritoriul vamal al unităţii".
Referindu-se la proiectul de modificare a legii, ambele instanţe de fond au încălcat obligaţia de a aplica legile în vigoare, şi nu eventuale legi viitoare, în acest sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 157/2006 (cu titlu de exemplu, jurisprudenţa Curţii fiind constantă pe acest aspect), prin care s-a arătat că instanţa de contencios constituţional „nu poate da o altă formulare textelor de lege pe care le-ar considera nesatisfăcător redactate", nici „nu îşi asumă rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o norma juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv" şi nici „nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite".
Prin admiterea prezentei acţiuni, s-au creat premisele unei situaţii juridice discriminatorii şi abuzive, între agenţii economici aflaţi în aceeaşi situaţie ca pârâta, adică nu au efectuat importuri, în funcţie de împrejurarea dacă U.P.F.R. a intentat sau nu o acţiune în instanţă împotriva lor: în primul caz, vor fi obligaţi conform unei hotărâri judecătoreşti şi nu aşa cum ar trebui, de o lege, în timp ce în al doilea caz, vor invoca art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi nu vor plăti.
U.P.F.R. are obligaţia să modifice legea dreptului de autor astfel încât să înlăture incertitudinile ivite şi nu să intenteze arbitrar acţiuni în instanţă pentru obţinerea remuneraţiei şi pentru alte tipuri de operaţiuni decât cele prevăzute de lege.
Chiar Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională arată, la punctul 7, necesitatea adaptării şi completării cadrului legal comunitar pentru protecţia drepturilor de autor şi a drepturilor, atât cât este necesar pentru buna funcţionare a pieţei interne. „În acest scop, acele prevederi naţionale privind drepturile de drepturile conexe, care variază considerabil de la un stat membru la altul sau care generează incertitudini legislative, împiedicând buna funcţionare a pieţei interne şi evoluţia corespunzătoare a societăţii informaţionale în Europa, trebuie modificate şi ar trebui evitate reacţiile naţionale inconsecvente la dezvoltările tehnologice, în timp ce diferenţele care nu afectează negativ funcţionarea pieţei interne nu trebuie îndepărtate sau împiedicate".
Ca urmare a necorelării prevederilor cuprinse în legi diferite, respectiv Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările ulterioare şi Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, rezultă că ne aflăm într-o situaţie de omisiune legislativă, care nu poate fi remediată decât tot pe cale legislativă.
Până la remedierea acestei omisiuni legislative prin înlocuirea termenului de „importator în cadrul U.E.", termen care nu mai există, cu „cei care achiziţionează din afara teritoriului românesc" aparatele şi suporturile prevăzute la art. 34 alin. (2) din lege, se impune aplicarea principiului "unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă", aceasta semnificând că noi nu putem adăuga sau exclude cazuri care n-au fost adăugate sau excluse de legiuitorul însuşi, a conchis recurenta – pârâtă.
Odată cu cererea de recurs, s-a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 159/ A din 23 iunie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX–a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost admisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la termenul de judecată din 18 februarie 2011, până la soluţionarea recursului.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a motivelor de recurs, se reţine că acestea conţin o reiterare a susţinerilor şi apărărilor formulate pe parcursul judecăţii şi au fost redate anterior în modalitatea indicată de către recurentă, ordonate sub forma mai multor argumente circumscrise aceloraşi cazuri de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Toate aceste susţineri tind la infirmarea existenţei unei obligaţii legale în sarcina pârâtei având ca obiect plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în favoarea autorilor de opere fixate prin înregistrări sonore sau audiovizuale, colectate de către organismul de gestiune colectivă desemnat în acest sens, respectiv reclamanta U.P.F.R.
Premisa raţionamentului juridic al pârâtei, cu această finalitate, este aceea a inexistenţei unui temei de drept în reglementarea naţională în vigoare pentru plata unei asemenea remuneraţii în sarcina persoanelor din categoria cărora face parte pârâta (aspect ce urmează a fi dezvoltat prin prezentele considerente).
Se reţine, de asemenea, că argumentarea deciziei recurate în cauză a fost concepută cu scopul de a se demonstra existenţa temeiului juridic al obligaţiei de plată a remuneraţiei în sarcina pârâtei, răspunzându-se tuturor motivelor de apel ale pârâtei şi arătându-se raţiunea pentru care au fost înlăturate.
Întrucât considerentele deciziei de apel relevă modul de interpretare şi aplicare a legii apreciate ca fiind incidentă în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale invocate de către pârâtă, nelegalitatea deciziei urmează a fi cercetată exclusiv prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, pârâta reiterează, practic, motivele de apel.
În acest context, nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate, de asemenea, de către recurentă, avându-se în vedere că, susţinând existenţa unor motive străine de natura pricinii în Decizia de apel, recurenta are în vedere, în fapt, argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că prevederile art. 107 din Legea nr. 8/1996 reprezintă un temei juridic viabil pentru stabilirea obligaţiei de plată de către pârâtă a remuneraţiei pentru copia privată.
Pe de altă parte, se observă că recurenta a susţinut existenţa unor motive străine de natura pricinii şi cu referire la proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996 (în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 107), pretinzând că instanţa de apel, menţinând argumentarea primei instanţe, ar fi făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Atare apărare a pârâtei a fost generată de trimiterea la această din urmă normă menţionată, făcută de prima instanţă prin încheierea din 27 mai 2009, în motivarea respingerii excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive. Tribunalul a reţinut, cu referire la art. 67 din Legea nr. 24/2000 că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat implicit, în sensul includerii şi a ipotezei achiziţiilor intracomunitare (însă nu ca urmare a proiectului de modificare comunicat de O.R.D.A. prin adresa din 12 octombrie 2007, ci a adoptării Codului fiscal în România; adresa O.R.D.A. a fost invocată în interpretarea istorico – teleologică a normei).
Ceea ce interesează, însă, este motivarea deciziei de apel recurate, rezultând, din considerentele acesteia, că instanţa de apel nu şi-a întemeiat raţionamentul juridic pe proiectul de modificare a Legii nr. 8/1996 şi nici nu şi-a însuşit argumentele primei instanţe în sensul unei modificări implicite a dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996.
Nu este fondată, în aceste condiţii, susţinerea că instanţa de apel ar fi reţinut că art. 107 din Legea nr. 8/1996 este modificat implicit, sens în care urmează a fi înlăturate toate criticile vizând acest aspect, întemeiate atât pe cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât şi pe cel de la pct. 9 din aceeaşi normă, aşadar, şi a celor referitoare la prevederile art. 67 din Legea nr. 24/2000.
În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de apel, trebuie subliniat, din nou, faptul că prin Decizia recurată s-a avut în vedere forma normei din reglementarea în vigoare, potrivit căreia „remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi sau aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2)", printre care figurează şi suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale.
Recurenta – pârâtă a efectuat în perioada dedusă judecăţii: ianuarie 2007 – septembrie 2009, achiziţii de suporturi precum casete video şi audio, minidisc, CD blank, DVD blank, BD – R, carduri memorie, memorii USB, astfel cum a rezultat din expertiza contabilă administrată în cursul judecăţii în primă instanţă, fără ca pârâta să conteste că aceste suporturi sunt susceptibile de a permite înregistrări sonore sau audiovizuale, în sensul art. 34 alin. (2) din lege.
Pârâta a susţinut, însă, în cursul judecăţii, că nu datorează remuneraţia pentru copia privată după 1 ianuarie 2007, data aderării României la U.E., deoarece nu face parte din categoria persoanelor expres şi limitativ prevăzute de lege ca debitoare ale remuneraţiei, respectiv importatori de suporturi.
Astfel, s-a pretins că pârâta a efectuat, în perioada dedusă judecăţii în cauză, achiziţii intracomunitare de asemenea dispozitive, din alte state membre ale U.E., şi nu importuri, respectiv achiziţii din afara U.E., astfel cum aceste noţiuni sunt definite prin prevederile art. 1301 şi 131 Cod Fiscal
Susţinerile cu acest obiect sunt nefondate, reflectând o interpretare greşită a semnificaţiei noţiunii de importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, constatându-se, totodată, că speţa de faţă permite consideraţii mai ample privind determinarea debitorului obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în ipoteza dată.
1. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Prezentare
Pentru determinarea conţinutului semantic al conceptului utilizat de legiuitor, se impune a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum s-a conturat în hotărârile pronunţate, la care, în mod corect, a făcut referire intimata – reclamantă în această fază procesuală.
Ambele hotărâri vizează stabilirea debitorului obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată, conţinând şi considerente general obligatorii, pe lângă cele relative la aspectele particulare din acele speţe.
Astfel, s-a constatat, în primul rând, că directiva „nu reglementează în mod explicit problema determinării persoanei care trebuie să plătească respectiva compensaţie, astfel încât statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a stabili cine trebuie să achite această compensaţie echitabilă", cu condiţia să se ţină cont de faptul că respectiva compensaţie reprezintă „contraprestaţia prejudiciului cauzat autorului" prin „reproducerea neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal".
În ceea ce priveşte pe debitor, acesta este, ca regulă, utilizatorul privat, căruia îi revine obligaţia de reparare a acestui prejudiciu. Însă, date fiind dificultăţile practice de identificare a utilizatorilor privaţi, precum şi de executare efectivă a obligaţiei de plată, statele pot institui, pentru a finanţa compensaţia echitabilă, o „redevenţă pentru copia privată, în sarcina nu a persoanelor private vizate, ci a celor care dispun de echipamente, de aparate sau suporturi de reproducere digitală", pe care le pun la dispoziţia utilizatorului final.
Pentru a nu fi lipsite de orice efect util, dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. b) din directivă impun statului membru care a instituit excepţia privind copia privată în dreptul intern „o obligaţie de rezultat, în sensul că acest stat este ţinut să asigure, în cadrul competenţelor sale, perceperea efectivă a compensaţiei echitabile destinate despăgubirii autorilor afectaţi pentru prejudiciul suferit".
În acest context, Curtea a arătat că „revine autorităţilor, în special jurisdicţionale, ale acestui stat membru, obligaţia de a realiza o interpretare a dreptului intern conformă cu obligaţia de rezultat menţionată care să garanteze perceperea respectivei compensaţii, în cazul în care nu este posibilă asigurarea perceperii compensaţiei echitabile de la cumpărători, de la un debitor care acţionează în calitate de comerciant".
Relevanţa în cauză a constatărilor C.J.U.E.
Chiar dacă situaţia din speţa instanţei de trimitere a întrebării preliminare este diferită de cea din prezenta cauză, în sensul că vizează o vânzare la distanţă, considerentele C.J.U.E. sunt general valabile în sensul obligativităţii perceperii compensaţiei cuvenite titularilor drepturilor, finalitate ce trebuie asigurată de către instanţele naţionale în procesul de interpretare a legii interne, în vederea determinării debitorului remuneraţiei, de la caz la caz.
Chiar dacă aceste hotărâri au fost pronunţate după momentul soluţionării apelului în prezenta cauză, ele nu pot fi ignorate de către această instanţă de control judiciar, dat fiind că vizează interpretarea unor dispoziţii dintr-o directivă transpusă în dreptul intern, prin Legea nr. 8/1996, respectiv a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. b) din Directiva nr. 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională.
Întrucât directiva, ca izvor al dreptului U.E., nu produce, ca regulă, efect direct în dreptul intern, în acest sens fiind necesară transpunerea sa în ordinea juridică internă, instanţele naţionale au obligaţia de a interpreta normele dreptului intern prin prisma normelor europene şi de a nu aplica dreptul naţional contrar prevederilor din directivă. Această obligaţie, consacrată în dreptul U.E., este reamintită în hotărârea pronunţată la data de 16 iunie 2011 şi configurată sub forma unei obligaţii de rezultat, care se impune ca atare şi în cauza de faţă (se va reveni asupra acestui aspect prin prezentele considerente).
Nu s-ar putea susţine că, în fapt, directiva a fost incorect transpusă în dreptul intern, observându-se că actul normativ european, reglementând excepţia copiei private, nu indică expres pe debitorul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii. Acesta este identificat doar în hotărârile anterior menţionate, pronunţate de C.J.U.E., date în interpretarea prevederilor relevante ale directivei.
Ca atare, a fost lăsată la latitudinea legiuitorului naţional determinarea sferei persoanelor debitorilor, instanţelor naţionale revenindu-le obligaţia de a interpreta dreptul intern prin prisma constatărilor şi aprecierilor instanţei europene, fără a se considera că, printr-o atare interpretare, s-ar ajunge la aplicarea directă a prevederilor directivei între particulari.
2. Interpretarea noţiunii de „importator" din cuprinsul dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996
Raportând considerentele din hotărârile instanţei europene la situaţia de fapt din speţă, rezultă că, în principiu, debitorul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată este chiar consumatorul, utilizatorul final care realizează reproducerea operelor protejate, prin înregistrări sonore sau audiovizuale.
Aşadar, ori de câte ori consumatorul este identificabil, acesta este ţinut să plătească titularilor drepturilor patrimoniale de autor compensaţia echitabilă în discuţie. Asemenea situaţii se întâlnesc, de exemplu, atunci când utilizatorul final este cel care achiziţionează, pentru uz personal, suporturile destinate reproducerii (CD, DVD, etc.), de la furnizori externi, indiferent dacă aceştia sunt situaţi în interiorul sau în afara U.E.
În speţă, nu se regăseşte vreuna dintre aceste situaţii, deoarece utilizatorul final al operelor reproduse în scop personal achiziţionează sau intră, în alt mod, în posesia suporturilor de reproducere doar în ţară, după ce acestea au fost introduse pe teritoriul României de o persoană autorizată în acest sens. Or, este de neconceput un mecanism de identificare a tuturor cumpărătorilor suporturilor şi de colectare a remuneraţiei de la aceştia, prin intermediul organismului de gestiune colectivă abilitat.
Pe de altă parte, este obligatorie perceperea efectivă a compensaţiei, astfel cum a arătat C.J.U.E., din moment ce statul a înţeles să instituie excepţia copiei private (permisiunea de realizare de copii ale unei opere pentru uz personal, fără autorizarea titularului, însă cu dezdăunarea sa).
În aceste condiţii, această instanţă este obligată să identifice pe debitorul obligaţiei de plată, prin interpretarea dispoziţiilor relevante ale art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în persoana celui care pune la dispoziţia utilizatorului final suporturile de reproducere.
În atare context, nu este viabilă distincţia operată în termeni fiscali de către pârâtă, între importuri şi achiziţii intracomunitare, respectiv între operaţiuni de introducere de bunuri pe teritoriul României, după caz, din afara U.E., ori dintr-un alt stat membru U.E.
Dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către pârâtă, derivată din absenţa unei reglementări exprese privind plata remuneraţiei în ipoteza unei achiziţii intracomunitare, ar însemna ca remuneraţia să nu se plătească deloc în cazul în care suporturile destinate înregistrărilor audio şi video sunt aduse de o persoană autorizată în acest sens (un comerciant) din interiorul U.E., atunci când utilizatorul final nu poate fi identificat.
Or, o asemenea consecinţă este inacceptabilă, fiind în mod vădit contrară constatărilor C.J.U.E. şi echivalând cu încălcarea de către această instanţă a obligaţiei de interpretare a dreptului naţional prin prisma dreptului U.E.
Pentru a se asigura plata remuneraţiei în toate cazurile, este necesar a se interpreta noţiunea de importator din cuprinsul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în situaţia din speţă, respectiv atunci când utilizatorul final al operei reproduse pe suporturile în discuţie nu poate fi identificat, ca vizând pe orice persoană autorizată să desfăşoare activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remuneraţia, indiferent dacă le aduce dintr-un stat membru al U.E. (realizând o achiziţie intracomunitară, definită prin art. 1301 Cod Fiscal) sau dintr-un stat terţ faţă de U.E. (realizând un import, în sensul art. 131 Cod Fiscal).
Această interpretare este mai apropiată de cea regăsită în art. 142 din Legea nr. 8/1996 (invocat de către intimata – reclamantă), conform căruia „prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport".
Definiţia nu poate fi, însă, preluată tale quale, deoarece nu este creată în materia remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, ci a prerogativelor patrimoniale ale autorului unei opere, cu referire explicită la un anume obiect material introdus pe piaţa internă, originalul operei sau copii legal realizate de pe aceasta, fără legătură cu suporturi sau aparate ce permit reproducerea operei.
Astfel, se poate considera că semnificaţia noţiunii de importator în materia remuneraţiei compensatorii pentru copia privată se conturează prin raportare la art. 142 din Legea nr. 8/1996, adaptat exigenţelor art. 34 alin. (2), în aşa fel încât dispoziţiile art. 107 alin. (2) să producă efectele juridice preconizate de Directiva nr. 2001/29/CE, interpretată de C.J.U.E. în cele două hotărâri prezentate în Decizia de faţă.
În niciun caz, conţinutul semantic al noţiunii de importator nu poate fi determinat prin raportare la normele fiscale invocate de către recurentă, întrucât, prin asemenea interpretare, nu se garantează perceperea compensaţiei în toate cazurile, respectiv în situaţiile în care suporturile sunt aduse dintr-un alt stat membru U.E.
Nu se poate reţine că interpretarea dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din lege în sensul arătat prin prezentele considerente creează situaţii discriminatorii între diferitele categorii de persoane care achiziţionează suporturi din alte state membre ale U.E., întrucât în raţionamentul construit de către pârâtă prin motivele de recurs, diferenţele între persoane nu derivă din modul de interpretare a legii de către instanţă, ci dintr-un fapt, acela al existenţei unui litigiu judiciar pentru plata remuneraţiei; or, modul de derulare a raporturilor juridice obligaţionale dintre reclamanta din cauză şi alte categorii de importatori este nerelevant pentru interpretarea legii.
În acest context, se consideră că pârâta din cauză întruneşte cerinţele menţionate pentru a fi considerat debitor, acţionând ca persoană autorizată să desfăşoare activitatea de introducere în România a suporturilor pentru care se datorează remuneraţia, în perioada ianuarie 2007 – septembrie 2009, constatare corect formulată de către ambele instanţe de fond din cauză.
3. Argumente de drept comparat pentru interpretarea noţiunii de „importator"
Pentru a răspunde tuturor susţinerilor recurentei, chiar dacă argumentele deja expuse sunt suficiente pentru motivarea soluţiei adoptate, este de menţionat că acestea sunt confirmate prin observarea legislaţiei şi chiar a practicii judiciare din câteva state membre ale U.E.
După cum s-a arătat anterior, C.J.U.E. a relevat că directiva nu conţine dispoziţii relative la persoana care trebuie să plătească remuneraţia compensatorie pentru copia privată, iar statele membre dispun de o largă marjă de apreciere în acest sens, cu singura condiţie de a fi asigurată perceperea remuneraţiei în toate cazurile.
Ca atare, nu au temei susţinerile recurentei în sensul că România avea obligaţia conceperii unui anumit conţinut al reglementării, câtă vreme directiva prevede doar rezultatul ce trebuie atins prin reglementarea naţională, iar instanţa europeană arată mijloacele prin care acest rezultat poate fi atins, anume interpretarea legii interne de către instanţele naţionale, fără a se fi prevăzut vreo obligaţie în sarcina legiuitorului naţional.
De altfel, mare parte din legislaţiile statelor membre U.E. a păstrat noţiunea de importator pentru desemnarea, alături de fabricanţi, a debitorilor remuneraţiei, fără alte clarificări, cu atât mai puţin fără introducerea distincţiei între importuri şi achiziţii intracomunitare, astfel cum pretinde recurenta a fi fost necesar pentru a fi viabilă includerea sa în categoria debitorilor.
Astfel, Olanda, de exemplu, are prevederi similare celor din România, anume că obligaţia de plată a redevenţei pentru copia privată revine producătorului sau importatorului suportului pentru reproducere.
Din hotărârea pronunţată la data de 16 iunie 2011 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în care au fost citate normele olandeze relevante, rezultă că nici instanţele din Olanda nu interpretează noţiunea de import în sensul unei relaţii economice exclusiv între un stat membru al U.E. şi un stat terţ faţă de U.E., ci acceptă incidenţa sa chiar în raporturile economice care implică două state membre ale U.E.; astfel, au calificat drept import o operaţiune de vânzare la distanţă (care, în termeni fiscali, reprezintă fără dubiu o achiziţie intracomunitară), considerând drept importator pe consumatorul individual, care achiziţionează on – line suporturi de reproducere neutilizate.
Curtea de la Luxemburg nu a ezitat să-i asimileze pe consumatorii finali drept importatori în cazul achiziţionării on – line de suporturi de reproducere.
De asemenea, legea dreptului de autor din Lituania conţine prevederi similare, iar Curtea Supremă a interpretat noţiunea de importator din materia remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în sensul că vizează pe orice persoană care introduce pe teritoriul Lituaniei suporturi media care permit reproducerea de opere în scop personal, atât din state membre U.E., cât şi din state terţe. S-a considerat că, în caz contrar, nu ar fi atinsă finalitatea directivei de a asigura compensarea echitabilă a titularilor de drepturi (hotărârea civilă din 3 martie 2008, în care se formulaseră apărări similare cu cele din cauza de faţă, privind distincţia între importuri şi achiziţii intracomunitare din legislaţia fiscală).
Este adevărat că în reglementarea franceză şi cea belgiană, astfel cum a arătat pârâta, enumerarea debitorilor remuneraţiei cuprinde pe importatori, alături de persoanele care realizează achiziţii intracomunitare (în sensul Codului fiscal).
Contrar susţinerilor pârâtei SC C.A.V.D.M. SRL, nu rezultă că s-a urmărit distingerea între operaţiuni implicând, după caz, două state membre ale U.E. sau un stat membru şi unul terţ, ci asigurarea plăţii compensaţiei în toate situaţiile, fapt ce reiese, de exemplu, din practica instanţelor franceze.
Astfel, cumpărătorul în cazul unei achiziţii intracomunitare în sensul Codului fiscal este, în viziunea Curţii de Casaţie din Franţa, doar o persoană fizică identificabilă, care datorează remuneraţia în calitate de consumator (Decizia din 27 noiembrie 2008).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, menţinând hotărârea primei instanţe de obligare a pârâtei la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.A.V.D.M. SRL împotriva deciziei nr. 159/ A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6633/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8667/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
