ICCJ. Decizia nr. 938/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 938/2011
Dosar nr. 3056/3/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 24 iulie 2007 reclamanţii B.N. şi B.V. au chemat în judecată pe pârâţii M.M., M.A., B.L.G. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1177 din 16 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, prin care s-a dispus restituirea în natură în proprietatea părţilor a suprafeţei de 84,95 mp teren situată în Bucureşti, str. Banul Antonache.
Urmare a pronunţării regulatorului de competenţă, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 3056/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 873 din 19 iunie 2009 pronunţată în dosarul arătat anterior, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a admis excepţia lipsei de interes, respingându-se acţiunea reclamanţilor ca fiind lipsită de interes.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2325 din 11 martie 2008 s-a soluţionat pe excepţie o altă contestaţie împotriva aceleiaşi dispoziţii, dar respectiva sentinţă, nu poate fi susţinută în cadrul excepţiei autorităţii lucrului judecat, deoarece nu rezolvă fondul litigiului.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3325 din 11 martie 2008 s-a stabilit inexistenţa interesului reclamanţilor într-un alt litigiu prin care s-ar pune în discuţie valabilitatea aceleiaşi dispoziţii prin prisma faptului că punerea în posesie s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează distanţa în construcţii. Prin aceeaşi sentinţă s-a reţinut că la momentul emiterii dispoziţiei de restituire existau construcţiile invocate de către reclamanţi, în favoarea acestora din urmă constituindu-se prin hotărâre judecătorească o servitute de trecere.
În final, tribunalul a constatat că în cererea dedusă judecăţii se invocă elemente de fapt analizate deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel că, cererea este lipsită de interes.
Împotriva sentinţei civile nr. 873 din 19 iunie 2009, au declarat apel reclamanţii B.N. şi B.V.
Prin Decizia civilă nr. 266/A din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B.N. şi B.V. şi a obligat apelanţii la plata sumei de 532 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B.L.G. şi a sumei de 1.100 lei, de asemenea cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii M.M. şi M.A.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constituit în favoarea apelanţilor o servitute de trecere. Stabilirea acestei servituţi presupune acordarea tuturor mijloacelor necesare pentru exerciţiul dreptului de acces la elementele ce deservesc instalaţia de alimentare cu apă a blocului în scopul întreţinerii şi supravegherii bunei funcţionări a acestora, precum şi pentru constatarea şi remedierea avariilor.
Având în vedere că apelanţii beneficiază de o servitute de trecere, că pot exercita respectiva servitute în scopul valorificării instalaţiilor de utilitate ce deservesc blocul în care locuiesc şi, ţinând seama de faptul că apelanţii nu invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la terenul ce a făcut obiectul dispoziţiei contestate, dacă s-ar presupune că dispoziţia de restituire în natură a terenului ar fi anulată parţial, apelanţii nu ar obţine nici un folos practic, deoarece terenul nu le-ar intra în patrimoniu, iar accesul la căminul de apă, s-ar realiza în aceleaşi condiţii, unul dintre efectele hotărârilor judecătoreşti ar fi incontestabilitatea.
Instanţa de apel a mai constatat că nu este cazul să reanalizeze criticile apelanţilor relative la nerespectarea distanţei dintre construcţii, deoarece aceste aspecte au fost analizate şi tranşate prin Decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 şi prin sentinţa civilă nr. 3325 din 11 martie 2008.
Curtea a constatat că, urmare a promovării acţiunii introductive, apelanţii nu obţin nici un folos practic, astfel că nu dovedesc nici un interes personal, născut şi actual.
Având în vedere soluţia primei instanţe şi limitele judecării în apel, Curtea nu analizat criticile apelanţilor relative la modul în care a fost aplicată Legea nr. 10/2001 la momentul emiterii deciziei contestate.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant B.N., fără a indica temeiul juridic al recursului.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale, terenul nu este liber de construcţii, iar restituirea în natură a adus atingere distanţei legale în materie de construcţii, adică faţă de bloc (distanta dintre elementele blocului şi gardul pârâtelor este de 0,82 si nu de 1,90 m).
De asemenea, pe terenul în litigiu se află şi instalaţia de canalizare a apelor uzate menajere (cuprinzând instalaţia interioară de canalizare a blocului, căminul de racord şi racordul la canalizarea oraşului situate mult în interiorul curţii pârâtelor), pentru care recurentul nu deţine un drept de servitute, astfel încât nu poate ajunge la aceste instalaţii în caz de avarii.
Prin contestaţie s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 1177/2003, iar nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, fiind imprescriptibilă, astfel încât trebuia să se stabilească dacă au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 10 alin. (1) şi dispoziţiile art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, când s-a dispus restituirea în natură a terenului.
În ceea ce priveşte competenţa materială a Tribunalului Bucureşti de a judeca prezenta cauză în primă instanţă, nici dispoziţiile art. 2 C. proc. civ. şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor directe formulate de terţe persoane, cum sunt reclamanţii. Înalta Curte de Casaţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin Decizia nr. 73 din 01 februarie 2006 a constatat că, în temeiul art. 1 C. proc. civ., competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
Se mai arată că pe terenul în litigiu se află anumite categorii de construcţii pentru care nu s-a constituit drept de servitute şi, prin această punere în posesie, se aduce atingere distanţei legale în materie de construcţii, astfel că, atât suprafaţa de 77 m.p. (prin rectificare), cât şi suprafaţa de 84,95 m.p, care este identificată în schiţa anexă, nu corespunde măsurătorilor de pe teren.
Se apreciază de către recurent că Decizia nr. 1177/2003, rectificată prin dispoziţia nr. 310/2008, a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 10 alin. (1) şi (2) şi a dispoziţiilor prevăzute în art. 5 din Normele Metodologice de aplicare a legii, întrucât persoana îndreptăţită, respectiv pârâtele, puteau obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată serviturilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, se putea stabili echivalent bănesc.
Soluţia instanţei de judecată face imposibilă ajungerea reclamanţilor la instalaţiile de canalizare ale blocului, care se află pe terenul pârâtelor, mult mai în interiorul curţii acestora decât apometrul de apă pentru care există un drept de servitute.
Dacă se compară cele două schiţe, respectiv schiţa anexă la dispoziţia nr. 1177/2003 şi schiţa efectuată în dosarul nr. 26143/299/2005, rezultă fără nici un dubiu că pârâtele au fost puse în posesie pe o suprafaţă de teren altfel delimitată decât suprafaţa de teren restituită în natură şi menţionată în schiţa anexă la dispoziţie.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi atunci când a reţinut ca fiind corecte aprecierile primei instanţe, conform cărora aspectele de fapt analizate printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă, nu pot face obiect de discuţie într-un alt proces, întrucât în pricina respectivă nu s-a discutat modul în care au fost aplicate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dacă acestea au fost respectate atunci când s-a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi, la cuvântul pe fond intimaţii invocând excepţia nulităţii recursului raportat la neîncadrarea argumentelor aduse în susţinerea cererii de recurs în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate această excepţie, Înalta Curte constată că sunt aduse critici referitoare la greşita aplicare a legii sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei de interes, prin raportare la celelalte soluţii pronunţate în alte dosare, cât şi critici referitoare la competenţa materială în primă instanţă, ceea ce face posibilă încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va trece la soluţionarea pe fond a acestei căi de atac.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în soluţionarea recursului, s-a constituit o servitute de acces, în favoarea reclamanţilor din prezenta cauză, la căminul de apă potabilă ce deserveşte blocul de locuinţe din Bucureşti.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 octombrie 2008 a aceleiaşi instanţe a fost lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1675 din 18 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în sensul că exerciţiul dreptului de servitute urmează a se realiza prin folosirea unei porţiuni având adâncimea de 25 cm şi lungimea de 70 cm, în dreptul căminului de apă potabilă. În motivarea acestei încheieri s-a reţinut că dreptul de servitute solicitat a vizat numai căminul de apă, nu şi instalaţia de canalizare a apelor menajere a blocului, astfel încât nu poate fi lămurit un capăt de cerere care nu a fost menţionat în cererea reconvenţională.
Înalta Curte observă că în prezenta cauză s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului Bucureşti deoarece se aduce atingere distanţei legale în materie de construcţii faţă de bloc, fără a se invoca necesitatea accesului la instalaţia de canalizare a apelor menajere aferentă blocului.
În motivarea contestaţiei s-a precizat numai că interesul contestatorilor în formularea acestei căi de atac rezultă din faptul că pe terenul în litigiu se află anumite categorii de construcţii, cât şi că, prin punerea în posesie asupra acestui teren, se aduce atingere distanţei legale în materie de construcţii.
Constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului Bucureşti a mai fost solicitată şi în cadrul dosarului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3325/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în sensul respingerii acestei cereri ca lipsită de interes.
În Decizia atacată prin prezentul recurs, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de fond prin care s-a respins contestaţia pentru lipsă de interes, cu motivarea că în favoarea reclamanţilor a fost instituit un drept de servitute, iar elementele de fapt invocate în prezenta cauză au fost analizate deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de incontestabilitate, deci nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta cauză. De asemenea, apelanţii nu pot obţine nici un folos practic ca urmare a admiterii prezentei acţiuni, deoarece terenul nu ar intra în patrimoniul lor.
Recurentul critică această concluzie a instanţei de apel, invocând regimul juridic al nulităţii absolute, care presupune că există interes în solicitarea de constatare a nulităţii absolute pentru orice persoană care invocă încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001 şi art. 5 din normele metodologice de aplicare a acestei legi.
De asemenea, se invocă greşita apreciere asupra faptului că aspectele de fapt au format obiect de analiză în altă cauză şi nu mai pot face obiectul unei noi cercetări judecătoreşti, câtă vreme în acea cauză nu a fost analizat modul de aplicare a art. 10 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001 şi a art. 5 din normele metodologice de aplicare a acestei legi.
Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze constă în solicitarea de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului Bucureşti motivat de încălcarea normelor legale care reglementează distanţa în materie de construcţii.
Prin urmare, nu s-a invocat ca temei juridic al cauzei încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001, aceste aspecte fiind învederate instanţei pentru prima dată în cererea de apel, motiv pentru care instanţa de apel nu le-a analizat, considerându-se neinvestită să le cenzureze, făcând aplicarea principiului „tantum apelatum quantum judicatum".
În aceste condiţii, criticile recurentului referitoare la justificarea interesului său prin raportare la acest temei de drept, coroborat cu art. 5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt lipsite de suport legal, căci vizează analizarea unor temeiuri care nu au investit instanţa, deci care nu pot forma obiect de analiză în căile de atac.
Nulitatea absolută a dispoziţiei atacate poate fi invocată de orice are interes, astfel că dovedirea interesului, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, se impune, spre deosebire de o altă condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, respectiv calitatea procesuală activă, care se prezumă în ipoteza invocării nulităţii absolute, în considerarea regimului juridic al acestei nulităţi potrivit cu care nulitatea absolută este imprescriptibilă şi poate fi invocată de orice persoană care dovedeşte existenţa unui interes.
Recurentul invocă şi greşita apreciere asupra caracterului de incontestabilitate a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, tot prin raportare la diferenţa de temei juridic dintre prezenta acţiune şi cea soluţionată prin hotărârile judecătoreşti irevocabile menţionate anterior, plecând de la aceeaşi premisă greşită, aceea că temeiul juridic reprezentat de art. 10 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001 şi art. 5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar fi incident în prezenta cauză, în condiţiile în care a fost invocat numai prin cererea de apel.
Recurentul precizează că existenţa unui interes în promovarea prezentei contestaţii rezultă din absenţa unei servituţi cu privire la accesul la instalaţia de canalizare, însă acest aspect constituie un argument invocat omisso medio, care, prin urmare, nu poate fi analizat direct în recurs.
De altfel, având în vedere că prin încheierea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1675/2007 s-a constatat că servitutea priveşte numai căminul de apă potabilă, iar reclamanţii din prezenta cauză, prin constatarea nulităţii deciziei contestate, nu obţin nici un drept asupra terenului ce face obiectul acesteia, dar pot obţine pe cale judecătorească recunoaşterea unei noi servituţi pentru normala utilizare a tuturor instalaţiilor aferente blocului, amplasate pe acest teren, nu justifică nici în această ipoteză un interes în susţinerea prezentei contestaţii.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la necompetenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă de către tribunal, Înalta Curte constată că acestea au fost analizate în prezenta cauză în mod irevocabil, pe calea regulatorului de competenţă, prin Decizia civilă nr. 3912/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, astfel încât nu pot fi reiterate în căile de atac.
Celelalte critici menţionate în cererea de recurs fac referire, într-adevăr, la aspecte care exced modului de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, în temeiul căreia a fost soluţionată cauza, astfel că ele nu se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care trebuie să privească strict excepţia avută în vedere de către instanţă în soluţionarea cauzei.
Pentru argumentele expuse, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de apelantul-reclamant B.N. împotriva deciziei civile nr. 266/A din 15 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 979/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7476/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
