ICCJ. Decizia nr. 6536/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6536/2011
Dosar nr. 17583/3/2009
Şedinţa publică din 28 septembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 02 august 2007 sub nr. 7465/4/2007 reclamanta V.E.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii P.I. şi P.L., obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. E.V., sector 4, compus din 6 camere şi dependinţe.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat faptul că are calitatea de moştenitoare a autoarei Z.G.V.S., care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărarea autentificat sub nr. 22632 din 20 aprilie 1945 de către fostul notariat al Tribunalului Ilfov, iar preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1812 din 18 martie 2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinând în esenţă că prin raportul de expertiză administrat în cauză a fost stabilită o valoarea de circulaţie a imobilului de peste 500.000 lei, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 27 aprilie 2009, sub nr. 17583/3/2009.
Analizând cu prioritate, în raport de ordinea de soluţionare a excepţiilor prev. de art. 137 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de către pârâţi, prin întâmpinare, s-a constatat că excepţiile sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Acţiunea este formulată de către reclamantă împotriva unor subdobânditori ai imobilului, iar această acţiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., iar de esenţa acţiunii revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi urmând să se dea eficienţă juridică titlului mai preferabil.
Procedura Legii nr. 10/2001 care într-adevăr este o procedură specială privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (atât cele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil cât şi cele fără titlu valabil), este incidentă în situaţia în care imobilele se află în deţinerea unor entităţii cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii sau în patrimoniul unei entităţi cu personalitate juridică indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul în patrimoniul acesteia sau este vorba de o entitate investită cu soluţionarea notificării, care după caz poate să fie unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze notificarea cu privire la un bun ce face obiectul notificării, ori în cauză nu poate fi reţinută niciuna dintre situaţiile prevăzute de legea specială.
Pe de altă parte în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea 10/2001, nu se poate vorbi nici de restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat anterior in temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu subdobânditori cu titlu particular.
Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamantei de a-şi apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acţiuni în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea 213/1998, referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului nu şi cele care au ieşit din patrimoniul acestuia, cum este cazul în speţă, iar Legea 10/2001 nu împiedică promovarea unor astfel de acţiuni în revendicare şi nici compararea titlurilor de proprietate.
Mai consideră că dispoziţiile art. 45 din Legea 10/2001 au doar incidenţă în cazul stabilirii titlurilor de proprietate ce nu au fost contestate în termenul prevăzut de lege şi care intră în obiectul de reglementare prevăzut de acest text de lege şi care face posibilă compararea titlurilor de proprietate, urmând a se reţine cel mult în ce măsură această normă de drept reglementează sau nu o preferinţă legală.
În opinia instanţei, se poate vorbi de o inadmisibilitate a acţiunii in revendicare prin raportare la Decizia de Recurs in Interesul Legii nr. 33/2008, în situaţia in care partea nu a urmat deloc procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, or in cauză s-a formulat notificare in temeiul Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, a stabilit că în rezolvarea problemei privind în ce măsură există sau nu o opţiune între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi anume Codul civil, persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Or, in cauză s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001, s-a emis dispoziţia de soluţionare a notificării, in sensul respingerii acesteia pentru că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar şi de moştenitor, iar soluţia pe această notificare este un argument pentru a reţine o eventuală soluţie de respingere a revendicării.
Prin Decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 I.C.C.J. a admis recursul în interesul legii şi a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Excepţia de prematuritate a acţiunii, este neîntemeiată, pornind tocmai de la argumentele avute in vedere pentru respingerea inadmisibilităţii cererii, iar împrejurarea că notificarea s-a soluţionat prin respingereaacesteia, tribunalul a considerat că această apărare trebuie avută în vedere în procesul de comparare a titlurilor invocate de părţi şi nu determină o prematuritate a cererii.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat că această excepţie a fost invocată de către pârâţi, motivat de faptul că reclamanta nu a dovedit că este proprietara imobilului din str. E.V., sector 4, sentinţa civilă nr. 8228/1997 nu poate fi reţinută ca temei juridic al acţiunii în revendicare, iar din actul de vânzare-cumpărare al imobilului rezultă că construcţia de pe teren era formată din 4 apartamente, cu 140 mp, care nu era descrisă sub aspect topometric, iar în raport de construcţia actuală, care cuprinde 2 corpuri de construcţie,există o diferenţă majoră şi astfel reclamanta nu a putut dovedi calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22632 din 20 aprilie 1945, de către fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, transcris din 20 aprilie 1945, s-a dobândit de către autoarea Z.G.V.S. imobilul teren şi construcţiile aflate pe teren situat în Bucureşti, str. E.V., fostă str. P, sector 4.
În contract se menţionează că terenul este în suprafaţă de 553 mp, iar clădirea construită pe teren este compusă din 4 apartamente dimpreună cu instalaţiile existente în clădire, iar în contract sunt menţionate laturile şi lungimile acestora cu privire la terenul ce a fost înstrăinat.
Prin sentinţa civilă nr. 8226 din 07 iulie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 5495/1997, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta V.E.C., împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi P.G.D., s-a constatat nulitatea absolută a trecerii imobilului în proprietatea statului şi a certificatului de moştenitor din 29 septembrie 1992 şi a constatat că reclamanta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, str. E.V., sector 4, compus din teren în suprafaţă de 553 mp şi construcţie şi s-a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Într-adevăr, această hotărâre judecătorească nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii din litigiul de faţă, însă aceasta are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte nulitatea certificatului de moştenitor din 29 septembrie 1992, această hotărâre fiind pronunţată în contradictoriu cu cel în favoarea căruia s-a emis certificatul de moştenitor şi care a pretins că are vocaţie succesorală în ceea ce priveşte succesiunea defunctei, însă nu i se poate reţine puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea calităţii de proprietar a reclamantei asupra imobilului, pârâtul de faţă nefiind parte, iar instanţa de judecată a analizat calitatea de proprietar al imobilului, doar în contradictoriu cu părţile chemate în judecată.
În cauză, în faţa judecătoriei s-a administrat proba cu expertiză, specialitatea topografie, expertul M.S. identificând imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare al autoarei reclamantei şi al pârâţilor, iar locuinţa dobândită de către pârâţi are o suprafaţă utilă de 113,96 mp.
Prin actul de dobândire al imobilului de către autoarea reclamantei, s-a dobândit o construcţie formată din 4 apartamente, menţiune expresă făcută în contract, iar expertul în specialitatea topografie ca şi expertul în specialitatea construcţii, desemnat în cauză, a constatat că sunt două corpuri de construcţie, cu 5 apartamente, însă aceasta nu înseamnă că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, din expertiza construcţii rezultă că apartamentul dobândit de către pârâţi se găseşte într-o casă edificată în anul 1894 etajul poate fi edificat cel mai târziu în anul 1950, or, imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar una dintre camerele de la parter a fost construită în anul 1996 de către pârâţi, cu privire la care se poate pretinde de către aceştia doar o eventuală plată a contravalorii îmbunătăţirilor.
În schiţa întocmită de către expertul specialitatea topografie se observă că cele două corpuri de construcţie sunt unite, ceea ce poate reprezenta o explicaţie a faptului că, în contractul de dobândire a autoarei reclamantei s-a menţionat doar existenţa unui corp de construcţie, expertul construcţii nu a identificat vreun corp de construcţie edificat după preluarea imobilului în proprietatea statului.
Prin sentinţa civilă nr. 1468 din 10 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia prematurităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiate; a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată; a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că reclamanta nu a promovat o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâţilor, acţiune supusă termenului de prescripţie de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamantei, iar acţiunea sa în contradictoriu cu statul s-a promovat şi soluţionat după data vânzării apartamentului.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.
Împotriva sentinţei civile de mai sus, a formulat apel apelanta reclamantă V.E.C., arătând următoarele:
- instanţa nu a ţinut cont de faptul că apelanta a obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate conform sentinţei civile nr. 8228/1997, iar în acelaşi an statul a vândut imobilul;
- instanţa trebuia să compare cele două titluri de proprietate, pentru a decide care titlu este mai caracterizat;
- exercitarea acţiunii în revendicare se poate face independent de orice acţiune;
- buna-credinţă este irelevantă faţă de obiectul acţiunii apelantei reclamante;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4561/2003, a considerat că lipsa de informare sau ignoranţa cumpărătorului în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului, nu poate scuza eroarea cumpărătorului.
În drept: au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 524/ A din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că acţiunea în revendicare a fost intentată de apelanta reclamantă în anul 1997, iar imobilul în litigiu a fost vândut intimaţilor pârâţi cu mult înainte, respectiv în noiembrie 1996, că atât reclamanta, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent şi că reclamanta nu a promovat o acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâţilor.
Curtea a reţinut că sintagma „buna-credinţă" ca „mod de dobândire a proprietăţii" a fost conturată în practica juridică în soluţionarea litigiilor apărute după aplicarea Legii nr. 112/1995 şi consacrată în Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, dar a fost interpretată ca un criteriu în aprecierea voinţei cumpărătorului, mai precis a faptului cunoaşterii stării de fapt şi de drept a bunului imobiliar cumpărat, pentru a se putea aprecia dacă s-a procedat corect în manifestarea (intenţiei sale) voinţei de a cumpăra.
Or, aflându-se într-o revendicare prin comparare de titluri, Curtea are în vedere şi această „bună-credinţă" a cumpărătorului, dar în situaţia concretă a speţei, convingerea părţilor cu privire la calitatea celui care vinde, nu poate constitui un argument suficient de puternic pentru salvarea titlului său de proprietate, ducând la înlăturarea consecinţelor juridice a sancţiunii absolute a acestei acţiuni referitoare la cererea de revendicare şi ca atare, titlul preferabil (în timp şi legal argumentat) este al cumpărătorilor.
Prin dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptăţite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite calea obţinerii unei reparaţii în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
Având în vedere această dispoziţie legală, se asigură respectarea principiului stabilităţii circuitului civil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferinţă aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 de care reclamanta arată ca notificarea acesteia s-a respins pentru că nu dovedit dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor, ori accesul la instanţă există prin promovarea contestaţiei împotriva dispoziţiei ce se soluţionează de tribunal cu căile de atac prevăzute de lege, de care reclamanta nu a înţeles să uzeze sau dacă a uzat nu s-a dovedit anularea dispoziţiei, ori prin respingerea notificării nu se mai poate analiza dacă despăgubirea reglementata de Legea 10/2001 este una efectiva, iar faptul că aceasta nu a dovedit dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor în faza administrativă sau în faţa instanţei îi este imputabil şi nu se poate sancţiona un proprietar de bună credinţă prin admiterea revendicării, doar pentru că preluarea este fără titlu valabil, iar pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare - cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. şi D. împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil in litigiu sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta V.E.C., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că în mod nelegal instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi a dat eficienţă juridică contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, şi a apreciat că aceştia au fost cumpărători de bună-credinţă, fără a da eficienţă juridică sentinţei civile nr. 8228/1997 şi prin care s-a admis acţiunea în revendicare, neavând relevanţă că acţiunea a fost introdusă în anul 1997, dreptul său fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
A susţinut recurenta că titlul invocat de pârâţi - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 - nu este un titlu valabil întrucât bunul a fost preluat de Statul Român fără un titlu valabil, astfel că şi transmiterea către pârâţi a proprietăţii este nelegală, convenţia fiind încheiată prin fraudă la lege, buna-credinţă neavând relevanţă juridică decât în condiţiile art. 1846 şi următoarele C. civ.
S-a invocat că este nelegală reţinerea instanţei că exercitarea acţiunii în revendicare este condiţionată de anularea sau constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cauzei.
Recurenta a criticat modalitatea instanţei de a proceda la compararea celor două titluri şi prin care nu s-a dat eficienţă titlului sau care era mai bine caracterizat, fiind anterior titlului pârâţilor, fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicare, formulate pe temeiul de drept comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Persoanele exceptate de la acest act normativ precum şi cele care din motive obiective nu au putut utiliza procedura legii speciale pot revendica, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 480 C. civ.
În cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenţei unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi aceasta obligă instanţa la analiza existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului şi în caz afirmativ la compararea titlurilor opuse şi prin respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanta a făcut dovada existenţei unui „bun" în patrimoniul său, reprezentat de hotărârea judecătorească prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.
Pârâţii, deţin şi aceştia un „bun" reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, încheiat anterior introducerii prezentei acţiuni în revendicare şi a cărui valabilitate nu se poate analiza în speţă, reclamanta neformulând acţiune în justiţie în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte,Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare.
Compararea titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare formulată potrivit dreptului comun, dincolo de criteriile jurisprudenţiale făcute privind provenienţa titlurilor, nu poate să ignore dispoziţiile unei legi speciale respectiv dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, recurenta, la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu era exceptată de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, având posibilitate de a solicita anularea contractului de vânzare - cumpărare şi măsuri reparatorii prin restituirea în natură sau în echivalent, dacă formula notificare în termen.
Dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, fiind o reflecţie a principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.E.C. împotriva deciziei nr. 524/ A din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2925/2011. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 979/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
