ICCJ. Decizia nr. 7476/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.7476/2011
Dosar nr. 1511/115/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 838 din 13 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei B.C.A. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească suma de 40.000 euro în echivalent în lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta B.C.A. a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării la muncă silnică în U.R.S.S. luată împotriva sa şi obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost deportată, în data de 16 ianuarie 1945, la muncă silnică, în U.R.S.S., timp de 3 ani şi jumătate, unde a trăit şi muncit în condiţii foarte grele, fiind supusă unor tratamente inumane. Deportaţii lucrau în mină câte 12 ore pe zi, în condiţii de securitate aproape inexistente şi trăiau în barăci de lemn, neîncălzite, mâncarea era puţină şi consta de multe ori din coji de cartofi sau alte resturi alimentare, reclamanta fiind afectată atât fizic cât şi psihic.
Faţă de această motivare, cât şi de probatoriile administrate în cauză, prima instanţă a constatat că reclamanta beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane, faţă de care se va ţine seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările şi completările ulterioare, şi ale OUG nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: lit. e):" înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparenţă politică, de avere ori de origine socială", ordonanţa de urgenţă în care se constată totodată, la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".
De asemenea, instanţa de fond a mai constatat că dispoziţiile legale anterior evocate sunt incidente şi în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată.
Referitor la prejudiciul moral, tribunalul a constatat că reclamanta făcut dovada condiţiilor extrem de grele în care a muncit şi a trăit în U.R.S.S. şi a faptului că a fost afectată atât fizic, cât şi psihic în perioada deportării, iar legea specială de reparaţie acordă despăgubiri urmaşilor celor deportaţi condiţionat de invocarea şi dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calităţii de succesor. În lipsa unor astfel de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare şi după revenirea din U.R.S.S., condiţiile în care au fost nevoiţi să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectaţi fizic şi psihic cei deportaţi, îngreunând astfel viaţa succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportaţi, eventualele restricţii la învăţătură sau la un loc de muncă conform pregătirii (mai bine plătit sau mai uşor), instanţa poate totuşi institui o prezumţie simplă referitoare la existenţa unui prejudiciu moral constând în suferinţele psihice ale succesorilor, suferinţe determinate de condiţiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în U.R.S.S. ( fapt de notorietate şi care nu mai trebuie să fie dovedit ), prezumţie însă care determină concluzia existenţei unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanţa de fond a apreciat că suma de 40.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată întrucât, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin D-L nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamantă este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit şi este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanta B.C.A. cât si pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând fiecare schimbarea hotărârii atacate, reclamanta în sensul admiterii în totalitate a acţiunii sale pentru suma de 650.000 euro, iar pârâtul, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
Reclamanta şi-a motivat susţinerile prin aceea că suma acordată de instanţă cu titlu de despăgubiri este neîndestulătoare având în vedere faptul că nu a avut nicio atitudine ostilă autorităţilor vremii, singura sa vină fiind aceea că s-a născut într-o familie de etnie germană.
Totodată, umilinţele psihice şi fizice, privaţiunile de cele mai elementare lucruri pentru subzistenţă ca şi evoluţia sa ulterioară anevoioasă în plan personal şi profesional, ar fi trebuit să conducă instanţa la acordarea în întregime a despăgubirilor solicitate, ca fiind singura reparaţie în măsură să compenseze daunele suferite.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi-a argumentat apelul prin faptul că deportarea reclamantei în U.R.S.S. în perioada 16 ianuarie 1945 - iulie 1948 este o măsură administrativă şi nu o condamnare cu caracter politic, motiv pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta nu este îndreptăţită la acordarea niciunei despăgubiri.
Totodată, pârâtul a apreciat că suma de 40.000 euro este pentru reclamantă un izvor de îmbogăţire fără just temei şi este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.
Prin Decizia civilă nr. 450 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea atacată şi a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, reţinând că situaţia premisă pe baza căreia reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în pretenţii împotriva pârâtului statul român este actul deportării sale în U.R.S.S. în perioada 16 ianuarie 1945 - 5 iulie 1948, în virtutea faptului că aparţinea unei familii de etnie germană, perioadă care, fiind situată în afara cadrului stabilit prin legea specială de reparaţie, face imposibilă acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Instanţa de apel a mai reţinut că, pentru ca măsura să atragă acordarea în cauză a despăgubirilor pentru daune morale, trebuie în mod obligatoriu să fi avut caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, adică să fi fost aplicată fie de fosta miliţie, fie de fosta securitate română - instituite cu atribuţii în acest sens de regimul politic comunist instaurat cu data de 6 martie 1945 - iar faptele pentru care s-a aplicat măsura să figureze în conţinutul actelor normative (toate adoptate după anul 1950), enumerate la punctele a-f din articolul menţionat.
Susţinerile înseşi ale reclamantei precum şi probele dosarului dovedesc că măsura administrativă de deportare în U.R.S.S. a acesteia s-a dispus pentru o situaţie existentă înainte de perioada de referinţă a legii (6 martie 1945), la o dată anterioară acestui moment (mai exact în ianuarie 1945) şi de către alte autorităţi decât cele ale căror decizii sunt considerate de Legea nr. 221/2009 a fi generatoare de despăgubiri (respectiv fota miliţie sau fosta securitate a statului comunist).
În concret, deportarea reclamantei s-a dispus pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană (iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist aşa cum cere art. 3 al Legii nr. 221/2009), la data de 16 ianuarie 1945, respectiv, în perioada în care România se afla sub ocupaţie sovietică şi în care nu se semnase încă un armistiţiu între statul român şi armata de ocupaţie a statului care se substituise decidenţilor politici autohtoni.
Această măsură s-a instituit prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi, - inclusiv reclamanta -, fapt ce rezultă din înscrisul de la fila 8 dosar de fond, situaţie faţă de care acesteia nu i se pot aplica dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.C.A., arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, întrucât chiar dacă măsura aplicată a fost luată anterior perioadei de referinţă a acestei legi, efectele ei s-au răsfrânt pe un interval îndelungat de timp, la care legea de reparaţie face referire expresă.
Reclamanta a mai arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 se interpretează prin raportare la celelalte acte normative de reparaţie, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990 şi OG nr. 214/1999, rezultând că au dreptul la despăgubiri morale şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite prizonieri.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că în urma deportării a suferit grave prejudicii, a fost afectată psihic pentru tot restul vieţii, ani de zile a fost hărţuită de autorităţile comuniste pentru simplul fapt că era de etnie germană, fiind împiedicată să evolueze social şi profesional şi fiindu-i afectate drepturi fundamentale.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor argumente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. l 18/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susţinerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o Decizia a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond.
Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acelaşi act, dispoziţii de care reclamanta a şi beneficiat.
Actul de mobilizare anterior menţionat, precum şi Decizia din 16 ianuarie 1945 invocată de reclamantă în acţiunea introdusă de instanţă exced însă cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.C.A. împotriva deciziei nr. 450 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 938/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6226/2011. Civil → |
|---|
