ICCJ. Decizia nr. 985/2011. Civil
| Comentarii |
|
1. Instanța de fond
Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 3184 din 12 decembrie 2008 a admis contestația formulată de reclamanții H.I., H.I., H.T. și H.V., toți prin mandatar H.T.L., așa cum a fost precizată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Ploiești.
A fost anulată dispoziția nr. 11976 din 14 septembrie 2002 și s-a constatat dreptul petenților de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2010, pentru imobilul - teren în suprafață de 480 m2 imposibil de restituit în natură, situat în Ploiești, (fostă suburbie Pantelimon) și s-a atribuit reclamanților în compensare terenul de 2618,23 m2 în situat în intravilanul orașului Ploiești, contur ABCDEFGA identificat prin raportul de expertiză de ing. N.M.
Pentru a motiva această soluție Tribunalul a reținut următoarele:
Contestatorii au atacat dispoziția nr. 1976/2007 prin care s-a respins cererea lor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și au solicitat obligarea pârâtei să prezinte amplasamentele de teren disponibile pentru a se solicita teren în compensare pentru terenul de 480 m2 revendicat și imposibil de restituit în natură.
S-a luat act de faptul că pe parcursul procesului unul din reclamanți, H.I.T., a decedat, ceilalți reclamanți fiind succesorii acestuia.
La 2 mai 2008 contestatorii și-au precizat acțiunea în sensul că optează pentru terenul din tarlaua 35 parcela 493 și au solicitat efectuarea unei expertize privind evaluarea terenurilor din cele două zone și atribuirea în compensare a unei suprafețe mai mari de teren față de cea revendicată.
S-a constatat că prin dispoziția nr. 11976 din 14 septembrie 2007 primarul Municipiului Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul - teren în suprafață de 480 m2 situat în str. Lupeni imposibil de restituit în natură.
Dispoziția nr. 11976 din 14 septembrie 2007 a fost emisă în temeiul deciziei nr. 86 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri pentru 480 m2 teren.
Instanța de fond a apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantului, față de dispozitivul deciziei nr. 86/2006 a Curții de Apel Ploiești în care s-a menționat doar dreptul la despăgubiri fără alte precizări cu privire la modalitatea de realizare a acestor despăgubiri (prin echivalent bănesc).
S-a mai constatat că în anexa 1 la această hotărâre care face parte componentă din aceasta, s-a stabilit lista terenurilor disponibile proprietatea Municipiului Ploiești, care vor putea fi acordate persoanelor îndreptățite, ca măsură reparatorie prin echivalent.
S-a observat că nu sunt impedimente la acordarea acestei modalități de reparație și s-a dispus ca reclamanților să li se atribuie în compensare terenul de 2618,23 m2 situat în intravilanul Municipiului Ploiești, tarlaua 35 identificat prin punctele de conținut de expertul ing. N.M.
2. Instanța de apel
împotriva sentinței tribunalului, pârâta a declarat apel invocând faptul că nu are calitate procesuală pasivă, nefiind nici cea care a emis actul contestat și nici unitate deținătoare, iar Legea administrației nr. 215/2001 o definește ca fiind structură funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică și fără capacitate juridică deplină.
Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 128 din 22 iunie 2009 a admis apelul declarat de Primăria Municipiului Ploiești, a schimbat în tot sentința civilă nr. 3184 din 12 decembrie 2008 și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei pârâte. Ca urmare acțiunea a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
în motivarea acestei soluții Curtea de Apel a constatat că instanța trebuie să verifice calitatea procesuală activă și pasivă a pârâților și să observe că în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între entitatea investită cu soluționarea notificării și persoana îndreptățită.
Condiția impusă de legea specială unității care are obligația de a primi și soluționa notificarea nu este doar aceea de a fi persoană de drept public ci și aceea ca ea să dețină bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii conform acestui act normativ special.
Curtea a observat că până în 2005 Primăria era entitatea obligată la restituire, în calitate de unitate deținătoare notificată, iar după apariția Legii nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, s-a conferit calitatea de entitate obligată la restituire, unității administrative, în patrimoniul căreia se află bunul în litigiu (conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), modificarea prevederilor legale fiind justificată de ideea de a se realiza o corelare între dispozițiile acestei legi de reparație și cele ale Legii nr. 215/2001 care stabilește că Primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, în timp ce art. 19 din acest act normativ, coroborat cu art. 5 din O.U.G. nr. 53/2002 privind statutul cadru al unităților administrativ - teritoriale statuează că unitatea administrativ teritorială este persoana juridică de drept public cu patrimoniul propriu și capacitate juridică deplină.
Ca urmare, având în vedere obiectul dedus judecății, s-a reținut că Primăriei nu-i poate fi justificată legitimarea procesuală pasivă în cauză.
înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 776 din 10 februarie 2010 a admis recursul declarat de reclamanți, casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel.
Instanța de recurs a reținut faptul că legitimarea procesuală a Primăriei fusese deja recunoscută în cadrul judecății anterioare, ceea ce făcea imposibilă sancțiunea demersului judiciar ulterior al reclamanților în sensul că nu ar fi fost bine determinată partea față de care să-și valorifice pretențiile.
Dispoziția atacată a fost emisă ca urmare a deciziei nr. 86/2006 a Curții de Apel Ploiești care a tranșat irevocabil calitatea procesuală a pârâtei, calitate care nu mai poate fi amendată ulterior.
Instanța de recurs a constatat că în cauză s-a produs efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care presupune că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim proces nu mai poate fi contrazis sau nesocotit ulterior.
în consecință s-a trimis cauza spre cercetarea pe fond a apelului, la aceeași instanță.
Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 90 din 3 mai 2010, a admis apelul și a schimbat în tot sentința civilă nr. 3184/2008 a Tribunalului Prahova în sensul că a respins ca neîntemeiată contestația.
în motivarea acestei soluții Curtea de Apel a reținut că dispoziția contestată a avut ca temei decizia nr. 86/2008 a Curții de Apel Ploiești care a hotărât în mod definitiv și irevocabil că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii în forma despăgubirilor și ca urmare prin prezenta acțiune nu mai pot pretinde ca aceste măsuri reparatorii să le fie acordate printr-o altă modalitate și anume, aceea a compensării cu alte terenuri, în caz contrar încălcându-se puterea de lucru judecat a hotărârii nr. 86/2008 a Curții de Apel Ploiești.
S-a constatat că instanța de fond a făcut un raționament greșit atunci când a apreciat că faptul că în dispozitivul deciziei nr. 86/2008 este menționat doar dreptul la despăgubiri fără o altă precizare, ar îndreptăți acordarea de teren în compensare în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauză, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 față de imposibilitatea ca imobilul revendicat să mai poată fi restituit care reprezintă una din formele măsurilor reparatorii în echivalent, cea de a doua constând în compensarea cu bunuri ori servicii.
Ca urmare, acordarea de despăgubiri reprezintă ea însăși o formă concretă a măsurilor reparatorii și nu o noțiune mai amplă care să o subsumeze și pe aceea a compensării cu alte bunuri.
3. Recursul
împotriva deciziei nr. 90/2010 a Curții de Apel Ploiești reclamanții au declarat recurs.
Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ.
în fapt s-a criticat decizia Curții de Apel pentru nelegala constituire a completului de judecată, același care a pronunțat și decizia nr. 128 din 22 iunie 2009 și ulterior și decizia nr. 90 din 3 mai 2010. Ca urmare a rejudecării apelului, s-a arătat că la prima judecată a apelului s-au pus concluzii atât pe excepție cât și pe fondu pricinii ceea ce a condus la formarea unui punct de vedere al instanței și asupra problemelor de fond. S-a arătat că trebuiau admise cererile de abținere ale membrilor completului pentru a nu exista suspiciuni în soluționarea cauzei.
A doua critică s-a referit la greșita aplicare a dispozițiilor legal incidente.
Recurenții au susținut că deși aparent dispoziția nr. 11976/2007 se circumscrie deciziei nr. 86 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Ploiești, aceasta s-a emis cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
în cadrul deciziei nr. 86/2006 Curtea de Apel Ploiești nu a consemnat însă nicio valoare pentru despăgubirile ce li se cuvin reclamanților ci a menționat numai că se constată dreptul contestatorilor la despăgubiri.
La data pronunțării deciziei 86 pârâta nu aprobase lista terenurilor disponibile ce puteau fi acordate persoanelor îndreptățite ca măsuri reparatorii, lista fiind aprobată abia în luna august 2006 prin H.C.L. nr. 196/2006.
Ca urmare, recurenții au susținut că în acel proces nu au putut solicita acordarea de despăgubiri bănești în echivalent deoarece nu li se recunoștea nici măcar dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și o asemenea măsură nu se baza pe niciun document administrativ, iar modalitatea de stabilire a despăgubirilor, prin echivalent a fost impusă tocmai de faptul că autoritatea emitentă nu își aprobase lista cu bunurile în compensare.
Această situație - au susținut recurenții - nu împiedica obținerea de către persoanele îndreptățite, în cadrul procedurilor administrative, a unor alte forme de soluționare a contestației.
Critica a vizat în mod punctual faptul că în cadrul procedurii administrative Primăria trebuia să își expună variantele de măsuri reparatorii, prevăzute de legea specială, nefăcând nici o distincție raportată la procedura administrativă a soluționării notificărilor.
S-a susținut că în mod eronat instanța de apel a făcut aprecierea că prin contestația formulată reclamanții ar urmări încălcarea principiului autorității de lucru judecat.
Reclamanții au susținut că pârâta trebuia să le aducă la cunoștință și posibilitatea de a li se oferi în compensare un alt imobil teren, ca măsură de despăgubire, prin lege entitățile sesizate fiind obligate să acorde în compensare bunuri sau servicii potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse.
S-a criticat interpretarea instanței în sensul că dispozițiile art. 26 au un caracter dispozitiv, în opinia lor recurenții susținând caracterul imperativ al acestor dispoziții, în redactarea cărora se oferă posibilitatea de a opta pentru aceste măsuri numai persoanele interesate.
Sub acest aspect s-a apreciat că elaborarea cu întârziere a tabelului în discuție evidențiază faptul că intimata deși nu a respectat normele imperative ale legii speciale a susținut neîntemeiat că soluționarea administrativă a notificării s-a făcut în condiții legale.
S-a apreciat drept șicanatorie poziția pârâtei care nu a formulat la instanța de fond întâmpinare și nici observații la raportul de expertiză dar care ulterior, în căile de atac, a adoptat o poziție vădit contrară și a susținut puncte de vedere care nu se regăsesc în normele legale aplicabile.
4. Analiza instanței de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și actelor dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică astfel că recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează.
Critica privind nelegala compunere a completului - același care a judecat și prima oară apelul, este nefondată.
în cauză nu sunt întrunite condițiile privind incompatibilitatea prevăzută de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. întrucât completul de judecată nu a analizat cauza pe fondul său ci a soluționat cauza pe excepție respingând acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei.
împrejurarea că la prima judecată a apelului sau prin concluzii și pe fondul acestuia nu schimbă datele problemei, textul fiind clar atunci când impune condiția ca judecătorul să fi pronunțat o hotărâre în acea pricină.
Câtă vreme instanța nu a analizat cauza sub aspectul fondului, indiferent că a ascultat și concluziile părților pe acest aspect nu se poate vorbi de starea de incompatibilitate prevăzută de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. și, ca urmare, completul nu a încălcat nicio formă procedurală când a analizat și s-a pronunțat - pentru prima dată - pe fondul apelului - prin decizia nr. 90 din 3 mai 2010.
Nici critica referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză nu poate fi primită - ea fiind infirmată de probele administrate care au determinat instanța să respingă acțiunea ca nefondată.
Dispoziția nr. 11976/2001 a pus în aplicare o hotărâre judecătorească (nr. 86/2006 a Curții de Apel Ploiești) prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților de a fi beneficiarii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru bunul de care au fost chiar deposedați.
Modalitatea de despăgubire a fost stabilită prin decizia nr. 86/2006 în mod definitiv și irevocabil astfel încât orice nemulțumire a reclamanților legată de modalitatea în care s-au stabilit despăgubirile nu puteau fi exprimate decât prin căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești prin care acestea au fost stabilite.
în acel proces, care a verificat legalitatea rezolvării notificării formulate de reclamanți se puteau discuta aspectele legate de modalitatea de reparație pentru ipoteza imposibilității restituirii în natură a bunului, indiferent că măsura acordării unui alt teren în compensare era propusă de pârâtă sau solicitată de petenți. împrejurarea că la momentul rezolvării notificării (chiar și în calea de atac prevăzută de lege) pârâta nu întocmise încă lista cu bunurile disponibile care pot fi oferite în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu excludea posibilitatea luării în discuție a unei asemenea ipoteze de rezolvare a notificării, câtă vreme ea era prevăzută de lege iar instanțele erau abilitate să cenzureze orice atitudine abuzivă din partea pârâtei menită să obstrucționeze drepturile persoanelor îndreptățite să beneficieze de soluțiile propuse de legea specială.
Ca urmare în mod corect instanța de apel a constatat că dispoziția nr. 11976/2007 a Primăriei Municipiului Ploiești este legală și temeinică fiind emisă în limitele dispuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, cenzura asupra acesteia putând opera numai cât privește respectarea limitelor în care a fost dispusă emiterea ei.
Orice modificare referitoare la soluția de fond a contestației formulată inițial de reclamanți împotriva modului de soluționare a notificării lor și rezolvată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ar conduce la o ingerință nepermisă într-un act de justiție legal emis și încheiat prin decizia nr. 86/2006.
Pe cale de consecință și pentru motivele arătate în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat cu consecința menținerii soluției Curții de Apel Ploiești.
| ← ICCJ. Decizia nr. 988/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 982/2011. Civil → |
|---|
