ICCJ. Decizia nr. 1199/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1199/2012
Dosar nr. 1065/83/2010
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 52 din 3 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinţei civile nr. 1080 D din 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei F.E. suma de 10.000 euro reprezentând despăgubiri, în loc de 100.000 euro, pentru deportarea la muncă a bunicului reclamantei în U.R.S.S.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
La stabilirea cuantumului daunelor morale care se cuvin reclamantei, în calitate de descendentă a persoanei faţă de care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic, au fost avute în vedere mai multe criterii, respectiv importanţa valorilor morale lezate - respectiv dreptul la onoare, la libertate fizică şi psihică - durata de timp a încălcării drepturilor consfinţite prin Constituţia României şi îndreptăţirea de a obţine despăgubiri din prisma prevederilor art. 998 C. civ.
S-a considerat că a dispune altfel, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii noi şi cel al egalităţii şi interzicerii discriminării şi s-ar crea practică neunitară la nivelul acestei instanţe.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâtul a declarat recurs, arătând că despăgubirile acordate au fost supraevaluate, încălcând principiul echităţii şi al proporţionalităţii şi producând o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care pentru repararea prejudiciilor cauzate, legiuitorul a emis O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretul-lege nr. 118/1990. Susţine că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Invocă reglementările O.U.G. nr. 62/2010 privind plafonarea daunelor morale.
Concluzionează că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi Ministerul Public, arătând că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii. Arată că măsura deportării în U.R.S.S. a fost o măsură impusă de statul sovietic şi nu se situează în perioada reglementată de Legea nr. 221/2009, fiind dispusă anterior.
Critică cuantumul daunelor morale acordate, susţinând că acesta este exagerat, cu încălcarea principiului echităţii şi al proporţionalităţii.
Invocă efectele Deciziei nr. 1358/2010 a instanţei de contencios constituţional.
2.2. Analizând recursurile, din prisma criticilor comune invocate, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menţionate la lit. a) - f).
În afară de aceste măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere şi la alte măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanţa de judecată (art. 4 alin. (2).
Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorul reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia autorului reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acelaşi act, dispoziţii de care reclamanta a şi beneficiat.
Actul de mobilizare anterior menţionat excede însă condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Faţă de considerentele expuse, potrivit cărora Legea nr. 221/2009 nu este incidentă în speţă, nu se mai impune analizarea motivului de recurs privind aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, întrucât aceasta este subsidiară solicitării privind stabilirea caracterului politic al măsurii administrative, deci incidenţei Legea nr. 221/2009.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate, se vor casa hotărârile pronunţate şi, pe cale de consecinţă, se va respinge acţiunea introductivă de instanţă formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin D.G.F.P. SATU MARE şi de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA împotriva Deciziei civile nr. 52A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează decizia atacată şi Sentinţa civilă nr. 1080 D din 18 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, şi rejudecând, respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1198/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1200/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
