ICCJ. Decizia nr. 1200/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1200/2012
Dosar nr. 1917/30/2010
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 228 A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva Sentinţei civile nr. 1603 din 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş. A schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii D.M. şi G.A.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în urma deciziei date de Curtea Constituţională, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor, şi-a încetat efectele juridice.
Reclamanţii nu au dobândit o ";speranţă legitimă"; în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009. Dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale sunt pe deplin aplicabile litigiului de faţă.
Respingerea acţiunii se impune chiar dacă procesul se află în etapa apelului, avându-se în vedere că norma constatată ca neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale aflată în curs de desfăşurare, care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Reclamanţii au declarat recurs, indicând drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru că art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 sunt în vigoare, nefăcând obiect de analiză al instanţei de contencios constituţional, însă instanţa nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere. Arată că aceste texte de lege sunt incidente cauzei, alături de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 504 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţia României.
Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale.
Se impune respectarea principiului egalităţii în faţa legii, precum şi pe cel al nediscriminării, care presupun instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea este nelegală, ";dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut";. Deşi recurenţii au indicat drept motiv de nelegalitate al deciziei recurate acest punct din art. 304 C. proc. civ., aceştia nu au dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza susţinerilor reclamanţilor fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În primul rând, instanţa superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenţiile reclamanţilor prin raportare la art. 998 - 999 C. civ., art. 504 - 505 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţia României, aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Recurenţii afirmă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere referitor la incidenţa în speţă a art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Această susţinere nu poate fi primită, câtă vreme instanţa superioară de fond a fost chemată să se pronunţe asupra apelului declarat de pârât, reclamanţii neuzând de această cale de atac.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.M. şi G.A. împotriva Deciziei civile nr. 228 A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1199/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1201/2012. Civil → |
|---|
