ICCJ. Decizia nr. 1706/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1706/2012
Dosar nr.5841/105/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Deliberând în condiţiile art. 257 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de fată constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 587 din 27 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantului C.C.V. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. ţi a obligat pe pârât la plata sumei de 100000 euro cu titlu de despăgubiri.
Tribunalul a reţinut că tatăl reclamantului, C.C., a fost condamnat, la 20 de ani muncă silnică şi 5 ani de degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin sentinţa penală nr. 888 din 11 septembrie 1957 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, pedeapsă executată până în 1964 când a fost eliberat. În cei 14 ani, cât a mai trăit după ieşirea din penitenciar, tatăl reclamantului a fost bolnav şi supravegheat şi urmărit în permanenţă, teroarea influenţând întreaga familie, soţie şi mai mulţi copii, minori la momentul arestării tatălui.
S-a apreciat că situaţia expusă se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantului, în calitate de descendent al persoanei condamnate, cuvenindu-i-se despăgubiri morale în temeiul art. 5 din aceeaşi lege.
S-a apreciat că suma solicitată, 500.000 euro, este exagerată, apreciindu-se că 100.000 euro sunt suficienţi pentru a acoperi prejudiciul moral creat reclamantului prin condamnarea tatălui său la pedeapsa aplicată pentru fapta reţinută în sarcina acestuia.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 54 din 2 martie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi a admis apelul declarat de pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Prahova. Sentinţa civilă atacată a fost schimbată în parte în sensul că s-a dispus reducerea despăgubirilor acordate reclamantului la 5000 euro. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii curtea de apel a reţinut următoarele:
Părţile au criticat sentinţa de fond pentru cuantumul stabilit pentru despăgubirile acordate, derizorii, în opinia reclamantului şi, respectiv, exagerat de mari, în opinia pârâtului.
La cercetarea criticilor formulate de apelanţi s-a avut în vedere situaţia de fapt expusă, necontestată care a condus la concluzia că reclamantul a suferit încă de la vârsta de 6 ani când a fost arestat tatăl său, o serie de lipsuri.
S-a reţinut că scopul acordării daunelor morale, potrivit art. 5 din aceeaşi lege, este acela de a oferi o satisfacţie de ordin moral prin recunoaşterea şi condamnarea măsurilor care au fost aplicate cu încălcarea drepturilor omului. În acest context s-a constatat că aprecierea despăgubirilor la suma de 100.000 euro este mare în raport de timpul scurs (50 ani). Stabilirea cuantumului nu a presupus o evaluare a „preţului” durerii şi nici nu a fost raportată la dispoziţiile OUG nr. 62/2010 care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 13 54/2010 a Curţii Constituţionale şi în raport de datele concrete ale cauzei au condus la concluzia că suma de 5000 euro este suficientă să atingă scopul urmărit de Legea nr. 221/2009 şi să asigure o satisfacţie de ordin moral reclamantului.
Curtea de apel nu a primit susţinerile Ministerului Public în sensul că în cauză nu se mai aplică dispoziţiile art. 5 lit. a), acestea fiind abrogate, întrucât pe parcursul a 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale autorităţile statului nu au pus de acord aceste dispoziţii cu soluţia Curţii Constituţionale şi nici cu Constituţia, dispoziţiile în discuţie vor fi considerate abrogate pe viitor. În acest sens Curtea de apel a reţinut că potrivit deciziei nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituţională a stabilit că „efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională”.
S-a apreciat că aplicarea dispoziţiilor legii în forma în vigoare la momentul sesizării instanţei se impune în raport necesitatea respectării principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi, respectiv, principiului nediscriminării cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (l) din Constituţie.
Ca urmare, s-a apreciat că acţiunii cu care instanţa a fost sesizată la 3 decembrie 2009, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii 221/2009, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, hotărârea pronunţată de instanţa de fond fiind analizată,prin exercitarea controlului jurisdicţional, în limitele cererii de apel, raportat la situaţia de fapt şi la aplicarea legii la situaţia de fapt stabilită.
3. Recursurile împotriva deciziei Curţii de Apel au declarat recurs, în termenul legal prevăzut, reclamantul şi pârâtul.
Ambele recursuri au fost motivate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt reclamantul recurent a, criticat Decizia recurată pentru greşita interpretare şi aplicare a art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Recurentul a susţinut că după condamnarea politică a tatălui său a suferit grave prejudicii care nu au fost numai de ordin moral, întreaga viaţă fiindu-i practic deviată de la cursul normal. S-a mai arătat că este lipsită de temeinicie afirmaţia instanţei de fond în sensul că în intervalul de timp scurs de la data condamnării tatălui său consecinţele negative s-ar fi diminuat, iar suma stabilită de instanţa de fond şi cu atât mai mult cea stabilită de instanţa de apel, prin diminuare,nu este în nici un caz de natură să înlăture gravele prejudicii suferite din 1956 până în prezent.
În fapt recurentul pârât a criticat Decizia sub două aspecte.
Un prim aspect s-a referit la faptul că judecata în faza apelului a fost făcută fără citarea în proces a M.F.P. la sediul din Bucureşti, hotărârea fiind pronunţată cu lipsă de procedură, cu încălcarea art. 85 C. proc. civ., fiind nulă, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
A doua critică s-a referit la fondul cauzei, în sensul că după pronunţarea soluţiei la instanţa de fond, prin trei decizii ale Curţii constituţionale, publicate la 24 aprilie 2010, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ignorată de curtea de apel, ceea ce atrage încălcarea atât încălcarea art. 147 alin. (l) din Constituţia României cât şi a Legii nr. 221/2009, la data pronunţării deciziei atacate, dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) nemai producându-şi efectele.
4. Analiza instanţei de recurs.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că Decizia Curţii de Apel Ploieşti este dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 85 C. proc. civ., potrivit cu care „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor”.
Termenii în care a fost redactat acest text indică caracterul imperativ al regulii citării părţilor, regulă menită să asigure respectarea principiilor care guvernează procesul civil, contradictorialitatea şi asigurarea dreptului la apărare. Prin această dispoziţie s-a instituit obligaţia de a li se asigura părţilor posibilitatea de a se înfăţişa la judecată, iar aceasta se realizează prin citarea lor legală.
Caracterul imperativ al art. 85 citat, se înţelege în sensul că instanţa nu poate lua nici o măsură decât dacă părţile sunt citate sau prezente, cu excepţia cazurilor anume prevăzute.
Din actele existente în dosarul Curţii de Apel Ploieşti se constată că cererea de apel cu care a fost investită instanţa la 7 iulie 2010 a fost întocmită de D.G.F.P. Prahova ce sediul în Ploieşti, în numele M.F.P.
La toate termenele acordate în cauză de la 22 septembrie până la 2 martie 2011 când s-a judecat cauza, apelantul pârât, M.F.P. a fost citat prin reprezentantul său, D.G.F.P. Prahova la sediul acestuia din Ploieşti şi nu la sediul indicat în cererea de apel ca fiind sediul apelantului; Nici în cererea de apel şi nici în completarea motivelor de apel apelantul nu a indicat un alt sediu decât cel central la care să i se comunice actele de procedură.
Cum potrivit art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 pretenţiile izvorând din această reglementare se formulează în contradictoriu cu statul, iar în procesele civile statul stă prin M.F.P. conform dispoziţiei exprese, generale prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954, încă în vigoare la momentul judecării apelului, în cauză trebuia citată partea care are calitate procesuală pasivă, în modalităţile arătate de art. 87 pct. l C. proc. civ. şi anume, la sediul central al administraţiei.
Împrejurarea că apelul a fost formulat de un mandatar al reprezentantului de drept al pârâtului statul român, nu schimbă regulile procedurale mai sus arătate.
Ca urmare se constată că este întemeiată această critică din apelul pârâtului, hotărârea pronunţată în cauză, cu încălcarea regulilor de citare a acestei părţi, fiind nulă, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Critica se circumscrie în egală măsură motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., vătămarea produsă părţii neputând fi îndreptată decât prin anularea hotărârii pronunţate.
Examinarea celorlalte critici care au privit fondul nu a mai fost necesară, în raport de constatarea nulităţii deciziei.
În temeiul art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., s-au admis ambele recursuri, pentru considerentele reţinute, impunându-se casarea în întregime a hotărâri atacate, pentru a se asigura o judecată unitară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN MUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul C.V. şi de pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei nr. 54 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 1840/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1579/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
