ICCJ. Decizia nr. 18/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 18/2012

Dosar nr. 1977/100/2010

Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Maramureş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.1471 din 30 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea reclamantei B.G.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.500 euro în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit şi la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.

Prin sentinţa civilă nr. 482 din 23 iulie 1953, pronunţată în Dosarul nr. 546/1953 de către Tribunalul Militar Teritorial Oradea, defunctul B.I. a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, în baza art. 327 alin. (3) C. pen., pentru delictul de agitaţie publică.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că defunctul B.I. a ţinut legătura cu „Şeful Iehoviştilor" din Maramureş, căruia i-a trimis mai multe scrisori şi material iehovist. A îndeplinit funcţia de „serv de grupă". A ţinut legătura cu grupurile iehoviste, de unde ducea ştiri (…) a fost în mai multe oraşe unde a stat de vorbă cu circa trei persoane, pentru reînvierea activităţii iehoviste – fila 76 verso.

Prin sentinţa civilă nr. 283/56 din 25 august 1956, pronunţată de Tribunalul Militar Oradea în Dosarul nr. 288/1956, numitul B.I. a fost condamnat la 8 luni închisoare corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 partea II lit. b) C. pen. – fila 80 verso.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că „fapta inculpatului de a fi participat la două şedinţe cu caracter iehovist, unde s-au discutat chestiuni care prezentau un pericol pentru siguranţa statului şi care prin caracterul lor aveau de scop schimbarea ordinii sociale de la noi din ţară, constituie de drept, latura obiectivă a infracţiunii.

Latura subiectivă constă în aceea că inculpatul a comis fapta conştient şi voit, acceptând urmările legii" – fila 80.

Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în art. 1 alin. (2) prevede că: (2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. […] 327 şi 209 […] C. pen. din 1936.

Aşa fiind, în speţă au fost aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 alin. (1) lit. a) care arată că: Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Din probele administrate a rezultat că defunctul B.I., bunicul reclamantei, a suportat un regim de detenţie foarte dur, cauzându-i-se un prejudiciu nepatrimonial ce rezultă din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale-onoare, reputaţie-precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât nicio sumă de bani nu poate şterge suferinţele victimei.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura daunelor morale, imposibil de echivalat băneşte.

Instanţa de judecată a avut în vedere: durata condamnării, perioada de timp scursă de la condamnare, consecinţele negative în plan fizic, psihic şi social, măsurile reparatorii deja acordate, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, în considerarea personalităţii condamnatului, a statutului său social, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

Desigur, toate aceste criterii trebuie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Sub acest aspect, al aprecierii despăgubirilor necesare pentru acoperirea prejudiciului moral, s-a avut în vedere elementele de fapt care au constituit cauza ce a determinat prejudiciul moral suferit şi impactul acestora asupra victimei.

În speţă, din înscrisurile depuse la dosar şi din depoziţiile martorilor audiaţi a rezultat că reclamanta este nepoata de fiu a defunctului B.I., fiind fiica fiului acestuia, B.G., decedat la 6 iulie 2004 – fila 6.

Reclamanta B.G.I. a formulat, la data de 7 aprilie 2010, cererea de chemare în judecată prin avocat cu împuternicire avocaţială depusă la dosar – fila 17 – fiind îndeplinite cerinţele art. 83 C. proc. civ.

Reclamanta are domiciliul în Baia Mare, competenţa de soluţionare a cererii aparţinând Tribunalului Maramureş, în circumscripţia căruia domiciliază reclamanta.

Reclamanta B.G.I. s-a născut la data 18 mai 1989 – fila 4 din dosar.

Pentru ca instrumentele juridice instituite prin Legea nr. 221/2009 să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză, reclamanta trebuia să justifice cererea sa de acordare a daunelor morale, fiind îndeobşte cunoscut că după anul 1990, condamnările cu caracter politic din perioada istorică precedentă nu au mai produs efecte morale asupra familiilor foştilor condamnaţi.

Reclamanta nu a dovedit consecinţele negative asupra propriei persoane suportate prin condamnarea bunicului său.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Maramureş, solicitând instanţei admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat.

Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de minori şi asigurări sociale pentru minori şi familie a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins apelul declarat de reclamanta B.G.I.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 482 din 23 iulie 1953, pronunţată în Dosarul nr. 546/1953 de către Tribunalul Militar Teritorial Oradea, defunctul B.I. a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, în baza art. 327 alin. (3) C. pen., pentru delictul de agitaţie publică.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că defunctul B.I. a ţinut legătura cu „Şeful Iehoviştilor" din Maramureş, căruia i-a trimis mai multe scrisori şi material iehovist. A îndeplinit funcţia de „șef de grupă". A ţinut legătura cu grupurile iehoviste, de unde ducea ştiri (…) a fost în mai multe oraşe unde a stat de vorbă cu circa trei persoane, pentru reînvierea activităţii iehoviste (f. 76 dosar fond).

Prin sentinţa penală nr. 283/56 din 25 august 1956, pronunţată de Tribunalul Militar Oradea în Dosarul nr. 288/1956, numitul B.I. a fost condamnat la 8 luni închisoare corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 partea II lit. b) C. pen. (f. 80 dosar fond).

În considerentele sentinţei s-a reţinut că „fapta inculpatului de a fi participat la două şedinţe cu caracter iehovist, unde s-au discutat chestiuni care prezentau un pericol pentru siguranţa statului şi care prin caracterul lor aveau de scop schimbarea ordinii sociale de la noi din ţară, constituie de drept, latura obiectivă a infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale".

Critica pârâtului referitoare la faptul că privarea de libertate a antecesorului reclamantei a avut ca temei practicarea activităţii Cultului „Martorii lui I." astfel că infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat sunt în continuare infracţiuni de drept comun nu poate fi reţinută deoarece potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

Conform art. 1 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în: art. 207 - 209, art. 323 - 329, C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, delictul de agitaţie publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C.penal şi delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 partea II lit. b) C.penal pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, independent de practicarea activităţii Cultului „Martorii lui I." de către antecesorul reclamantei şi de doctrina acestui cult religios.

Fiind vorba de o condamnare căreia legea îi instituie caracter politic, un asemenea caracter nu mai trebuie constatat de instanţa de judecată, el fiind stabilit ope legis.

Aceasta rezultă şi din dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 4 alin. (1) din actul normativ mai sus menţionat, texte conform cărora caracterul politic al condamnării se constată de instanţa de judecată numai în cazul persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), adică pentru alte fapte decât cele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum sunt faptele prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Reclamanta şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării instanţei de judecată, aveau următoarea redactare: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la.

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;".

Ulterior sesizării instanţei de judecată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispoziţiile modificatoare având următoarea redactare.

„Art. 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La art. 5 alin. (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

« a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la.

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;»".

Art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reţinându-se în considerentele deciziei şi faptul că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, însă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituţia României.

Art. 147 din Constituţia României prevede următoarele:

„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu Decizia Curţii Constituţionale.

(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Art. 31 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabileşte următoarele :

„(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.

(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

(4) Deciziile pronunţate în condiţiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională.

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia Decizia."

Din interpretarea art. 147 din Constituţia României cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Aşadar, Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.

De altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 169 din 02 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000 şi prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000 a statuat obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, dar şi pentru celelalte persoane fizice sau juridice.

În speţă, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel încât textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.

În ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, publicată în M. Of. al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, Decizia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă putând fi folosită ca probă în faţa instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.

În ceea ce priveşte persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, Curtea a constatat că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentu.

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.

Aşa cum a statuat în mod obligatoriu şi Curtea Constituţională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituţională apreciază că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei).

În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea Constituţională constată, în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării"- este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.

Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Pe de altă parte, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii.

Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituţională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aşa cum a arătat Curtea Constituţională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

Curtea a observat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României.

Or, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă a normei juridice şi o încălcare, totodată, a principiului legalităţii.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In criticile dezvoltate se susţine că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece dreptul său la despăgubiri a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă, care i-a creat o speranţă legitimă. Acest drept intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi alin. (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţia României referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.

Modificarea soluţiei instanţei de fond ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ar fi în contradicţie cu art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că „bunurile" în sensul art. 1 din primul Protocol pot fi bunuri existente, valori patrimoniale, inclusiv creanţe pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.

Recurentul - reclamant consideră că o hotărâre judecătorească constituie un „bun" întrucât această hotărâre identifică şi concretizează un drept cu valoare patrimonială.

Curtea Constituţională nu se poate substitui aprecierii instanţelor de judecată, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepţiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, doar ele având prerogativa de a aprecia independent şi imparţial asupra modului de aplicare şi interpretare a legii.

De altfel, prin Decizia nr. 1344/2008 Curtea Constituţională a reţinut că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unor dispoziţii interne cu legislaţia internaţională.

Recursul, declarat de reclamanta B.G.I., este nefondat pentru următoarele argumente:

Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

In consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

In acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.

În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data 19 ianuarie 2011

Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actiim.

În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.

În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.

Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.

Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.

Faţă de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi alin. (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţia României, referitoare la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţa de dispoziţiile contrare din dreptul intern.

De asemenea, pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primire criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale rolului instanţelor de judecată.

Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.G.I. împotriva deciziei nr. 23/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 209/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 209/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs