ICCJ. Decizia nr. 209/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 209/2012
Dosar nr. 29662/3/2008
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1307 din 1 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei de interes privind primul capăt de acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta. W.N.R., reprezentată de C.M. şi R.M.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi M.M., prin care se solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. E.P., având descrierea din actul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. 46321 din 21 octombrie 1946 şi transcris sub nr. 21653 din 21 octombrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, trecut la stat în baza deciziei 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974; să se constatate existenţa dreptului reclamantei de proprietate cu privire la imobilul din Bucureşti, sector 2, str. E.P., să se constate că, prin accesiune imobiliară este proprietara părţii de construcţie supraedificată după trecerea la stat a imobilului şi, în baza art. 494 C. civ., să se stabilească în favoarea terţului constructor o sumă de bani cu titlu de despăgubire; obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, str. E.P., compus din teren şi construcţia edificată pe el, solicitând şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la excepţia lipsei de interes a reclamantei pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere este accesoriu acţiunii în revendicare, folosul material urmărit în soluţionarea sa conducând tocmai la soluţionarea acţiunii în revendicare, prin prima noţiunii de bun, în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât a respins excepţia invocată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 29 aprilie 2009 (fila nr. 148) şi din data de 24 septembrie 2010, tribunalul a luat act de recunoaşterea reclamantei în sensul că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobil, reţinând că a fost învestit cu o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriaşilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, admisibilă în condiţiile legii speciale de reparaţii, întrucât în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare având ca obiect suprafaţa de teren aflată în proprietatea Municipiului Bucureşti, prin primar, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare, astfel încât a pierdut posibilitatea valorificării, pe orice cale, a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la terenul în discuţie.
Referitor la acţiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriaşei cumpărătoare M.M., tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, condiţie ce nu este îndeplinită, deoarece reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1646 din 17 decembrie 1996 în termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de lege.
Tribunalul a mai reţinut că, în raport de circumstanţele particulare ale speţei - unde, în pofida legislaţiei speciale, reclamanta nu a promovat acţiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995, ceea ce i-ar fi permis, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, să primească imobilul în natură - rezolvarea disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun în favoarea reclamantei ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil, motiv pentru care a acordat preferabilitate titlului pârâtei cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greşit prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei de constatare a nevalabilitătii titlului statului este o cerere accesorie acţiunii în revendicare; că prima instanţă nu a soluţionat capătul de cerere referitor la constatarea existenţei dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului trecut abuziv la statul comunist; că în mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamanta ar fi trebuit să introducă acţiunea în anularea actului de înstrăinare reglementată de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; că prima instanţă a dat eficienţă unui raport juridic întemeiat pe abuz, aplicând în mod greşit principiul securităţii raporturilor juridice civile; că Legea nr. 112/1995 nu expropriază imobilele preluate de statul comunist pentru „cauză de utilitate publică"; că prima instanţă a încălcat Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii iar prin contractul încheiat cu statul, în baza Legii nr. 112/1995, intimata - pârâtă M.M. nu a dobândit valabil dreptul de proprietate asupra construcţiei pe care statul comunist a preluat-o de la reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 192/ A din 23 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând că revendicarea reprezintă calea de realizare a dreptului, însumând în analizarea temeiniciei ei atât nevalabilitatea preluării de către stat a bunului imobil în litigiu, cât şi constatarea existenţei în patrimoniul reclamanţilor revendicatori a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel încât în mod legal instanţa de fond nu s-a pronunţat distinct pe aceste capete de acţiune.
Concursul de legi a fost soluţionat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant", potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs,adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun, concluzie ce se desprinde şi din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform articolului 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum se susţine de reclamanţi.
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, tribunalul a reţinut în mod corect că, atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanţă,în condiţiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceasta are „un bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. l adiţional la convenţie şi este îndreptăţită la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Având în vedere că reclamanta nu a formulat, până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare,nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, rezultă că aceasta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie şi nici de reaua-credinţă a pârâtei, al cărei titlu de proprietate s-a consolidat, prin neatacarea în instanţă, în termenul prevăzut de art. 45 din legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta W.N.R., pentru următoarele motive:
I. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate cu care a fost investită, respectiv, nu s-a pronunţat asupra motivului de apel vizând greşita aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice, asupra motivului de apel vizând faptul că Legea nr. 112/1995 nu expropriază imobilele preluate de statul comunist pentru „cauză de utilitate publică", asupra motivului de apel vizând jurisprudenţa CEDO recentă în situaţii similare (Hotărârea pronunţată în cauza F. contra României), asupra motivului de apel vizând refuzul de restituire a terenului nevândut către stat, asupra motivului de apel vizând nevalabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâta Mitiţescu Măria în temeiul Legii nr. 112/1995 având ca obiect bunul în litigiu.
II. Aprecierea instanţei de apel că primele două capete de cerere, privind nevalabilitatea titlului statului şi existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantei, nu pot fi primite ca şi cereri principale de sine stătătoare alături de cererea având ca obiect acţiunea în revendicare, este greşită şi echivalează cu o nepronunţare asupra aspectelor arătate.
III Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 112/1995, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, jursiprudenţa CEDO în materie şi principiul specialia generalibus derogant.
În acest sens, reclamanta arată că este cetăţean german cu domiciliu în Germania, situaţie faţă de care nu este obligată să cunoască legile statului român, iar legile arătate nu îi sunt aplicabile.
Reclamanta a dobândit proprietatea ca cetăţean român şi o pretinde în calitate de cetăţean german, situaţie care nu este reglementată de nici una din legile speciale de reparaţie din materia imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român, astfel încât instanţele sunt obligate să se raporteze la dispoziţii legale asemănătoare, cum sunt cele cuprinse în Codul civil, care nu sunt excluse de la aplicare în toate cazurile, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit principiul specialia generalibus derogant şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, în sensul că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe mai multe dispoziţii legale în materie şi nu numai pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., respectiv, art. 17 alin. (2) şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. l din primul Protocol adiţional la CEDO, art. 11, art. 20, art. 21, art. 44 alin. (1)-(4) din Constituţia României, astfel încât cauza putea fi soluţionată prin raportarea la textele legale anterior arătate.
Pe de altă parte, în mod greşit s-a apreciat că pârâta M.M. are un bun în sensul Convenţiei pentru că nu i s-a desfiinţat, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare - cumpărare având ca obiect bunul în litigiu, întrucât acest imobil a fost vândut în mod ilegal pârâtei, actul de înstrăinare fiind, astfel, lovit de nulitate.
În acest sens, arată că bunul a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 223/1974, abrogat ulterior prin Decretul - lege nr. 9/1989, situaţie faţă de care statul nu ar fi justificat deţinerea bunului decât prin exproprierea acestuia pentru cauză de utilitate publică, lucru care nu s-a realizat în cauză.
Rezultă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, vânzarea sa fiind nelegală, ceea ce determină că actul de vânzare-cumpărare al pârâtei să nu poată fi opus reclamantei.
Instanţa de apel nu a luat în considerare jurisprudenţa recentă CEDO invocată de către reclamantă, respectiv, hotărârea pronunţată în cauza Florescu contra României, prin care s-a statuat că în situaţia constatării ilegalităţii confiscării bunului, precum şi lipsa de titlu a statului asupra aceluiaşi bun au ca efect recunoaşterea, indirectă şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, iar vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terţi, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altcuiva şi chiar dacă terţii erau de bună-credinţă, reprezintă o privare de bunuri.
În mod greşit instanţa de apel a soluţionat şi cererea de revendicare a terenului preluat abuziv de la reclamantă şi autoarea acesteia, deţinut în prezent de Municipiul Bucureşti şi închiriat pârâtei Mitiţescu Măria, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat în vigoare ulterior introducerii prezentei acţiuni în revendicare şi care nu poate retroactiva.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta:
I. În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Dispoziţiile legale anterior citate reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.
Motivarea reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional, întrucât hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului, consecinţă a unor raţionamente logice tăcute de instanţă.
În speţa de faţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamantă.
Aceasta întrucât motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluţiilor pronunţate anterior, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.
În cauză, problema de drept în jurul căreia gravitează criticile inserate în motivele de apel, în raport de care reclamanta susţine că instanţa nu s-ar fi pronunţat, este aceea dacă proprietarul bunului preluat abuziv de stat şi ulterior înstrăinat unui terţ, poate redobândi acel bun(sau despăgubiri, în cazul imposibilităţii de restituire în natură) printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin legea specială de reparaţie, în speţă, Legea nr. 10/2001 şi nu a contestat actul de înstrăinare către terţ.
Or, din această perspectivă,considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii, împrejurare faţă de care o asemenea critică nu poate fi primită.
Analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală-lege specială şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 include, prin ea însăşi, analiza principiului securităţii raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie la care această decizie se referă, precum şi a jurisprudenţei CEDO în materie, în considerarea căreia a fost dată.
Faptul însă că instanţa, prin soluţia pronunţată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a făcut referire expresă la jurisprudenta anume indicată de aceasta, nu semnifică nici o nepronunţare asupra criticilor formulate şi nici o deficienţă de motivare, sens în care un asemenea motiv de nelegalitate nu se susţine.
II. Acţiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpâneşte bunul să i-l restituie şi să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acţiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuţie.
Cererea de constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obţinerii rezultatului final de obţinere a unei reparaţii, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist.
Tocmai de aceea, contextul în care trebuie a fi soluţionat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmăreşte să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său - acţiunea în revendicare - prin care reclamanta a înţeles să-şi valorifice pretenţiile.
Sub acest aspect, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că petitul privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este accesoriu acţiunii în revendicare, întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluţionarea acestui capăt de cerere conduce tocmai la soluţionarea acţiunii în revendicare, raţionament valabil şi pentru cel de-al doilea capăt de cerere, privind constatarea existenţei/inexistenţei dreptului de proprietate.
În acest sens şi potrivit considerentelor anterior expuse, împrejurarea că instanţa nu a analizat în mod distinct cele două capete de cerere, nu poate fi asimilată unei nepronunţări, ori a unei denegări de dreptate în sensul art. 3 C. civ., cum în mod greşit susţine reclamanta, astfel încât nici această critică nu se justifică.
III. În ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a ICCJ şi a jurisprudenţei CEDO în materie, aceasta nu poate fi primită şi va fi înlăturată pentru considerentele ce urmează:
Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor reclamantei, R.V. şi R.C., fiind dobândit de aceştia prin contractul de vânzare - cumpărare din 21 octombrie 1946, emis de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat. In urma decesului autorului R.V. imobilul a intrat în proprietatea reclamantei şi a mamei sale, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, mama şi fiica părăsind România şi stabilindu-se în Germania.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate,printre altele, de reclamanta în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. l din Protocolul adiţional nr. l şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri( a se vedea cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-1, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceasta nu a putut lua cunoştinţă de actele normative române ce reglementează reconstituirea dreptului de proprietate întrucât locuia în Germania, nu poate fi primită, conform principiilor că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii şi nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine.
Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilitătii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 şi nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi a trimiterilor incomplete pe care le face la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
Noţiunea autonomă de bun în sensul CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
În atare situaţie, în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare, nu au nici o relevanţă consideraţiile reclamantei legate de nevalabilitatea actului de preluare, de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare cumpărare dintre pârâta M.M. şi Statul Român, de buna sau reaua-credinţă a acesteia la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecăţii la acest moment, atâta timp cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege.
Referitor la terenul aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti şi închiriat pârâtei, reprezentând curtea imobilului în litigiu, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că în lipsa notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut posibilitatea de valorificare a dreptului de proprietate cu privire la acest bun, considerentele expuse pe larg în paragrafele anterioare fiind valabile şi cu privire la această solicitare.
Dispoziţiile Legii nr. 1/2009 despre care reclamanta susţine că ar fi aplicabile în cauză în ceea ce priveşte posibilitatea de restituire a terenului sus-menţionat nu pot fi avute în vedere, întrucât prin edictarea acestora nu se poate complini lipsa demersurilor de restituire prevăzute de procedura legii de reparaţie ori nerespectarea termenelor corespunzătoare acesteia.
Împrejurarea că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de dispoziţii cuprinse în conţinutul mai multor acte normative naţionale şi comunitare nu obligă instanţa de judecată să procedeze la soluţionarea cauzei prin luarea în considerare a tuturor textelor legale invocate de către reclamantă, ci numai prin raportare la cele care reglementează problema de drept dedusă judecăţii, astfel cum este calificată din punct de vedere juridic de către instanţă, în baza rolului activ, şi indiferent dacă au fost indicate ca atare sau nu de către reclamantă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.N.R. împotriva deciziei nr. 192/ A din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 18/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
