ICCJ. Decizia nr. 1955/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1955/2012
Dosar nr.1755/30/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1867 din 28 iunie 2010, a admis în parte demersul judiciar iniţiat de către petiţionarul U.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 7.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest despăgubirile morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
Verificându-şi competenţa în limitele legii prevalate în legitimarea pretenţiilor alegate, tribunalul a constatat că atât cea materială cât şi cea teritorială i-a fost conferită expres de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege. Cum reclamantul domiciliază în Timişoara, rezultă că Tribunalul Timiş este competent teritorial să soluţioneze acest demers judiciar, cu precizarea că această competenţă de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepţie făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competenţă).
În prealabil, se cuvine a fi amintit că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenţi” iar nu de „moştenitori”, devine îngăduită şi chiar obligatorie concluzia că legea antemenţionată nu cere ca urmaşii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moştenirea autorului lor. Zis altfel, nu le condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant. Ştiut fiind că, atunci când a înţeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menţionat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moştenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în al său art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moştenitorilor legali ori testamentari ai foştilor proprietari spoliaţi).
Cu privire la măsurile administrative abuzive suportate de familia petiţionarului, tribunalul a reţinut următoarele.
Aşa cum rezultă din lecturarea cu atenţie a actului normativ în discuţie, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [(alin. (3) al art. 1)] precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale art. 4.
În speţă, măsura deportării în Bărăgan luată faţă de petiţionare şi familia lor, pentru argumentele ce preced, că aceasta se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) apartenent Legii cu nr. 221/2009, care menţionează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care devine îngăduită şi concluzia că, în speţă, nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiaşi art. 1 apartenente Legii cu nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Aşa stând lucrurile, cum în termeni indeniabili, Legea nr. 221/2009 (chemată, ca lege cu evidentă vocaţie reparatorie, să compenseze pecuniar prejudiciul moral suferit prin condamnările şi măsurile abuzive cu caracter politic, definită, cea din urmă cerinţă, căreia i se subsumează legitimitatea pretenţiilor alegate, de chiar legiuitor, prin enumerarea actelor normative sub imperiul cărora au operat condamnările în discuţie, în corpul art. sale 1 şi 3 şi, indirect, prin al său art. 4 care, particularizând deja anunţatele ipoteze subsidiare, consacră legislativ persoanelor condamnate penal sau supuse măsurilor administrative abuzive, în acelaşi context temporal legislativ, prerogativa de a recurge la concursul justiţiei pentru a cere şi obţine constatarea jurisdicţională a caracterului politic) a conferit legislativ subiecţilor subsumaţi ipotezelor sale, vocaţia de a valoriza jurisdicţional dreptul recunoscut ex vi legis, cu îndestulătoare evidenţă se detaşează şi concluzia că petiţionarul nu are a se supune şi exigenţelor de probaţiune impuse de imperativul art. 1169 C. civ., pentru a dovedi întrunirea cumulativă a condiţiilor cerute de exigenţele art. 998-999 apartenenţe ambele aceleiaşi legi civile, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aşa cum, ignorând formula redacţională clară şi nesusceptibilă de interpretări a legii, tinde, la a acredita pârâtul, că avea a face. Şi nici pentru evaluarea prejudiciului moral suferit, a cărui cuantificare se circumscrie prerogativelor jurisdicţionale ale instanţei care, are a observa cu rigoare, atât plafoanele valorice, instituite legislativ de aceeaşi Lege nr. 221/2009, prin al său art. 5 lit. a), în versiunea modificată; şi, nu în ultimul rând, criteriile orientative, sugerate legislativ de noul alin. (11) introdus în corpul deja constant anunţatului art. 5 de ordonanţa modificatoare, „Fără însă a se limita la acestea”.
Acelaşi art. 5 spunând, prin al său alin. (1) lit. a) că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
- acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
- 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; şi, respectiv, de până l.
- 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I; şi finalmente, de până l.
- 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;”, prin termenii inderogabili folosiţi inculcă şi, nu în ultimul rând, persuadează ideea că intenţia legiuitorului (decelabilă prin recurgerea la metoda de interpretare sistematică) a fost aceea de a conferi legislativ persoanei condamnate, în accepţia legii reparatorii speciale în discuţie, dreptul, ce se priveşte a avea fizionomia unuia postativ, de a recurge le beneficul Legii nr. 221/2009; şi, de a subsuma accesul soţului/soţiei şi descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv, cerinţei decesului victimei condamnării (cum, de altfel, se verifică că a procedat şi pe calea Decretul - Lege nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999 pe care legea reparatorie specială supusă pendinte analizei a fost chemată a le complini); iar nu de a conferi o dublă vocaţie, aşa cum, deturnând intenţia legiuitorului tinde la a sugera petiţionarul, atunci când, prevalând atât calitatea de condamnaţi, cât şi pe aceea de descendenţi ai autorilor direcţi (părinţii) şi indirecţi (bunicii), reclamă jurisdicţional o dublă compensaţie pecuniară.
Şi aceasta, pentru că extragerea unei soluţii contrare, este obstaculată şi de rigoarea formulei redacţionale a pct. 1, 2 şi 3 apartenenţe lit. a) supra enunţat integral, care, cuantifică pecuniar prejudiciul, prin observarea calităţii persoanei.
Context în care, observând rigoarea şi acurateţea aceleiaşi formule redacţionale, îndeajuns de legitimă se conturează şi concluzia că despăgubirile pecuniare conferite legislativ soţului/soţiei şi descendenţilor se cer a fi cuantificate global, în limitele plafoanelor instituite legislativ; şi au a se privi ca având configuraţia unei compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ai lor autori direcţi şi sau indirecţi. Şi, finalmente, că atunci când reclamă jurisdicţional despăgubiri, prevalând calitatea de descendenţi de grad I şi, respectiv, de grad II, inexorabil este atrasă incidenţa pct. 2 şi3 apartenente lit. a).
Natura nepatrimonială, însă, a acestora (a despăgubirilor) face această sarcină aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă (în completarea celor legale introduse prin modificarea adusă Legii cu nr. 221/2009), în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă, dificultăţile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, şi descendenţilor).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestor condamnări/măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunţate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, are a se raporta şi la jurisprudenţa C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (11), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999. În speţă petiţionarul a beneficiat de drepturile conferite de cel dintâi act normativ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 467 din 03 martie 2011, a admis apelul declarat de către pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş, şi rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantul U.I., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă, nu au fost aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât şi rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantul U.I. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs reclamantul U.I., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Motivarea deciziei curţii de apel se bazează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
- A considera că Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior promovării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi.
Recursul declarat de reclamantul U.I. este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 03 martie 2011 cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul U.I. împotriva deciziei nr. 467/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1956/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1952/2012. Civil → |
|---|
