ICCJ. Decizia nr. 197/2012. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 197/2012
Dosar nr. 11457/3/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la numărul 11457/3/2009 din 25 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC E.X.P. SA, în faliment, prin lichidator R.V.A.I.S. SPRL a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti şi a solicitat ca instanţa să o oblige pe pârâtă la plata contravalorii imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, de care reclamanta a fost evinsă în urma rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei nr. 395/1999 a Tribunalului Prahova. La 24 aprilie 2009, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamanta nu a precizat obiectul şi valoarea acţiunii sale, făcând referire la plata contravalorii imobilului, prescripţia dreptului material la acţiune, întemeiată pe de o parte pe dispoziţiile art. 39 din Legea nr.137/2002, iar pe de altă parte pe dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, susţinând totodată că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel în care au rămas definitive şi irevocabile hotărârile judecătoreşti în baza cărora au fost restituite în natură imobilele pentru care se solicită despăgubiri.
De asemenea, pe cale de excepţie a fost invocată şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, raportat la obiectul cererii, având în vedere că, prin hotărârea judecătorească invocată de reclamantă a fost restituit în natură un alt imobil decât cel pentru care se solicită despăgubiri.
La termenul din 11 iunie 2009, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu motivarea de esenţă că în cauză nu este incident termenul de prescripţie prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar acesta din urmă nu s-a împlinit faţă de data pronunţării deciziei civile nr. 824 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti.
Prin sentinţa comercială nr. 6029 din 13 mai 2010, pronunţată în cauză, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea precizată la termenul din 13 mai 2010, şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 1.188.821 lei şi cheltuieli de judecată în sumă de 4.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între Fondul Proprietăţii de Stat (al cărui succesor în drepturi este pârâta A.V.A.S.), în calitate de vânzător şi Asociaţia Morărit şi Panificaţie Prahova, în calitate de cumpărător, s-a încheiat – la 31 august 1995 – contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 495/1995 privind pachetul de 70 % acţiuni ale reclamantei SC E.X.P. SA
După încheierea acestui contract, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M07 nr. 2314 din 10 ianuarie 2000, din anexa căruia reiese că reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate şi pentru terenul în suprafaţă de 3.986 mp situat în municipiul Ploieşti.
Prin sentinţa nr. 395 din 3 decembrie 1999 a Tribunalului Prahova s-a admis în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii P.N., P.I., P.G., P.M.B. şi P.B.A.O. împotriva pârâţilor Consiliul Local Ploieşti şi SC E.X.P. SA Ploieşti, fiind obligată pârâta SC E.X.P. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii apelului, şi ulterior a respingerii recursului prin Decizia civilă nr. 824 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. 1367/42/2007.
În ce priveşte textele incidente în cauză s-a reţinut că OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, prevede la art. 324 alin. (1) că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
În continuare, alin. (2) prevede că instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, despăgubirea stabilindu-se de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
S-a mai reţinut că art. 324 din OUG nr. 88/1997 a fost abrogat în mod expres prin Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, dar că la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a menţionat expres că prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, deci şi contractului nr. 495/1995.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită de a obţine din partea pârâtei A.V.A.S. (instituţia publică implicată în privatizare) repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către foştii proprietari a bunului imobil situat în Ploieşti, judeţul Prahova, din raportul de expertiză topo efectuat în cauză reieşind că acesta este inclus în actualul imobil din Ploieşti, la care se face referire în cererea de chemare în judecată.
Cu privire la apărarea pârâtei în sensul că la momentul privatizării imobilul nu era inclus în capitalul social, tribunalul nu a considerat-o întemeiată, faţă de faptul că, potrivit art. 322 alin. (3) din OUG nr. 88/1997, în cazul în care certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unităţi administrativ – teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate.
De asemenea, tribunalul nu a reţinut nici apărarea pârâtei referitoare la faptul că reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri de 70 % întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 70 % din capitalul social al SC E.X.P. SA, faţă de faptul că OUG nr. 88/1997 prevede la art. 324 alin. (1) răspunderea instituţiilor publice implicate, necondiţionat de numărul de acţiuni vândute.
Pe de altă parte, instanţa a avut în vedere faptul că celălalt pachet de acţiuni de 30 % a fost vândut de Fondul Proprietăţii Private IV Muntenia prin contractul nr. 250 din 15 iunie 1995 nu este de natură să susţină această apărare, câtă vreme din cuprinsul art. 4 al Legii nr. 58/1991, prin care au fost înfiinţate fondurile proprietăţii private reiese că acestea erau societăţi comerciale pe acţiuni, nicidecum instituţii publice implicate în procesul de privatizare.
Tot neîntemeiată s-a constatat a fi şi apărarea pârâtei în sensul că în niciun caz valoarea despăgubirii acordate nu poate depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător, întrucât dispoziţia legală invocată – art. 30 din Legea nr. 137/2002 – are în vedere strict situaţiile arătate la art. 27-29 din acelaşi act normativ, respectiv răspunderea A.V.A.S. faţă de cumpărători, iar nicidecum faţă de societatea privatizată, ca în speţa de faţă.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantei, faţă de prevederile alin. (2) ale art. 324 din OUG nr. 88/1997, tribunalul a apreciat că aceasta este dată de valoarea de circulaţie (valoarea de pe piaţa liberă) a bunului de la momentul la care a rămas irevocabilă sentinţa judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare – respectiv 24 septembrie 2008 – aceasta fiind data la care s-a produs prejudiciul, în sensul avut în vedere de acest text de lege.
S-a avut în vedere că doar valoarea de pe piaţa liberă (şi nu valoarea contabilă) asigură o reparare justă a prejudiciului, astfel că, date fiind concluziile răspunsului la obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.188.821 lei despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului la 24 septembrie 2008.
Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 173 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a reţinut în considerente următoarele:
Cu privire la prima critică este Curtea a constatat că este neîntemeiată pentru că asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă de la 11 iunie 2009, iar această încheiere nu a fost atacată prin apelul de faţă, în condiţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierea căzând în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi examinată pe calea apelului, în lipsa menţiunii exprese că acesta priveşte şi încheierea de la 11 iunie 2009.
A doua critică a fost considerată ca neîntemeiată, Curtea constatând că prima instanţă nu a soluţionat problema inadmisibilităţii pe cale de excepţie, ci, dimpotrivă, la termenul din 11 iunie 2009 a calificat-o drept apărare de fond, iar în considerente a înlăturat această apărare, reţinând că, faţă de concluziile raportului de expertiză – topometrică efectuat în cauză, imobilul retrocedat prin hotărâre irevocabilă foştilor proprietari, situat în municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, face parte din imobilul indicat de intimata – reclamantă în acţiune, actualul imobil din acelaşi municipiu.
A treia critică a fost înlăturată, luându-se în considerare dispoziţiile art. 32/2 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, în forma în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, care prevăd majorarea de drept a capitalului social al societăţii comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cu valoarea terenurilor menţionate în certificat.
S-a reţinut că aceste terenuri intră în capitalul social al societăţii comerciale în puterea legii, indiferent că există sau nu o hotărâre A.G.A. care să dispună acest lucru, iar din acest punct de vedere, Curtea a constatat că la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2314 din 10 ianuarie 2000 (fila 4 a dosarului de fond), terenurile menţionate în acest certificat erau considerate ca parte cu care a sporit capitalul social al societăţii intimate, cu atât mai mult cu cât există şi dovada întabulării dreptului de proprietate asupra lor (fila 5 a dosarului de fond).
Prin argumentele ce preced, Curtea a răspuns şi celei de-a patra critici formulate, considerând de domeniul evidenţei faptul că, la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, prin majorarea de drept a capitalului societăţii, intimata – reclamantă a devenit proprietara terenului în condiţiile art. 322 alin. (1) din OUG nr. 88/1997.
Şi ultima critică a fost considerată neîntemeiată, Curtea reamintind faptul că în apel s-a pus în discuţie ex oficio, la termenul din 24 februarie 2011, necesitatea completării probei cu expertiză, în sensul determinării despăgubirii şi în funcţie de valoarea de inventar (valoare contabilă) a bunului, actualizată cu rata inflaţiei. La acelaşi termen de judecată, Curtea a apreciat necesară completarea probatoriului tocmai pentru verificarea criticii formulate de apelanta–pârâtă sub acest aspect, însă a fost nevoită să o decadă pe apelanta–pârâtă din această probă, ordonată tocmai în scopul verificării unei critici, în condiţiile art. 170 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât apelanta–pârâtă nu s-a conformat obligaţiei de plată a onorariului provizoriu, deşi a fost încunoştinţată de această obligaţie prin citaţie (fila 13 a vol.II al dosarului de apel).
Prin urmare, chiar şi admiţând că această critică ar fi fost apreciată ca întemeiată, ea nu a fost susţinută de proba ştiinţifică ce ar fi avut vocaţie să determine un alt cuantum al prejudiciului, iar culpa în neadministrarea probei îi revine exclusiv apelantei – pârâte, care nu a făcut plata onorariului de expert pentru completarea expertizei.
Celelalte două critici, reunite au fost înlăturate, apreciindu-se că prima instanţă a apreciat corect, dispoziţiile art. 32/4 din OUG nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speţă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 137/2002, acestea reglementând obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare, fără a distinge în funcţie de cota din capitalul social deţinută de acestea. A interpreta în sensul dorit de apelanta–pârâtă înseamnă a adăuga la lege şi a înfrânge în mod nepermis principiul general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Relativ la dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, invocate de asemenea în susţinerea limitării despăgubirilor datorate, Curtea a apreciat că acestea nu au incidenţă în speţă, întrucât fac referire la limitarea răspunderii acţionarilor în cazul obligaţiilor sociale, respectiv în cazul obligaţiilor contractate de societate faţă de terţi, nu în cazul obligaţiei existente între acţionari şi societate şi cu atât mai puţin în cazul unei obligaţii de răspundere anume prevăzută de lege (în speţă art. 324 din OUG nr. 88/1997), pentru care nu s-a prevăzut nicio limitare.
Critica relativă la limitarea despăgubirii la 50 % din preţul plătit pentru acţiuni în cadrul procedurii de privatizare a fost considerată neîntemeiată pentru că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 se aplică doar cazurilor prevăzute de art. 27-29 din lege, respectiv numai în raporturile dintre instituţia publică implicată în privatizare şi cumpărătorul acţiunilor, în timp ce în speţă raportul obligaţional prevăzut de art. 32/4 din OUG nr. 88/1997 se stabileşte între instituţia implicată în privatizare şi societatea privatizată, iar aceste dispoziţii legale nu cuprind nicio limitare a obligaţiei de despăgubire, fiind incident principiul reparării integrale a prejudiciului.
Pârâta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, considerând-o nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
- Decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta arată că încheierea de şedinţă din data de 11 iunie 2009 prin care au fost respinse excepţiile, invocate prin întâmpinare, este o hotărâre premergătoare, iar împotriva acesteia se poate declara apel doar odată cu fondul. În atare situaţie se susţine că prin criticile aduse sentinţei instanţei de fond a înţeles să atace inclusiv încheierile premergătoare, aducând critici concrete asupra modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei, excepţie ce a fost respinsă prin încheierea în discuţie.
Aşa fiind, prin invocarea puterii de lucru judecat a încheierii, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
- Decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât şi ale art. 32/28 din OUG nr. 88/1997.
Conform dispoziţiilor normelor invocate, recurenta consideră că termenul special de prescripţie se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (art. 32/4 din OUG nr. 88/1997), iar prin cererea dedusă judecăţii nu se solicită altceva decât valorificarea unui asemenea drept, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
În atare situaţie, apreciază că se impune admiterea recursului cu respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă.
- Se afirmă de către recurentă că Decizia atacată au fost aplicate greşit prevederile art. 32/4 din OUG nr. 88/1997, acestea nefiind incidente în cauză, deoarece reclamanta a restituit foştilor proprietari un alt imobil decât cel pentru care se solicită despăgubiri.
De asemenea, recurenta susţine că prevederile menţionate nu au incidenţă dat fiind faptul că reclamanta nu a dovedit suferirea unui prejudiciu direct care să poată face obiectul unei cereri întemeiate pe prevederile respective, impunându-se admiterea recursului, modificarea deciziei şi admiterea apelului său, cu consecinţa schimbării sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca inadmisibilă.
În continuare se susţine că pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 32/4, reclamanta trebuia să facă dovada existenţei în capitalul social, la momentul privatizării, a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.
Sub acest aspect, recurenta consideră că din actele depuse la dosar nu rezultă că imobilul în discuţie ar fi fost introdus în capitalul social şi, mai mult, la data vânzării pachetului de acţiuni, în valoarea capitalului social nu a fost inclusă valoarea bunurilor asupra cărora societatea nu deţinea certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
De asemenea, în cazul în care s-ar fi obţinut certificatele de atestare a proprietăţii, acestea trebuiau depuse la dosar şi să se facă dovada majorării capitalului social cu valoarea acestor bunuri.
În acest context, se apreciază că intimata nu poate fi despăgubită pentru pierderea unui bun care nu a fost deţinut niciodată în proprietate.
- Decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32/4 cu privire la cuantumul despăgubirilor, în sensul că acesta trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, iar nu la valoarea de piaţă pentru că altfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei, cu consecinţa prejudicierii statului.
Recurenta consideră că prejudiciul trebuie raportat la proporţia dintre valoarea bunului restituit şi valoarea capitalului social la care se va aplica procentul de capital vândut, urmând ca rezultatul să se raporteze prin regula de trei simplă la rezultatul obţinut.
Se mai arată prevederile invocate nu conţin nicio menţiune cu privire la faptul că despăgubirile se acordă la nivelul de piaţă şi nici nu circumstanţiază nivelul acestora, devenind aplicabile regulile dreptului comun – art. 1084-1086 C. civ., însă se apreciază că această reparare trebuie să privească numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct.
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 în conformitate cu care, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul plătit efectiv de cumpărător, iar aceste prevederi sunt incidente în cauză pentru că dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.
- În final, recurenta face trimitere la faptul că, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data declarării recursului împotriva deciziei, se afla înregistrat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României cu privire la aplicarea art. 32/4 din OUG nr. 88/1997, raportat la art. 30 din Legea nr. 137/2002, situaţie ce ar impune suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ..
Recursul este fondat în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
- Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. şi vizează modul în care instanţa de apel a statuat asupra criticilor aduse soluţiei instanţei de fond cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, excepţie soluţionată de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 11 iunie 2009.
Asupra acestui aspect, instanţa de apel a statuat că încheierea de şedinţă anterior menţionată a intrat în puterea lucrului judecat pentru că nu a fost atacată cu apel în condiţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., nemaiputând fi examinată, în lipsa menţiunii exprese că apelul priveşte şi încheierea.
Această statuare a instanţei de apel corespunde unei interpretări şi aplicări greşite a prevederilor în discuţie, fiind rezultatul unui raţionament restrictiv, de natură a atrage nelegalitatea deciziei sub acest aspect.
Astfel, conform prevederilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ. - împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul prescripţiei.
În sensul prevederilor enunţate, încheierile premergătoare pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul, cu excepţia cazurilor în care, prin ele, a fost întrerupt cursul judecăţii sau în situaţia în care norme legale speciale stabilesc că ar putea fi atacate distinct de hotărârea finală.
În ceea ce priveşte cererea de apel îndreptată împotriva încheierii, este necesar ca – şi în acest caz – cererea de apel să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale apelului şi să cuprindă critici în mod expres şi explicit şi împotriva încheierii premergătoare considerate nelegale.
Este adevărat că în cauza de faţă nu a fost indicat în mod expres că apelul a fost declarat şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 iunie 2009, însă în contextul în care criticile împotriva soluţiei pronunţate prin aceasta sunt unele exprese şi concrete cu referire directă la modul pretins nelegal în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, instanţa de apel avea a se apleca asupra acestora, neputând să facă abstracţie de ele numai pentru faptul că apelantul nu a indicat în mod expres că apelul este declarat şi împotriva încheierii.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că prin criticile concrete şi explicite formulate împotriva soluţiei pe care prima instanţă a dat-o excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a înţeles să atace cu apel, inclusiv încheierea de şedinţă ce conţine soluţia pretins nelegală.
Neprocedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. ce atrag casarea deciziei, nefiind cercetat fondul cauzei (sub aspectul prescripţiei).
Dat fiind că instanţa de apel urmează a analiza cu prilejul rejudecării o excepţie de fond cu înrâurire directă asupra fondului cauzei este evident că analizarea celorlalte critici din recurs ce vizează fondul cauzei este inutilă ceea ce nu înseamnă că în rejudecare, instanţa de apel nu le va avea în vedere.
Tot în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere, faptul că între timp – în perioada scursă între data soluţionării apelului şi a recursului - s-a publicat Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii, privind aplicarea dispoziţiilor art. 32/4 din OUG nr. 88/1997 (M.Of., Partea I nr. 892 din 16 decembrie 2011) şi că în conformitate cu dispoziţiile art. 330/7 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei.
În consecinţă, Înalta Curte – pentru argumentele expuse – va admite ca fondat recursul declarat împotriva deciziei pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu îndrumările anterior arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI BUCUREŞTI.
Casează Decizia comercială nr. 173 din 14 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1975/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1968/2012. Civil. Reziliere contract.... → |
|---|
