ICCJ. Decizia nr. 1959/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1959/2012
Dosar nr.6243/3/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 846 din 08 iunie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.N., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., şi pe cale de consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 10.000 Euro în echivalent lei la data plăţii către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Astfel cum rezultă din adresa nr. 3853 din 09 iulie 1991 emisă de Ministerul Justiţiei – D.I.M., prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul şi familia sa au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu în comuna Zagna-Vădeni, judeţul Brăila, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, motivul luării acestei măsuri fiind originea socială a familiei reclamantului.
Restricţiile domiciliare au fost ridicate la data de 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, perioada în care familia reclamantului a avut stabilit domiciliul obligatoriu fiind 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.
Potrivit Hotărârii nr. 2341/1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a acordat reclamantului o indemnizaţie lunară în cuantum iniţial de 857 lei, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora măsura dislocării şi stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tribunalul a apreciat că textul de lege menţionat prevede posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit inclusiv ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, termenul de „condamnare” utilizat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fiind folosit lato sensu, intenţia legiuitorului fiind în mod evident aceea de a fi despăgubite atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum se prevede în alin. (1) al art. 5.
În speţă, prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă (deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955), s-au creat reclamantului suferinţe în plan moral, social şi profesional, marcându-i întreaga existenţă.
Astfel, tribunalul a reţinut că familiile dislocate au fost nevoite să-şi construiască locuinţe, respectiv colibe şi bordeie din chirpici şi stuf, iar în toată perioada domiciliului obligatoriu, asupra acestora s-a exercitat o supraveghere permanentă din partea miliţiei şi securităţii, inclusiv prin controale nocturne. Condiţiile de viaţă deosebit de grele din perioada domiciliului obligatoriu au influenţat în mod hotărâtor copilăria reclamantului şi şi-au pus amprenta asupra dezvoltării acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 391 din 11 aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant S.N., împotriva sentinţei civile nr. 846 din 08 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti; a admis apelurile declarate de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., precum şi de apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi pe cale de consecinţă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Astfel, prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus-menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus – menţionate încetându-şi efectele juridice.
Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [(art. 1 alin. (3) şi (5)], ele încetând a-şi mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.
În speţă, la termenul de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că, practic, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent, [(potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)], putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din aceeaşi lege (inaplicabile în litigiu).
Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale, apelantul-pârât prevalându-se în susţinerea apelului declarat şi de aceste statuări.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, au fost publicate (M. Of. nr. 807/3.12.2010), iar până la data soluţionării cauzei termenul de 45 zile, anterior menţionat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a procedat la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Aşa cum a constatat Curtea Constituţională, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”.
Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituţională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
De asemenea, s-a reţinut că în ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, prin OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive, în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, Decizia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă putând fi folosită ca probă în faţa instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituţională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice.
Elocvente au fost reţinute în acest sens prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-Lege nr. 118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-Lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 [(art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009)]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [(art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009)].
Este, de asemenea, de menţionat că prin Decizia nr. 148 din 8 mai 2001, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, statuând că sunt neconstituţionale aceste dispoziţii prin care se prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor titularilor.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus menţionate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a C.E.D.O. (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza E. şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. şi I.K. contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile C.A.D.O.L.F. nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea, s-a reţinut, prin referire la aceeaşi jurisprudenţa, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V.M. contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza S. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza A. contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza J. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza B. şi alţii contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, C.E.D.O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza E.R.G. şi alţii contra Greciei).
Curtea Constituţională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă şi a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990 „Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”. Cuantumul acestor indemnizaţii a fost actualizat periodic, ţinându-se cont de creşterea inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.
Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Deşi despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituţională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Referitor la acest aspect, Curtea Constituţionala a mai arătat că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Totodată, astfel cum a statuat şi C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. şi P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008, în Cauza S. şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o,,speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituţională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aşa cum a arătat Curtea Constituţională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag şi că încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă.
Curtea Constituţionala a observat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din aceeaşi lege, rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Faţă de cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziile sus enunţate, obligatorii atât pentru instanţe cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, consideraţiile expuse mai sus, au reprezentat un răspuns la motivele de apel formulate de către toţi apelanţii.
Precizările depuse de apelantul-reclamant, sub aspectul solicitării soluţionării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată,,necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituţie, urmează fi analizate de către instanţa de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanţa şi la art. 294 C. proc. civ., care dispune că „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Or, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.
Mai mult, referirile la prevalenţa reglementarilor internaţionale, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”, a C.E.D.O., consacrată de art. 20 din Constituţie, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale, iar Rezoluţia 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovadă statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunţate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.
În plus, C.E.D.O. a reţinut că, atunci când o persoană are o pretenţie referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o speranţă legitimă în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu când jurisprudenţa naţională constantă confirmă existenţa sa. Nu poate exista o speranţă legitimă în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii interne, iar cererile reclamantului sunt respinse de către instanţele interne în mod corespunzător. Totodată, reclamantul nu ar fi îndreptăţit în a obţine o posesie sau o despăgubire în situaţia în care legislaţia nu recunoaşte existenţa unui asemenea drept. Speranţa legitimă se raportează la modul în care o pretenţie poate fi analizată conform legislaţiei interne [(hotărârea din 30 august 2007; cauza K. c. Slovaciei (MC), cererea nr. 44912/98, hotărârea din 28 septembrie 2004, cauza A.B.I. c. Portugaliei (MC), cererea nr. 73049/01, hotărârea din 11 ianuarie 2007, şi cauza I. c. Ucrainei, cererea nr. 55804/07, Decizia din 8 martie 2011)].
În cauza S. şi alţii contra Bulgariei, Curtea a reţinut că la momentul introducerii cererilor de către reclamanţi la autorităţile interne, neconstituţionalitatea legii aplicabile cauzei fusese invocată, iar cauza era pendinte la Curtea Constituţională. Ulterior, legea a fost declarată ca fiind neconstituţională. Astfel, Curtea a considerat că nu se poate susţine că o lege, care imediat după intrarea în vigoare, a fost criticată ca fiind contrară principiilor constituţionale şi apoi a fost declarată ca neconstituţională, ar reprezenta o bază legală temeinică în sensul jurisprudenţei Curţii pentru a se aprecia că reclamanţii aveau o speranţă legitimă în obţinerea dreptului de proprietate sau a despăgubirilor. Faţă de niciunul dintre reclamanţi, Curtea nu a reţinut existenţa unei „speranţe legitime”, dat fiind faptul că este rezonabil să se creadă că toţi reclamanţii au fost conştienţi de existenţa unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, care limita aşteptările lor.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii nu puteau avea o speranţă legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituţională. Totodată, ei nu se puteau aştepta ca stabilirea pretenţiilor lor să se întemeieze pe legea aşa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum erai în vigoare la momentul pronunţării hotărârii instanţei.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamantul S.N., criticând-o ca fiind nelegală. Invocând dispoziţiile art. . 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009.
- Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, prin OUG nr. 62/2010 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate.
- Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acestuia.
- Instanţa de judecată trebuia să ţină seama de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E.
- Constatarea Curţii Constituţionale a României în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010.
- Sunt încălcate prevederile D.U.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
- În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă.
Recursul declarat de reclamantul S.N. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Alt. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de „natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 aprilie 2011 cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr. 391/ A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2012. Civil. Expropriere. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 1956/2012. Civil → |
|---|
