ICCJ. Decizia nr. 1956/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1956/2012
Dosar nr.1775/108/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 501 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. 1775/108/2010, a fost admisă în parte acţiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta B.S. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad.
În consecinţă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data executării la cursul B.N.R., cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, solicitând obligarea pârâtului să-i plătească suma de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa alături de părinţii săi, din loc. Dinias, jud. Timiş în loc. Stincuţa Nouă, jud. Brăila, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii arată că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamanta împreună cu părinţii săi au fost ridicaţi de la domiciliul lor din loc. Dinias, jud. Timiş de către organele de represiune din aceea vreme şi fără a li se permite să ia vreun bun din gospodăria bogată pe care o deţineau, au fost duşi forţat în localitatea Stincuţa Nouă comuna Schei, jud. Brăila, fiind lăsaţi sub cerul liber. Ulterior, li s-a permis să-şi construiască o căsuţă din chirpici şi stuf. În timpul deportării întreaga familie a fost obligată să presteze cele mai grele munci şi în cele mai cumplite condiţii. De altfel, tatăl reclamantei s-a şi îmbolnăvit grav, decedând la vârsta de 42 ani în iarna anului 1954.
La întoarcerea în satul natal, după ridicarea restricţiilor domiciliare, familia a găsit casa devastată, complet goală fiind obligaţi să ia totul de la început şi asta în condiţiile în care la plecare, au lăsat în urmă o gospodărie dotată cu toate cele necesare.
Reclamanta a mai arătat şi faptul că la data deportării absolvise primul an la Liceul Pedagogic Timişoara, iar în urma întreruperii studiilor, la întoarcerea în localitatea natală la vârsta de 19 ani, a fost în imposibilitate să-şi mai continue studiile şi să devină cadru didactic aşa cum şi-ar fi dorit.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 3 pct. e, art. 5 alin. (1) lit. a), art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 lit. c) şi d), art. 2 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 214/1999.
Pârâtul S.R. prin M.F.P. nu a depus întâmpinare şi nici nu a delegat vreun reprezentant la judecarea cauzei.
Din actele şi lucrările dosarului prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
În baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamanta în vârstă de 16 ani, împreună cu părinţii săi M.B. şi M.M. au fost deportaţi din loc. Diniaş, jud. Timiş în loc. Stîncuţa Nouă, jud. Brăila, unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. La data de 27 iulie 19555, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 s-a dispus ridicarea restricţiilor domiciliare, familia reclamantei întorcându-se în localitatea natală. La data deportării reclamanta absolvise primul an la Liceul Pedagogic din Timişoara, iar în urma întreruperii studiilor pe o durată de 4 ani, aceasta a fost pusă în imposibilitate de a finaliza liceul, nemaiputând astfel deveni cadru didactic, aşa cum îşi dorise.
Pe de altă parte, deportarea în Bărăgan a însemnat pentru reclamantă şi familia sa o perioadă de majore privaţiuni şi suferinţe având în vedere că lăsaseră în urmă o gospodărie ce le oferea un trai îndestulător, ajungând sub cerul liber, fără locuinţă, fără bunuri personale şi de uz casnic, practic la limita de jos a supravieţuirii.
Fiind obligaţi să muncească din greu şi în condiţii inumane pentru a-şi asigura traiul zilnic, reclamanta şi părinţii săi s-au îmbolnăvit, iar tatăl reclamantei a şi decedat în iarna anului 1954, fiind găsit îngheţat pe drumul dintre două localităţi învecinate celei în care au fost deportaţi; la rândul său, mama reclamantei a decedat la 13 ianuarie 1974, conform certificatului de deces depus la dosar.
Ca urmare a faptului deportării, începând cu data de 01 aprilie 1990, reclamanta a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990. obţinând în prezent o indemnizaţie de 913 lei, astfel cum rezultă din înscrisul de dosar.
Analizând starea de fapt prezentată, instanţa reţine că, deportarea reclamantei şi a familiei sale (cei doi părinţi) în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o măsură administrativă cu caracter politic.
Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 stabileşte că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu stabileşte criterii de determinare a prejudiciului moral suferit, dar, prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
În absenţa unor criterii legale, urmează a se aprecia că în acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorii lezate (anume: dreptul la libertate, dreptul la integritate fizică, dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor inumane), măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
Aşadar, constituie aspecte de notorietate privaţiunilor suferite de reclamantă şi familia sa în perioada cu dificultăţi materiale şi morale insurmontabile petrecute în timpul deportării, şi chiar ulterior, după încetarea acestei măsuri.
Deşi despăgubirile băneşti nu pot şterge o durere fizică şi nici o suferinţă psihică, totuşi, pot oferi o anumită satisfacţie compensatorie victimei; or, din moment ce reclamanta este îndreptăţită la o asemenea satisfacţie compensatorie, acordarea unei indemnizaţii băneşti este absolut justificată.
În concret, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere şi abordarea C.E.D.O., care, în materia daunelor morale are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport cu circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. În acest sens, ar fi de amintit câteva cazuri în care C.E.D.O. a condamnat România pentru reţineri ori arestări nelegale recente; spre exemplu: cauza Ţ. contra României, în care C.E.D.O. a acordat 4000 euro cu titlul de daune morale pentru arestarea nelegală a reclamantei pentru o perioadă de aproape 1 an; cauza C. contra României, în care C.E.D.O. a acordat 7200 euro daune morale pentru arestarea preventivă a reclamantului timp de un an şi jumătate; cauza P. contra României în care C.E.D.O. a acordat 3000 euro daune morale pentru încălcarea art. 3 din Convenţie, cu privire la condiţiile de detenţie, deşi reclamantul solicitase 500.000 euro etc.
Raportat la aceste hotărâri, dar şi altele pronunţate de C.E.D.O. în cazuri similare, prima instanţă a constatat că jurisprudenţa de speţă a instanţei supreme, prin care se acordă daune morale de 500.000 euro într-o situaţie similară, se depărtează de jurisprudenţa C.E.D.O., iar pe de altă parte nu poate fi apreciată ca relevantă, câtă vreme nu s-a conturat o practică relativ constantă în acest sens.
În concluzie, pornind de la aspectul că deportarea reclamantei şi a părinţilor săi pe o perioadă de 4 ani şi o lună, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, prima instanţă a apreciat că, în măsura în care un prejudiciu moral poate fi acoperit prin plata unei sume de bani, se cuvine a acorda reclamantei suma de 20.000 euro, considerând că acest cuantum este în măsură să conducă la o reparaţie şi o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea S.R. de astăzi, ai cărui resortisanţi şi contribuabili nu au nimic în comun cu cei care au exercitat puterea de stat după 6 martie 1945. Instanţa a luat în calcul şi faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţie conform Decretului-Lege nr. 118/1990, conform sumelor înscrise în tabelul de la dosar.
Având în vedere suferinţele suportate de persoana deportată şi de familia sa, de consecinţele acestei măsuri asupra vieţii acestora, ţinând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit şi văzând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, iar prin Decizia civilă nr. 508 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul pârâtului s-a achitat în parte sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantei, şi s-a respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din OUG nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiei art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
În concluzie, în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.S. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, se susţine că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale este de natură să ducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale anului, şi că instanţa de apel a ignorat reglementările internaţionale ce au prioritate faţă de cele interne.
În aceeaşi idee se susţine încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, a nediscriminării, şi aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale este de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele ce deţin deja o hotărâre definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau al unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009 în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradictoriu cu principiul egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 din Constituţie.
Pe fondul cauzei, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat aspectele importante legate de deportarea şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, şi nici cele legate de caracterul politic al măsurii administrative abuzive şi de faptul că pârâtul nu a contestat măsura deportării.
O altă critică vizează faptul că nu s-a ţinut seama de faptul că nu are nici o culpă cu privire la declararea neconstituţionalităţii art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, şi a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 508 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1959/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1955/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
