ICCJ. Decizia nr. 1978/2012. Civil. Succesiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1978/2012
Dosar nr. 11640/118/2008
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1274 din 4 decembrie 2009 a Tribunalului Constanţa a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului M.C.T. (succesor în drepturile procesuale al autoarei sale M.C.) în contradictoriu cu pârâţii K.M.N., M.I., M.A.A., M.M.R., M.D.M.Ş., M.M.R.E., C.M. şi C.G.N., precum şi a acţiunii conexe formulate de reclamanta M.I.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale privind constatarea calităţii de coproprietar, formulate iniţial pe calea intervenţiei în interes propriu de către pârâţii C.M. şi C.G.N., fiind respinse aşadar ca inadmisibile atât acţiunea principală, cât şi cererea conexă şi cererea reconvenţională.
A fost respinsă cererea în contradictoriu cu pârâta SC N.O. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a luat act de renunţarea pârâţilor C. la judecata capătului de cerere din reconvenţională, având ca obiect ieşirea din indiviziune.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere că:
Prin cererea înregistrată sub nr. 7086/2005, reclamanta M.C.E.A. (decedată în cursul judecăţii la 14 august 2006) a chemat în judecată pe pârâţii M.I.T. (decedat la 21 octombrie 2005), M.A.A., M.D.M.Ş., K.M.N., M.I., C.M., C.G. şi SC N.O. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate calitatea de coproprietar al reclamantei pentru o cotă de 1/5 din imobilul situat în oraşul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecţia dintre Str. Brizei şi B-dul Tudor Vladimirescu, judeţul Constanţa, reprezentând fostele loturi 98 şi 102, imobil compus din teren în suprafaţă de 594 m.p. şi construcţie cu parter şi mansardă; să se dispună ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul menţionat, prin atribuirea acestuia în natură către reclamantă şi cu obligarea sa la plata unei sulte către ceilalţi coproprietari; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a susţinut că prin Dispoziţia emisă în anul 2005 de către SC N.O. SA în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, imobilul a fost restituit în întregime către pârâţii M.I.T., K.M.N., M.A.A. şi M.D.M., aceştia fiind însă doar o parte dintre moştenitorii foştilor proprietari. Deşi M.R.M., fiica lui M.I.T., a fost împuternicită de reclamantă să formuleze notificare şi în numele său, în condiţiile în care aceasta a venit în România pentru a reglementa situaţia juridică a proprietăţilor autorilor lor, din „eroare” a fost omis numele reclamantei în notificarea depusă pentru acest imobil.
Reclamanta M.C.E.A. şi-a modificat ulterior obiectul acţiunii sale, solicitând instanţei să constate calitatea sa de coproprietar pentru o cotă de 1/5 din întregul imobil situat în oraşul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecţia dintre Str. Brizei şi B-dul Tudor Vladimirescu, judeţul Constanţa, ca fostele loturi 98 şi 102, proprietatea autorilor D. şi M.M.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11655/2005, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâţii M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ş., K.M.N., M.C.E.A., C.M. şi C.G., solicitând instanţei să constate calitatea sa de coproprietară asupra imobilului situat în Eforie, str. Brizei, judeţ Constanţa, în aceeaşi calitate de moştenitor legal al defuncţilor bunici, M.D. (decedat la 17 septembrie 1952) şi M.M. (decedată la 03 martie 1961); să se stabilească cotele legale ce le revin comoştenitorilor, respectiv câte 1/5 pentru M.I.T. şi M.C.E.A., câte 1/10 pentru M.I., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ş., C.M. şi C.G.; să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului.
Reclamanta M.I. a arătat la rândul său că este moştenitoare a autorilor săi M.D. şi M.M., având o cotă de 1/10 din masa succesorală, în calitatea de nepoată de fiu (tatăl său M.M.A., decedat la data de 15 decembrie 1994, fiind fiul celor doi).
Prin încheierea din 08 martie 2006, instanţa a dispus în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea dosarului civil nr. 11655/2005 la dosarul civil nr. 7086/2005.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC N.O. SA, reţinând că, faţă de obiectul cererii, între aceasta şi reclamanta din cererea principală nu există nici un raport de drept material care să justifice o eventuală obligaţie procesuală a părţii chemate în judecată.
Ca urmare a decesului reclamantei M.C.E.A., prin încheierea din data de 10 septembrie 2007 a fost introdus în cauză, în calitate de reclamant în cererea principală, C.T.M.
Prin notele depuse la dosar, atât reclamantul din cererea principală, cât şi cei din cererea conexă, precum şi pârâţii reconvenienţi au renunţat la judecata capătului de cerere având ca obiect ieşire din indiviziune, motiv pentru care s-a înţeles să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ.
La termenul din 20 noiembrie 2009, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., excepţie admisă în considerarea faptului că atât prin cererea principală şi cererea conexă, cât şi prin cererea reconvenţională, se solicită constatarea, prin hotărâre judecătorească, a calităţii de coproprietari a reclamanţilor şi a pârâţilor reconvenienţi cu privire la imobilul menţionat, ce a constituit obiectul unei notificări şi a soluţiei de restituire în natură întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluţionată de unitatea deţinătoare SC N.O. SA prin Decizia de restituire nr. 1444 din 08 mai 2002.
Actul arătat a dispus restituirea prin echivalent a lotului menţionat către pârâţii M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ş., K.M.N., M.C.E.A., fiind stabilită calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Or, în speţă, reclamanţii şi pârâţii reconvenienţi pretind constatarea în favoarea lor a unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire la care nu au beneficiat de măsuri reparatorii în cadrul procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001. Pretenţiile reclamanţilor şi ale pârâţilor reconvenienţi legate de nerecunoaşterea dreptului lor asupra imobilului litigios au luat naştere odată cu emiterea dispoziţiei de restituire în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispoziţie prin care calitatea de persoane îndreptăţite a fost apreciată ca fiind întrunită doar în persoana unora dintre moştenitorii legali ai proprietarilor iniţiali.
Au fost evocate dispoziţiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care acţiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, normă prin care, arată judecătorul fondului, se consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare. Prin urmare, legiuitorul dă preferinţă realizării dreptului şi numai în măsura în care acest lucru nu este posibil prin raportare la alte mijloacele procedurale, se permite introducerea unei cereri de constatare a dreptului.
Or, problema de drept supusă analizei instanţei pe calea acţiunii în constatare constituie un veritabil motiv de contestare a valabilităţii deciziei emise de unitatea deţinătoare, procedură la care nici una dintre părţile reclamante nu a recurs, deşi avea la îndemână o astfel de acţiune ca terţ ale cărui drepturi au fost vătămate prin emiterea deciziei.
Împrejurarea că, din motive care exced acestei judecăţi, legate inclusiv de respectarea unor termene legale de decădere, nu s-a valorificat mijlocul procedural expres reglementat de lege pentru realizarea dreptului pretins încălcat, nu îndreptăţeşte pe reclamanţi, faţă de dispoziţiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., să recurgă la calea acţiunii în constatare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.C.T. şi pârâţii M.I., G.A. şi B.I.
Prin Decizia civilă nr. 308 din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentinţa apelată şi pe fondul cauzei s-au respins ca nefondate cererile conexe şi cererea de intervenţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Apelanţii M.C.T., M.I., C.M. şi C.G.N. (drepturile litigioase ale ultimilor doi fiind preluate prin cesiune de I.B.C. şi G.A.) au pretins în prezenta cauză constatarea calităţii lor de coproprietari pe cote părţi indivize asupra imobilului din oraşul Eforie, str. Brizei, din perspectiva succesiunii legale deschise de pe urma autorilor M.D. şi M.M.
Constatarea acestei calităţi, fundamentate în plan procesual pe temeiul art. 111 C. proc. civ., urmăreşte în esenţă recunoaşterea pe cale judecătorească a unei situaţii de fapt raportate la normele de drept comun aplicabile succesiunii, cu toate că regimul imobilelor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este reglementat ratione materiae prin Legea nr. 10/2001.
Astfel, raţionamentul dezvoltat în acţiunile cu care a fost sesizată instanţa de fond şi reluat în criticile de apel a fost acela că, în condiţiile în care există acte de acceptare expresă a succesiunii defuncţilor M.D. şi M.M., emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu are relevanţă dacă notificarea a fost depusă de către toţi comoştenitorii, regula care operează fiind cea specifică dreptului comun, atribuindu-se notificării natura unui act de conservare a bunului din patrimoniul succesoral şi lăsând la dispoziţia ulterioară a moştenitorilor modalitatea de sistare a stării din indiviziune.
Din acest punct de vedere, acţiunea în constatare a dreptului pe cote părţi nu apare ca fiind inadmisibilă, situaţie corect criticată în apel de apelanţi, întrucât de principiu, fără a se formula obligatoriu un capăt de cerere fondat pe dispoziţiile art. 728 C. civ., comoştenitorii pot pretinde recunoaşterea existenţei şi întinderii dreptului lor în raport de patrimoniul succesoral.
Astfel fiind, respingerea acestui petit ca fiind inadmisibil a constituit o dezlegare greşită dată de instanţa de fond, ea fiind însă generată de analizarea globală a chestiunii admisibilităţii acţiunii în constatare (când partea ar avea la dispoziţie pe cea în realizare) cu o altă problemă ridicată în speţă prin apărările pârâţilor, anume, identitatea dintre poziţia moştenitorului care nu a acţionat în contextul dat de legea specială de reparaţie şi calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii recunoscute prin această lege.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Legea specială impune astfel cerinţa formulării notificării, nu atât pentru cazul reglementat conform art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege, privind repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri a succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea (şi care prin formularea notificării sunt apreciaţi a fi exercitat în termen dreptul conform vocaţiei succesorale), cât pentru stabilirea, în ce priveşte bunul vizat, a persoanelor care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii.
De altfel, prin Decizia civilă nr. 7950 din 06 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a arătat că ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiect de aplicare a legii, formulată în nume propriu de cel care se consideră persoană îndreptăţită. Că aceasta a fost intenţia legiuitorului rezultă şi din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, potrivit căruia, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III al legii, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de acordare a măsurilor reparatorii.
În caz contrar, reţine instanţa de apel, bunul se cuvine, potrivit dreptului de acrescământ, moştenitorilor care au formulat notificare (şi Decizia civilă nr. 1591 din 2 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În egală măsură, prin Decizia civilă nr. 451 din 7 februarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că legea specială de reparaţie cuprinde mai multe dispoziţii noi derogatorii de la dreptul comun, tocmai pentru a facilita repararea abuzurilor săvârşite în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, fiind admisibilă cererea formulată separat de mai multe persoane îndreptăţite, urmând ca dreptul de proprietate să se stabilească pe cote-părţi ideale.
Regula instituită prin legea specială este deci una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speţă se pune în discuţie distincţia dintre calitatea de „persoană îndreptăţită” (noţiune definită prin art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001) şi calitatea de „moştenitor al fostului proprietar’’ (definită prin art. 650 şi urm. C. civ.).
Legiuitorul a urmărit să înlăture aplicarea regulii unanimităţii în această materie, lăsând la dispoziţia persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe urma prevederii speciale, în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut din patrimoniul antecesorilor, posibilitatea de a se adresa în procedura prealabilă administrativă entităţii deţinătoare, probând atât calitatea, cât şi întinderea dreptului invocat.
Adoptarea, prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, a alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 10/2001 a venit în susţinerea normei din alin. (1), iar nu a instituit reguli noi în materie (cu atât mai mult cu cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, termenul legal de depunere a notificărilor era deja împlinit). Prin acest text s-a menţionat că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura revăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Prin această prevedere s-a consfinţit încă o dată interpretarea per a contrario care rezulta din dispoziţiile alin. (1) al art. 4, anume, că notificarea făcută de către o singură persoană ce se pretinde îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, deşi justifică prin acte doar o cotă ideală din dreptul de proprietate al antecesorului său, va putea primi aceste măsuri pentru întreg imobilul. Norma adiţională a decelat fără putinţă de tăgadă între situaţia moştenitorului legal sau testamentar (inclusiv a celui a cărui calitate era stabilită prin certificat de moştenitor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) şi situaţia notificantului moştenitor, doar ultima categorie fiind asimilată persoanei îndreptăţite.
Această viziune a legii a urmărit să elimine, astfel cum s-a arătat, situaţiile în care s-ar fi putut invoca regula unanimităţii, uzitată anterior în cadrul clasicei acţiuni în revendicare.
Pe de altă parte, legea a avut în vedere că norma specială nu se raporta la un bun existent în patrimoniul antecesorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci la unul aflat în patrimoniul unei entităţi deţinătoare, ca efect al preluării lui abuzive de către stat; legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea calităţii de moştenitor acceptant, a calităţii de „persoană îndreptăţită’’, ci a subsumat-o condiţiei impuse, de notificare într-un anumit termen şi cu depunerea documentaţiei doveditoare a dreptului.
Nu va avea aşadar relevanţă împrejurarea că acţiunea autoarei apelantului M. a fost înregistrată pe rolul instanţei anterior intrării în vigoare a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (prin adoptarea Legii nr. 247/2005), câtă vreme dreptul de acrescământ era deja reglementat prin lege şi consfinţit prin jurisprudenţa instanţei supreme.
Motivând aşadar inadmisibilitatea acţiunii în constatare pe ideea imposibilităţii constatării calităţii de coproprietar al bunului supus reglementării date de Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat notificare, printr-o cerere formulată ulterior emiterii dispoziţiei/deciziei entităţii deţinătoare, instanţa de fond a atins incidental chestiunea negării calităţii reclamanţilor şi pârâţilor C. de „persoane îndreptăţite’’ în conformitate cu dispoziţiile legii.
S-a mai reţinut de instanţa de apel că nefiind pe tărâmul dreptului succesoral, care consacră recunoaşterea drepturilor conferite de calitatea de moştenitor prin prisma înscrisurilor emise în procedura dezbaterii succesorale, ci în domeniul recunoaşterii unui drept de proprietate, supus unei reglementări speciale care a implicat condiţii, termene şi proceduri clare prin care se putea recunoaşte şi valorifica acest drept, celelalte critici ale apelanţilor, vizând negarea dreptului lor, urmează a fi apreciate ca nefondate.
Nu se poate reţine că prin negarea dreptului de coproprietate pe cote părţi în modalitatea indicată s-ar încălca principiul liberului acces la o instanţă, în măsura în care părţile au dreptul procesual de a se adresa justiţiei (aspect avut de altfel în vedere în aprecierea greşitei dezlegări la fond pe excepţia inadmisibilităţii), Curtea statuând însă, pe argumentele menţionate, că apelanţii nu au dreptul substanţial pretins.
Nu sunt întemeiate nici criticile legate de greşita dezlegare dată cererilor de renunţare la petitul având ca obiect ieşirea din indiviziune, întrucât instanţa de fond s-a fundamentat în aplicarea dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., pe existenţa cererilor depuse la dosar (chiar dacă pârâţii C. invocă existenţa unei confuzii proprii în depunerea cererii); în fapt, renunţarea la cererea de ieşire din indiviziune a fost asumată ca drept procesual pentru a se statua, cu excluderea aplicabilităţii art. 728 C. civ., pentru cotele pretinse asupra dreptului de proprietate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul M.C. şi pârâta M.I. solicitându-se modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, reclamantul M.C.T. a solicitat în principal casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond iar în subsidiar s-a solicitat modificarea parţială în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată.
Reclamantul a susţinut că în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cauza pe o excepţie, cea a inadmisibilităţii fără cercetarea fondului cauzei se impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.
O altă critică vizează greşita interpretare şi aplicare a legii iar hotărârea pronunţată se fundamentează pe motive contradictorii şi străine de natura cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În această idee, recurentul susţine că obiectul acţiunii vizează constatarea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate în temeiul art. 480 şi art. 644 C. civ., nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Recurentul mai susţine că au fost ignorate consecinţele juridice ale preluării abuzive a imobilului.
Se mai susţine că dreptul de acrescământ în temeiul căruia instanţa de apel justifică modificarea cotelor succesorale ce au fost stabilite prin certificatele de moştenitor, nu este aplicabil în speţă, faţă de calitatea lui de moştenitor şi de dreptul său legal ce îi revine în această calitate cu privire la universalitatea masei succesorale.
Ca atare se invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Se mai susţine că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu are regimul unui act de dispoziţie ci a unui act de conservare profitând şi comoştenitorilor ce nu au formulat notificare, urmând ca ulterior restituirii proprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.
Or, susţine recurentul în calitatea sa de moştenitor acceptant al proprietarilor imobilului, are dreptul la o cotă de 1/5 din universalitatea masei succesorale rămase de pe urma autorului său, şi că drepturile sale nu pot fi limitate prin dispoziţii cuprinse într-un articol din legea specială, cu atât mai mult cu cât pârâţii M.D.M.Ş. şi M.A.A. i-au recunoscut expres dreptul de proprietate şi de unic moştenitor al mamei sale defuncte, M.C.E.A.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin recursul său pârâta M.I. a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Astfel, se susţine că motivele pe care se fundamentează hotărârea instanţei de apel sunt străine de natura pricinii fiind lipsită şi de temei legal, şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Ca atare se susţine că faţă de obiectul dedus judecăţii nu erau incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1072001 cu atât mai mult cu cât ea are calitatea de moştenitor pentru întreaga masă succesorală după defuncţii M.D. şi M.
Se mai susţine că din masa succesorală a autorilor părţilor, fac parte pe lângă imobilul din litigiu şi alte imobile ce au fost restituite tuturor moştenitorilor (inclusiv reclamanţilor) ce au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Ca atare, susţine această recurentă, interpretarea pe care instanţa de apel o dă dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 10/2001 este contrară spiritului legii şi intenţiei legiuitorului.
O ultimă critică vizează faptul că prin soluţia sa, instanţa de apel a creat apelanţilor o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, motiv pentru care se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Examinând hotărârea recurentei prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apelatum şi a obiectului dedus judecăţii.
În cuprinsul acţiunii se invocă faptul că prin Dispoziţia emisă în 2005 de SC N.O. SA în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost restituit în întregime către pârâţii M.I.T., K.M.N., M.A.A. şi M.D.M., însă dintr-o eroare a fost omis numele reclamantei în cuprinsul notificării depusă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ca atare, chiar reclamanta M.C.E.A. (decedată în cursul derulării litigiului la 14 august 2006) a fixat limitele investirii instanţei, în condiţiile în care ea nu a figurat în notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, dintr-o eroare.
Notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 1444 din 8 octombrie 2005 de SC N.O. SA, fără însă a fi contestată în instanţă.
Acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., vizând constatarea calităţii de proprietar şi a reclamantei asupra imobilului ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 1444/2005, alături de pârâţi.
Între alte condiţii instituite de art. 111 C. proc. civ., o acţiunea în constatare este admisibilă numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului său.
Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 ce este obligatorie, se declanşează prin notificarea formulată în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar conform alin. (2) al acestui text, „notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, documentele de identificare a persoanei îndreptăţite, elemente de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia”.
Astfel, notificarea ce trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptăţite este actul prin care titularul cererii îşi valorifică dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, preluat de stat şi nu un act de conservare a bunului existent în patrimoniul coproprietarilor, pentru a profita tuturor persoanelor care deşi se consideră îndreptăţite la restituire, nu au formulat notificare.
Notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 soluţionată prin Dispoziţia nr. 1444/2005 nu cuprinde şi numele reclamantei, fapt de altfel recunoscut de aceasta chiar în cuprinsul acţiunii, învederând că dintr-o „eroare” nu figurează în notificare.
Or, faţă de această situaţie şi de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, constatarea existenţei dreptului persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii este condiţionată de formularea notificării şi nu de lipsa opoziţiei celorlalte părţi la recunoaşterea lui.
Or, în lipsa notificării, şi a faptului că imobilul din litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 în condiţiile Dispoziţiei nr. 1444/2005 sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 ce se coroborează cu prevederile art. 697 C. civ., în sensul că persoanele îndreptăţite la cota parte din imobil ce nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 sunt asimilate renunţătorilor, operând acrescământul.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane la dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate deciziile ce se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Art. 4 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari ce nu au urmat procedura prevăzută în capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite ce au depus în termen cererea de restituire.
Astfel, în situaţia în care numai o parte din moştenitorii proprietarilor deposedaţi (cum este situaţia din speţă) de stat au cerut restituirea imobilului, acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001 prin efectul dreptul de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
Succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire ci ca moştenitori ai antecesorului lor.
Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile formulate de recurenţi nu sunt fondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.C. şi pârâta M.I. împotriva deciziei nr. 308/ C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2018/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 197/2012. Civil. Expropriere. Contestaţie în... → |
|---|
