ICCJ. Decizia nr. 2068/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2068/2012
Dosar nr.8189/118/2008
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa la 21 septembrie 1999, reclamanta B.L. a chemat în judecată D.C.S. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 480 C. civ. şi al Legii nr. 213/1998, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, sau, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii acestui imobil, la preţul de circulaţie.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin sentinţa civila nr. 124/1941 pronunţata de Tribunalul Constanţa, imobilul în litigiu le-a fost atribuit în proprietate lui P.P., P.E. şi A.P., în calitate de moştenitori ai lui N.P., aceştia fiind puşi în posesie prin procesul-verbal din data de 09 iulie 1948 al corpului portăreilor de pe lângă Tribunalul Constanţa. Imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv. Reclamanta a mai susţinut că este moştenitoarea A.P., care, la rândul ei, este moştenitoarea fraţilor săi, P.P. şi P.E.
La 30 decembrie 1999, reclamanta B.L. a decedat, instituind, prin testament, ca unic legatar universal pe numitul B.P., care a acceptat succesiunea conform certificatului de moştenitor din 25 ianuarie 2000.
Prin sentinţa civila nr. 348 din 25 aprilie 2000, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta SC A. SA Constanţa să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 252 mp şi construcţie-demisol, parter şi etaj. A fost respins, că rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A. SA Constaţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Judecata apelului a fost suspendată în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar ulterior, în temeiul art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Tribunalului Constanţa.
Reclamantul B.P. a precizat că renunţă la beneficiul acordat de Legea nr. 10/2001 şi că înţelege să revendice bunul pe calea dreptului comun.
Prin Decizia civilă nr. 438 din 09 octombrie 2007, Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâtei şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 348 din 25 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că la dosar a fost depusa Decizia din 12 aprilie 2007 emisă de societatea pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului şi s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, cu motivarea că în prezent imobilul este deţinut cu titlu legal de pârâtă.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea titlului autorilor reclamantei iniţiale sau a calităţii acesteia de moştenitor întrucât pârâta-posesor, în calitate de unitate deţinătoare, a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor decretului, deoarece autorii reclamantului nu erau exploatatori de locuinţe, iar acesta reprezenta un act normativ lovit în întregime de neconstituţionalitate şi care nu putea să stea la baza unor preluări cu titlu valabil.
Referitor la capătul de cerere subsidiar, ce viza obligarea pârâtei la plata preţului de circulaţie al imobilului, instanţa de apel a considerat că o atare obligaţie nu îşi găseşte temei în procedura dreptului comun, atunci când se pune problema imobilelor naţionalizate, cu atât mai mult cu cât reclamanta iniţială a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, prin Decizia din 12 aprilie 2007 i s-a recunoscut îndreptăţirea la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.P.
Prin Decizia civilă nr. 74/ C din 19 martie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis recursul şi a casat Decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Constanţa, reţinând că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, deci lipsită de capacitate de folosinţă.
La rejudecare, cadrul procesual a fost modificat şi în sensul că, urmare a decesului reclamantului B.P., succesor al acestuia şi continuator al judecăţii este B.M.
Pârâta SC A. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S., solicitând instanţei ca, în cazul admiterii cererii principale să oblige chematul în garanţie la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1590 din 08 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins cererea reclamantului B.M. şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că autorii reclamantului au fost proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat, conform Decretului nr. 92/1950 şi ulterior, dobândit de pârâta SC A. SA, în cadrul procesului de privatizare a societăţii comerciale.
Ca atare, preluarea a fost abuzivă, calificare recunoscută în mod expres şi prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că prin Decizia din 12 aprilie 2007, emisă în cadrul procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 10/2001, pârâta a recunoscut reclamantului B.P. şi implicit, succesorilor în drepturi ai acestuia, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, astfel că o contestare a calităţii procesuale active în cadrul acţiunii în revendicare, calitate ce presupune verificarea aceloraşi elemente, nu reprezintă decât o dovadă a inconsecvenţei pârâtei în încercarea sa de a împiedica analiza pe fond a pretenţiilor reclamantului.
Prima instanţă a apreciat că emiterea deciziei din 12 aprilie 2007, prin care pârâta a respins cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului şi a recunoscut posibilitatea acestuia de a beneficia de despăgubiri băneşti, reprezintă un element esenţial în soluţionarea acţiunii în revendicare deoarece‚ prin aceasta, s-a finalizat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter de lege specială în materia imobilelor trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989. S-a mai reţinut că reclamantul, deşi nemulţumit de soluţia primită, nu a urmat procedura judiciară de contestare a dispoziţiei, care îi recunoştea doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, ci a reluat acţiunea în revendicare de drept comun, principala sa opţiune fiind restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie.
Tribunalul a considerat că, în condiţiile în care reclamantul a ales între acţiunea de drept comun şi procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură ce a parcurs faza administrativă, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, o eventuală soluţionare a acţiunii în revendicare bazată doar pe comparare de titluri şi făcând abstracţie de existenţa deciziei administrative definitive nu ar putea conduce la o soluţie diferită.
De asemenea, tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate al pârâtei este protejat de faptul că nu s-a constatat, pe cale judiciară, constituirea sa în condiţii de nelegalitate, atât contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, cât şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nefiind contestate de reclamant.
Referitor la soluţia asupra cererii de chemare în garanţie, prima instanţă a constatat că aceasta viza ipoteza admiterii cererii principale; or, faţă de soluţia de respingere a acesteia şi cererea de chemare în garanţie se impunea respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţei a formulat apel reclamantul B.M., care a solicitat desfiinţarea hotărârii şi admiterea acţiunii, cu consecinţa obligării pârâţilor să-i restituie în natură imobilul sau, în subsidiar, obligarea acestora la plata sumei de 2.362.129 lei reprezentând valorarea de circulaţie a imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 81/ C din 10 februarie 2011 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat societatea pârâtă să restituie reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul din Constanţa, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 252,82 mp. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor, fiind preluat abuziv de către stat conform Decretului nr. 92/1950.
Ulterior, prin H.C.L.M. nr. 1901/1950 şi Decizia nr. 244 din 9 martie 1960, imobilul a trecut din administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa în administrarea I.L.L. Constanţa; prin Decizia nr. 100 din 24 aprilie 1982, imobilul a trecut din administrarea I.C.R.A.L.C. în administrarea D.C.S., care ulterior a devenit actuala SC A. SA.
Potrivit HG nr. 834/1991, pârâta SC A. SA a obţinut un titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 233,9 m.p., prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat de M.L.P.A.T.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 (inclusiv actele adiţionale) încheiat între F.P.S. Bucureşti şi A.A.P.A.S., cota de 51% din acţiunile de la SC A. SA a devenit proprietatea A.A.P.A.S.; terenul menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat de M.L.P.A.T. împreună cu construcţia din Constanta, se regăsesc la poziţia 1 din contractul din 26 septembrie 1995 încheiat cu F.P.S. Bucureşti.
Astfel, curtea a constatat, contrar susţinerilor ambelor părţi, că pârâta SC A. SA nu a dobândit bunul litigios din Constanţa, printr-un contract de vânzare-cumpărare vizând acest bun ut singuli, ci ca urmare a modificării formei de organizare a fostului D.C.S. într-o societate comercială ce funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, pârâta SC A. SA.
Înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995, SC A. SA avea în patrimoniu, în proprietate suprafaţa de 233,9 m.p. teren situat în Constanta, şi imobil demisol, parter şi etaj deţinut în administrare, titlu care nu s-a schimbat niciodată.
Or, regimul juridic al bunurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale înfiinţate conform Legii nr. 15/1990 privind regimul unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale (care ar fi fost inventariat şi evaluat conform art. 19 din această lege) este stabilit de art. 20 alin. (2) potrivit căruia bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
De aceea, SC A. SA, care, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 era o societate pe acţiuni la care acţionar unic, conform art. 21 din Legea 15/1990, era statul, avea în patrimoniu, la înfiinţarea sa, exact aceleaşi bunuri ca şi unitatea economică de stat pe care a înlocuit-o, respectiv administrarea terenului şi clădirii din Constanţa, şi nu proprietatea lor.
Făcând distincţia între acţiuni şi active sociale, Curtea a constatat că este inutilă verificarea pretinsei bune-credinţe a pârâtei SC A. SA în dobândirea bunului revendicat, în modalitatea pretinsă de aceasta, drept cauză de paralizare a acţiunii în revendicare.
Chiar dacă s-ar putea accepta că dobânditorul acţiunilor ar fi îndreptăţit să invoce buna sa credinţă în privinţa tranzacţiei, susţinerea este evident neîntemeiată, în condiţiile în care, în contractul de vânzare-cumpărare, dobânditorul susţine că a verificat situaţia bunurilor despre care s-a „declarat" că ar aparţine societăţii, iar un indiciu al defectuoasei verificări reiese din chiar anexa contractului unde pentru construcţii nu este indicat vreun titlu al proprietăţii.
În aceste condiţii, s-a apreciat că soluţionarea apelului trebuie să se facă prin raportare la verificarea titlurilor părţilor şi analiza efectelor dispoziţiei din 12 aprilie 2005 emisă de SC A. SA.
Referitor la titlul reclamantului, acesta este moştenitorul unor persoane deposedate abuziv prin naţionalizare, în timp ce statul a dobândit imobilul fără titlu valabil.
Concluzia unui astfel de raţionament este că imobilul situat în litigiu este un bun preluat de stat fără titlu valabil.
De aceea, acţiunea în revendicare, a unui imobil preluat fără titlu valabil, a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, care nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, este admisibilă când este formulată împotriva unei societăţi comerciale privatizate care deţine bunul prin efectul unor transmisiuni universale sau cu titlu universal (reorganizare sau transformare).
Potrivit cadrului legislativ care reglementează privatizarea societăţilor comerciale (OUG nr. 88/1997 şi Legea nr. 137/2002), nu numai că o astfel de revendicare era permisă de lege, dar s-au stabilit chiar şi efectele admiterii revendicării, prevăzându-se, în art. 324 al OUG nr. 88/1997, în forma dată de Legea nr. 99/1999, că instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor.
Pe de altă parte, de principiu, succesul unei acţiuni în revendicare nu este niciodată condiţionat de anularea titlului pe care pârâtul îşi bazează actele sale de rezistenţă la dreptul invocat de reclamant.
De asemenea, instanţa a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent (art. 22 alin. (5), fost 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), iar când imobilele au fost înstrăinate, inclusiv în cadrul procedurii de privatizare, până la data de 14 februarie 2001, sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 din lege când, pentru a putea revendica, fostul proprietar trebuie să atace actele de înstrăinare.
În sfera de aplicare a actelor juridice ce cad sub incidenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu pot cădea însă decât acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sau cu titlu valabil, încheiate cu titlu oneros sau gratuit.
De aceea, efectul consolidant al art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se putea produce în persoana pârâtei SC A. SA întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 nu a privit un bun individual determinat, nu a fost un act de înstrăinare cu titlu particular a unui imobil.
Referitor la efectul deciziei prin care intimata pretinde că a răspuns notificării reclamantului şi i-a stabilit dreptul la despăgubiri, curtea a constatat că, din modalitatea de redactare a acestui act, rezultă că intimata nu şi-a respectat obligaţia soluţionării notificării, întrucât, în fapt, a comunicat persoanei îndreptăţite să se adreseze instituţiei implicate în privatizare pentru măsuri reparatorii. Oricum, reclamantul a declarat expres că renunţă la beneficiul urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi solicită continuarea acţiunii întemeiate pe dreptul comun.
Uzitând de prerogativa conferită de art. 47 alin. (1), persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii poate alege suspendarea cauzei în curs, suspendare care nu se poate dispune nici din oficiu, nici la solicitarea altei persoane decât cea care a notificat.
Pornind de la raţiunea creării acestei facultăţi, alegerea dintre două proceduri alternative care ar avea aceeaşi finalitate, restituirea în natură, a aceleia care creează premisele obţinerii mai repede a rezultatului urmărit, şi de faptul că textul de lege face referire la suspendarea judecăţii, incluzând şi ideea reluării cursului acesteia, reiese că repunerea pe rol a acţiunii de drept comun este permisă ori de câte ori notificantul are interesul continuării judecăţii.
De aceea, pentru situaţiile reglementate de art. 47 alin. (1), nu se aplică principiul electa una via non datur recursus ad alteram, fiind posibilă redeschiderea judecăţii suspendate cât timp această repunere pe rol înseamnă doar renunţarea la beneficiul Legii nr. 10/2001, nu şi la posibilitatea de a primi bunul în natură.
Pentru aceste motive, contrar statuării primei instanţe, Decizia din 12 aprilie 2007 nu reprezintă un element esenţial în soluţionarea acţiunii în revendicare.
De aceea, s-a constatat în patrimoniul reclamantului dreptul de a revendica imobilul ce a aparţinut autorilor săi, facultate care există pentru că dreptul notificantului nu a fost satisfăcut.
Fiind învestită cu cercetarea a două titluri (provenind sau nu de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi) instanţa a recurs la compararea titlurilor şi la aplicarea regulii nemo plus iuris ad alim transferre potest, quam ibse habet.
Din această perspectivă, s-a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, constând într-o hotărâre judecătorească de partaj judiciar (care, deşi are caracter declarativ, confirmă, prin verificarea existenţei bunului în patrimoniul defunctului, un şir regulat de transmisiuni).
Raportat la actul invocat de pârâtă (certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 noiembrie 1992), s-a apreciat că titlul reclamantului este preferabil, dreptul pârâtei fiind constituit de un neproprietar (în fapt, transmis gratuit, acesta fiind un argument în favoarea reclamantului care încearcă să evite un prejudiciu faţă de pârâtă care doreşte menţinerea unui avantaj gratuit).
În ceea ce priveşte pretinsa bună-credinţă şi lipsa constatării judiciare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a proprietăţii asupra terenului, Curtea a considerat că această bună-credinţă nu există în speţă şi, oricum, nu ar avea consecinţe asupra comparării de titluri.
Decizia a fost atacată cu recurs de pârâta SC A. SA, care a formulat următoarele critici:
- Instanţa de apel a apreciat greşit raportul juridic dedus judecăţii şi, prin evaluarea greşită a probatoriilor, a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică şi nelegală.
Astfel, a considerat eronat că reclamantul a făcut dovada proprietăţii asupra bunului revendicat, deşi autoarea sa (reclamanta iniţială, B.L.) nu a demonstrat că este unicul moştenitor al moştenitorilor defuncţilor P.P. şi P.T.
La instanţa de fond, pârâta-recurentă a solicitat, prin cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti, instituţie implicată direct în procesul de privatizare, la plata în echivalent a imobilului revendicat în situaţia în care cererea principală a reclamantului va fi admisă.
Or, instanţa de apel a admis acţiunea fără să ia în considerare şi capătul de cerere privind plata în echivalent a imobilului revendicat de la A.V.A.S., încălcându-se cadrul procesual solicitat în calitate de intimat-pârât.
Imobilul retrocedat a suferit importante degradări la cutremurul din 1977, astfel încât au fost efectuate ample lucrări de reparaţii capitale, constând în consolidări la structura de rezistenţă, modernizări, compartimentări, extinderi de suprafaţă.
Cu ocazia privatizării publice, finalizată la data de 11 august 1997, acţionarii societăţii au fost încredinţaţi că persoana care a efectuat privatizarea (în speţă, Statul) avea toate calităţile prevăzute de lege pentru a transmite valabil dreptul său de proprietate asupra acţiunilor şi patrimoniului societăţii, inclusiv asupra imobilului revendicat.
Reclamantul a solicitat suspendarea cauzei, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a transmis notificare societăţii prin care a cerut restituirea în natură a imobilului. La această notificare, societatea a răspuns emiţând o adresă la care a ataşat Decizia consiliului de administraţie şi Hotărârea adunării generale a acţionarilor, din care rezulta că cererea trebuie soluţionată conform art. 27 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, o nouă adresă a fost transmisă în anul 2004, la solicitarea reclamantului de a fi emisă o dispoziţie de soluţionare a notificării.
Aceste documente transmise reclamantului nu au fost contestate de acesta în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, Decizia emisă de societate putea fi contestată în acelaşi termen de 30 zile, care nefiind respectat, nu mai permitea instanţei de apel să facă aprecieri asupra nelegalităţii sau netemeiniciei acesteia.
- Faţă de situaţia juridică particulară a imobilului, respectiv încadrarea în categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, nu mai este posibilă compararea titlurilor pornind de la dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aceasta, întrucât reclamantul a înţeles să renunţe la procedura pusă la dispoziţie de legea specială, asumându-şi ca atare şi consecinţele, respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Faptul că în anexa Decretului de naţionalizare apar ca proprietari „P. şi fraţii" dovedeşte că imobilul nu făcea parte din circuitul civil, nefiind operat nici ulterior, în baza Legii nr. 7/1996, un drept de proprietate în favoarea reclamantului, în timp ce titlul de proprietate al societăţii a fost intabulat în cartea funciară.
Referirile instanţei de apel la OUG nr. 88/1997 şi Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile societăţii recurente întrucât privatizarea acesteia a avut loc şi s-a încheiat înaintea apariţiei acestor acte normative.
Cum într-o acţiune în revendicare se analizează titlul invocat de reclamant, iar în speţă, acesta nu a dovedit cu documente opozabile dreptul de proprietate, în timp ce societatea justifică respectarea legislaţiei cu privire la privatizare şi astfel dreptul său de proprietate, rezultă că aceasta deţine un bun în sensul Convenţiei, astfel încât este greşită soluţia dată acţiunii în revendicare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Susţinerea că reclamantul nu şi-ar fi demonstrat poziţia procesuală în acţiunea în revendicare, prin aceea că nu a dovedit că autoarea sa, B.L. (cea care a iniţiat demersul judiciar, în calitate de reclamantă), a fost unica moştenitoare a fraţilor P., deposedaţi de imobil, este lipsită de fundament.
Aceasta, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut corect că, potrivit certificatelor de calitate de moştenitor depuse la dosar, s-a făcut dovada transmisiunilor succesorale succesive de pe urma autorilor deposedaţi în favoarea numitei B.L. şi mai departe, de la aceasta, pe calea moştenirii testamentare, către B.M. (decedat, de asemenea, în cursul procesului şi moştenit ca, unic succesor, de către intimatul, reclamant B.P.).
De altfel, critica sub acest aspect a recurentei vine să contrazică însăşi poziţia adoptată de aceasta pe parcursul procesului, în condiţiile în care, prin întâmpinarea depusă în apel a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 (or, o asemenea reparaţie presupune, ca o condiţie premisă, existenţa dreptului de proprietate asupra bunului).
Aceeaşi atitudine, de recunoaştere a calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului a avut-o pârâta prin emiterea deciziei, de soluţionare a notificării, doar că, în loc de retrocedarea bunului în natură, a propus ca acordarea măsurilor reparatorii să se facă prin echivalent de către instituţia implicată în privatizare.
În plus, formulând această critică, recurenta tinde, în mod nepermis pentru faza procesuală a recursului, la o reevaluare a probatoriului, arătând că instanţa a procedat la o apreciere greşită a probelor şi susţinând astfel, netemeinicia hotărârii din apel.
Demersul pârâtei-recurente sub acest aspect, ignoră faptul că în recurs se poate realiza doar o cenzură de nelegalitate, fără posibilitatea de a mai statua asupra faptelor pricinii, care sunt în competenţa exclusivă a instanţelor fondului.
Tot astfel, recurenta pretinde în mod neargumentat, că ar fi fost denaturat raportul juridic dedus judecăţii, indicând ca temei al recursului său şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ignorând însă faptul că acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înţelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înţelesul său material, de negotium iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost interpretate greşit de către instanţă).
Rezultă că indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate acestui motiv de recurs şi care să facă posibil controlul de legalitate.
Este nefondată critica potrivit căreia, pronunţând soluţia în apel şi admiţând acţiunea principală (prin schimbarea sentinţei tribunalului), instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra cererii de chemare în garanţie (a A.V.A.S.), formulată de către pârâtă, nesocotind astfel, cadrul judecăţii.
În realitate, instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii determinate prin apelul reclamantului şi cu respectarea principiului tantum devolutum quantum appellatum.
Cum apelul reclamantului nu privea decât soluţia dată cererii principale, instanţa de apel nu putea extinde cadrul învestirii sale, astfel încât să se pronunţe şi asupra cererii de chemare în garanţie.
Dimpotrivă, pârâta avea la dispoziţie calea procedurală care îi permitea, în condiţiile în care soluţia de primă instanţă îi fusese favorabilă, să repună în discuţie chemarea în garanţie, pentru ipoteza în care în apelul celeilalte părţi s-ar fi modificat soluţia pe cererea principală.
În acest sens, dispoziţiile art. 2931 C. proc. civ., reglementând apelul provocat, au în vedere tocmai această ipoteză, în care intimatul din apelul principal, anticipând că acesta ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces, declară la rândul său, apel împotriva altui intimat (în speţă, SC A. SA avea la îndemână apelul împotriva A.V.A.S., cel chemat în garanţie la prima instanţă).
Astfel, potrivit art. 2931 C. proc. civ.: „În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declarare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces".
Având în vedere că nu a valorificat aceste dispoziţii procesuale, recurenta nu poate reproşa instanţei de apel că nu s-a pronunţat asupra cererii sale de chemare în garanţie, întrucât nu ar fi putut să o facă decât depăşind limitele învestirii, fixate prin cererea de apel a reclamantului.
Împrejurarea că cererea de chemare în garanţie a rămas fără o soluţie pe fond (întrucât prima instanţă o respinsese ca urmare a soluţiei de respingere date acţiunii principale) face să nu opereze autoritatea de lucru judecat (care de principiu, nu subzistă decât atunci când se dă dezlegare fondului raportului juridic) şi astfel, sub acest aspect, să nu existe impediment pentru formularea pretenţiei pe cale principală.
Aprecierile recurentei în legătură cu degradările suferite de imobil şi lucrările de consolidare aduse acestuia sunt lipsite de pertinenţă, având în vedere că în cauză nu a fost formulată o cerere reconvenţională prin care să fie deduse judecăţii pretenţiile sub acest aspect.
Tot astfel, referirea la procesul de privatizare al societăţii şi la faptul că salariaţii acesteia aveau încredinţarea că Statul (cel care a efectuat privatizarea) avea toate calităţile prevăzute de lege pentru a transmite valabil dreptul său de proprietate asupra acţiunilor şi patrimoniului societăţii, sunt lipsite de relevanţă raportat la elementele esenţiale ale pricinii şi la considerentele justificative ale deciziei din apel.
Aceasta întrucât în cauză nu s-a pus în discuţie legalitatea procesului de privatizare şi valabilitatea actelor juridice de transmisiune a acţiunilor de la stat către A.A.P.A.S.
Dimpotrivă, instanţa de apel a făcut în mod corect distincţia dintre acţiuni şi active şi a constatat că imobilul în litigiu nu a constituit obiectul unui act juridic de înstrăinare ca bun individual determinat, privit ut singuli şi că prin contractul din 26 septembrie 1995 s-a transmis de fapt, proprietatea asupra unor acţiuni.
De aceea, în afara considerentelor instanţei de apel asupra lipsei bunei-credinţe la momentul încheierii acestui contract (considerente care, vizând elemente de fapt sunt oricum, în afara cenzurii instanţei de recurs), se constată că este oricum, lipsită de relevanţă această susţinere (şi corelativ, analiza pe acest aspect, a instanţei de apel), întrucât societăţii nu i-a fost transmis, prin act juridic translativ, bunul ca atare.
Pe de altă parte, împrejurarea că reclamantul a solicitat, pe parcursul derulării procedurii judiciare (începută în anul 1999) suspendarea acesteia, deoarece a transmis notificare conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, nu reprezintă, contrar susţinerii recurentei, un impediment pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, în condiţiile concrete ale speţei.
Astfel, solicitând suspendarea judecăţii pricinii, reclamantul şi-a valorificat facultatea recunoscută de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit căruia „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei".
Cum în procedura legii speciale reclamantul nu a obţinut, conform solicitării, retrocedarea în natură a bunului şi nici alte măsuri reparatorii, ci doar „posibilitatea de a solicita acordarea de despăgubiri reparatorii, rezultă că acestuia nu-i putea fi opusă regula „electa una via".
Faţă de împrejurarea că reclamantul nu renunţase la judecata acţiunii în revendicare, ci doar solicitase suspendarea judecăţii acesteia şi pe de altă parte, că în procedura legii speciale nu obţinuse un răspuns favorabil (societatea emiţând Decizia, prin care, de altfel, nu a dat o rezolvare concretă notificării, în anul 2007, după ce fusese obligată la soluţionarea ei prin hotărâre judecătorească irevocabilă), în mod corect s-a trecut la soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare.
Este lipsită de fundament susţinerea recurentei conform căreia reclamantul ar fi trebuit să conteste adresele de răspuns ale societăţii, respectiv Decizia emisă de aceasta, în termenul defipt de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, reclamantul a uzat de facultatea legală, de a solicita reluarea procedurii judiciare în acţiunea în revendicare.
Este de asemenea neîntemeiată, critica recurentei în sensul că situaţia juridică a imobilului, încadrabil în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, îl exclude de la operaţiunea comparării titlurilor de proprietate, pornind de la dispoziţiile art. 480 C. civ.
Formulând această critică, recurenta-pârâtă ignoră faptul că acţiunea în revendicare a fost promovată în anul 1999, anterior intrării în vigoare a actului normativ special la care face referire şi de aceea, supusă regulilor care guvernează acţiunea în revendicare de drept comun.
Faptul că în privinţa imobilului (obiect material al judecăţii) a avut loc o preluare abuzivă de către stat (aşa cum însăşi recurenta recunoaşte, atunci când îl plasează în categoria imobilelor ce cad în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001) face ca titlul autorilor reclamantului să aibă prevalenţă în acţiunea în revendicare promovată.
Renunţarea la procedura legii speciale (demarată, cum s-a arătat, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001) şi reîntoarcerea la calea procedurală a acţiunii de drept comun, nu a putut avea consecinţa, cum se pretinde în recurs, a pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Sancţiunea la care face trimitere societatea pârâtă este reglementată de legea specială (art. 22 alin. (5)) pentru ipoteza nerespectării termenului de transmitere a notificării.
O asemenea situaţie nu se regăseşte în speţă, reclamantul valorificându-şi posibilitatea de a recurge la procedura legii speciale şi ulterior, de a relua judecata acţiunii în revendicare, după ce societatea notificată i-a comunicat, potrivit deciziei emise „să se adreseze instituţiei implicate în privatizare, pentru măsuri reparatorii".
Or, analizând acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat corect că, cel care justifică un titlu de proprietate este reclamantul, ca moştenitor, prin transmisiunile succesorale succesive intervenite, al autorilor deposedaţi abuziv, prin naţionalizare.
Aceasta, în condiţiile în care, fundamentat pe o preluare abuzivă a bunului de către stat, societatea nu şi-a putut constitui un titlu valabil, trecerea imobilului în administrare de la Comitetul Executiv al Sfatului popular Constanţa la I.L.L. Constanţa şi de la acesta la D.C.S. (actuala SC A. SA) neputând valora titlu de proprietate.
Tot astfel, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, de care s-a prevalat societatea, nefiind apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar dreptul asupra capitalului unei societăţi (cu posibilitatea încasării dividendelor corespunzătoare) nu are semnificaţia unui titlu de proprietate care să poată fi opus reclamantului.
În ce priveşte referirea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile OUG nr. 88/1997 şi ale Legii nr. 137/2002, aceasta nu este străină de elementele pricinii, cum eronat susţine recurenta (cu motivarea că privatizarea societăţii s-a încheiat înainte de adoptarea acestor acte normative, aşa încât nu i-ar fi aplicabile).
Trimiterea la aceste dispoziţii legale a justificat (separat de argumentul legat de data sesizării instanţei) admisibilitatea acţiunii în revendicare, în condiţiile în care efectele admiterii acesteia sunt reglementate prin actele normative menţionate (în sensul că instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului).
Este aşadar, lipsit de fundament argumentul recurentei potrivit căruia actele normative menţionate referitoare la accelerarea privatizării nu i s-ar aplica întrucât privatizarea se încheiase înaintea adoptării lor, având în vedere că sunt vizate, tocmai în ideea acoperirii prejudiciilor produse tuturor societăţilor, atât efectele deposedării de imobile, produse după privatizare, cât şi în cursul privatizării.
Pentru toate considerentele expuse anterior, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.
În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată (la fel ca în situaţia celuilalt motiv, prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) că indicarea acestuia s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care recurenta nu a dezvoltat argumente şi nu a circumscris motivele memoriului de recurs vreuneia din ipotezele avute în vedere de textul procedural menţionat.
În consecinţă, se constată că recursul promovat este nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 81/ C din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1912/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1886/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
