ICCJ. Decizia nr. 1912/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1912/2012
Dosar nr. 2834/115/2010
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1795 din 02 noiembrie 2010 pronunţată în dosar nr. 2834/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul T.S.P., în calitate de descendent de gradul I după tatăl său, T.S., împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, în data de 3 februarie 1949, tatăl reclamantului, defunctul T.S., decedat la data de 27 noiembrie 1984, a fost arestat, iar ulterior, în baza sentinţei penale nr. 1757/1943 din data de 06 decembrie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 871/1950 a C.M.C.J, a fost condamnat la executarea a 8 ani închisoare, 10 ani degradare civilă, confiscarea averii şi achitarea amenzii în cuantum de 20.000 lei.
Tribunalul a reţinut şi a descris amplu condiţiile severe de detenţie şi tratamentul inuman la care a fost supus tatăl reclamantului în cei 7 ani, precum şi suferinţele întregii familii, care, după condamnarea tatălui, a fost deportată în Bărăgan.
Tribunalul a constatat că, prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al condamnatului şi al întregii sale familii a fost grav afectat, acesta fiind exclus din viaţa socială, politică a comunităţii, accesul la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei condamnate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Astfel, este evidentă lipsirea tatălui reclamantului de libertate, cu consecinţele suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expus dispreţului public, cu un sentiment de frustrare şi dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.
Chiar dacă nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, şi nu prejudiciu ca atare.
În aceste condiţii, s-a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile.
Prin Decizia civilă nr. 334 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul T.S.P.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul T.S.P. a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că suma acordată este nesatisfăcătoare în raport de suferinţele îndurate de tatăl său datorită abuzurilor regimului comunist, cerând şi reanalizarea acţiunii sale în pretenţii, respectiv acordarea întregii sume cerute cu titlu de daune morale.
Cu privire la această din urmă solicitare, instanţa, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea acestei cereri, raportat la faptul că reclamantul T.S.P. nu a înţeles să atace hotărârea primei instanţe, aspect ce urmează a fi analizat cu prioritate, modificarea (schimbarea) cuantumului sumei acordate de către tribunal cu titlu de daune morale putând fi obţinută doar ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege, şi nu pe calea întâmpinării formulate cu privire la apelul declarat de partea adversă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârât, instanţa a reţinut incidenţa Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele deciziei Curţii Constituţionale în cauza de faţă, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, s-a constatat că este aplicabil şi art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010)], iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a admis apelul pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamant, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantului, astfel că şi afectarea psihică a acestuia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.S.P.
Prin motivele de recurs, reclamantul a reiterat aspecte de fond, privind represaliile la care a fost supus tatăl său în perioada regimului comunist, condamnarea politică aplicată, traumele fizice şi psihice încercate de acesta în perioada celor 8 ani de temniţă grea, precum şi după detenţie, fiindu-i afectată întreaga viaţă.
A solicitat a se avea în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, valorile lezate, importanţa acestora, amploarea suferinţelor şi durata acestora şi consecinţele acestor vătămări, impunându-se o reparaţie integrală şi echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Înalta Curte, la termenul din 16 martie 2012, a invocat excepţia nulităţii recursului, faţă de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Aceste motive trebuie să se subsumeze cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, deşi nu se prevede în mod expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluţia pronunţată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Astfel, prin Decizia dată, instanţa de apel a schimbat în tot soluţia primei instanţe prin care reclamantului i-au fost acordate daune morale, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), în condiţiile în care Decizia recurată a fost pronunţată ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale.
Prin motivele de recurs, partea nemulţumită de soluţia pe care o atacă este ţinută a-şi conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susţine critici prin care să combată argumentele expuse de instanţa anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului şi care să se încadreze în ipotezele normei menţionate.
Astfel, era necesar ca recurentul reclamant să formuleze critici care să vizeze Decizia instanţei de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale şi nu să invoce aspecte privind fondul cauzei, ce nu au fost analizate prin Decizia recurată.
Constatând că recurentul nu a formulat critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel, susceptibile de a fi evaluate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză este incidentă sancţiunea nulităţii căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul T.S.P. împotriva deciziei civile nr. 334 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2187/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2068/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
