ICCJ. Decizia nr. 6/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6/2012

Dosar nr. 10471/118/2008

Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1549 din 05 octombrie 2010, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii: D.E., G.K., K.V., în contradictoriu cu pârâţii: Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local al municipiului Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, şi pe cale de consecinţă: a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Municipiul Constanţa, str. C.V.; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, faţă de reclamanţi, la plata sumei de 348.380 lei reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Constanţa, str. C.V.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Imobilul litigios a fost dobândit de către fraţii Ş.K. şi A.K. prin actul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 20 septembrie 1949 şi transcris la Grefa Tribunalului Constanţa la data de 22 octombrie 1949 sub nr. 705/1949.

În temeiul acestui act de vânzare - cumpărare, vânzătorul J.D. le transmitea fraţilor Ş.K. şi A.K. dreptul de proprietate asupra imobilului proprietatea sa situat în „Constanţa, str. C.V. constând în teren în suprafaţa de 136 mp pe care se află construită o casă având trei camere şi dependinţe.

Imobilul vândut prin acest act se mărgineşte pe de o parte cu strada Str. C.V. pe 15,30 m., cu proprietatea T. pe 11,10 m., cu proprietatea I.B. pe 10,55 m. şi pe a patra parte cu proprietatea M. pe 11,20 m."

În cadrul acestui act translativ de proprietate se menţionează modalitatea în care vânzătorul a devenit proprietar la bunului imobil vândut, anume „prin cumpărare de la M.G. cu actul autentificat la Tribunalul Constanţa sub nr. 2039 din 10.iunie 1938 şi transcris la acelaşi tribunal sub nr. 3445 din 10 iunie 1938".

Reclamanţii D.E. şi G.K. sunt descendenţii defunctului A.K., conform actelor de stare civilă, respectiv certificate de naştere şi căsătorie depuse în probaţiune, iar reclamantul K.V. este descendentul defunctului Ş.K., potrivit actelor de stare civilă ataşate la dosarul cauzei.

Potrivit adresei din 03 martie 2009 emisă de către S.P.I.T.V.B.L. Constanţa se consemnează istoricul de rol fiscal al imobilului situat în Municipiul Constanţa, strada Str. C.V., astfel.

- în perioada 1942-1950, la matricola nr. 71 a figurat iniţial I.D., după care au figurat fraţii Ş.K. şi A.K., înscrierea fiind făcută în temeiul unui act de vânzare - cumpărare cu nr. ilizibil, dar care a fost încheiat în anul 1949;

- în perioada 1952-1954 la matricola nr. 58 au figurat fraţii Ş.K. şi A.K.;

- în perioada 1958-1961 la matricola nr. 86/86 au figurat fraţii Ş.K. şi A.K.;

- în perioada 1966-1982 la matricola nr. 80/86 au figurat moştenitorii fraţilor Ş.K. şi A.K.; imobilul teren clădit şi curte a fost „trecut la stat conform Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 157 a Consiliului Popular Judeţean Constanţa."

În prezent la adresa din Municipiul Constanţa, strada Str. C.V., figurează M.M. cu imobil dobândit la data de 05 noiembrie 1996 în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 27382/1996 încheiat cu Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, având suprafaţa construită desfăşurată de 92 mp, subsol locuit în suprafaţa de 22,50 mp şi teren în folosinţă în suprafaţa de 75,01 mp.

Din interpretarea adresei referitoare la istoricul de rol fiscal al imobilului, rezultă că autorii reclamanţilor, apoi înşişi aceştia, au figurat în evidenţele fiscale ale Municipiului Constanţa până în anii 1982, când imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974, şi predat spre administrare către fostul I.C.R.A.L. Constanţa, actual Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa.

Potrivit adresei din 05 mai 2009 emisă de către Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa privind situaţia juridică a imobilului litigios la adresa din Municipiul Constanţa, strada Str. C.V., a figurat posesor G.N., identificarea realizându-se cu ajutorul careurilor „C4 D4" scara 1:500 şi a carnetului de schiţe de teren nr. 211; în planul cadastral întocmit în anii 1994-1997 în fişa bunului imobil este consemnat I.C.R.A.L. actual Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa.

Din interpretarea adresei referitoare la situaţia juridică a imobilului s-a reţinut că în evidenţele autorităţii administraţiei publice locale figurează înscris autorul G.N., acela de la care a dobândi dreptul de proprietate, vânzătorul J.D., respectiv cel de la care au dobândit dreptul de proprietate autorii reclamanţilor, fraţii Ş.K. şi A.K.

Menţiunea aceasta, coroborată cu aceea care rezultă din istoricul de rol fiscal, a conturat faptul că autorii reclamanţilor au exercitat în mod public dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, fiind înscrişi în calitate de proprietari asupra imobilului până la momentul preluării acestuia în proprietatea statului.

Prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză de către expert B.E. s-a stabilit identitatea dintre imobilul preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi imobilul care formează obiectul prezentei acţiuni, s-a constatat că acestea este înstrăinat în temeiul dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 112/1996 către o terţă persoană, numai suprafaţa de 35 mp fiind liberă de construcţii, s-a precizat că valoarea întregului imobil este de 348 380 lei, respectiv 85 695 euro.

În speţă, reclamanţii D.E., G.K. şi K.V. au demonstrat probator că sunt moştenitorii foştilor titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul Constanţa, strada Str. C.V., compus din teren în suprafaţa de 147,72 mp în valoare de 172 880 lei şi construcţie cu destinaţie de locuinţă în valoare de 175 500 lei, astfel încât justifică fără echivoc existenţa calităţii lor procesuale active, respectiv îndreptăţirea de a solicita justiţiei repararea prejudiciului produs prin preluarea abuzivă a imobilului litigios în patrimoniul statului, în virtutea dispoziţiilor art. 480 C. civ.

În cadrul acţiunii în revendicare promovată de către cel care se pretinde titularul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, dar care a pierdut posesia acestuia, instanţa a fost chemată să evalueze titlurile în virtutea cărora reclamantul pretindea recunoaşterea legitimităţii dreptului său asupra imobilului litigios, iar pârâtul pretinde legitimitatea posesiei exercitate asupra aceluiaşi imobil.

În operaţiunea de evaluare a titlurilor de proprietate opuse de către părţile participante la prezentul litigiu, instanţa a acordat preferinţă celui prezentat de către reclamanţi, întrucât titlul prin care pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa a devenit proprietar, respectiv Decizia dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974, este ineficace în a demonstra transferul dreptului de proprietate de la foştii proprietari, respectiv autorii reclamanţilor, la stat.

Astfel, s-a reţinut că norma juridică care a fundamentat Decizia de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului era în vădită contradicţie cu Constituţia R.S.R. în vigoare la acea dată, prin care dreptul de proprietate era garantat, precum şi cu taratele şi convenţiile internaţionale la care R.S.R. era parte şi care, de asemenea, instituiau cu valoarea de principiu, garanţia liberei exercitări a dreptului de proprietate imobiliară, perspectivă din care, în respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998 se constată că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, care nu justifică vreun titlu de proprietate asupra acestui bun.

Cu toate acestea, în vederea salvgardării dreptului câştigat cu bună credinţă de către terţul cumpărător al imobilului, care a beneficiat de prevederile cuprinse în Legea nr. 112/1996, spre a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, restituirea bunului nu s-a realizat în natură, ci prin echivalentul valorii actuale de circulaţie a acestui imobil.

Pârâtul Statului Roman are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare a acestuia la plata despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi pentru imobilul preluat abuziv si care nu poate fi restituit în natură.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a drepturilor omului poate desemna atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe, al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul a putut pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă", de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a mai afirmat că, atunci când un stat contractant, după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adopta o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţiala a bunurilor confiscate in temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerata ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 in cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire.

Aceleaşi principii se pot aplica în ceea ce priveşte dispoziţiile de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea Convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 si 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Instanţa a considerat că reclamanţii au o „creanţă patrimonială" certă, irevocabilă şi exigibilă, care intra sub incidente noţiunii de „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenta oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.

În acest context se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate in mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativa, administrativa sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este in măsură să genereze, atunci când persista in timp si in absenta unei reacţii coerente si rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectiva de dreptul de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. l (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 si 112, dee.2005).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea, de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale si/ sau, după caz individuale pe care să le include în ordinea sa juridică internă, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări.(hotărârea din 22 iunie, cauza Broniowski contra Poloniei).

S-a reţinut că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare", iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte în prezent funcţional, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii imobilului proprietatea lor, (cauza Pàduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei, şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care sunt îndreptăţite în schimbul imobilului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin urmare, chiar dacă art. 480 C. civ. nu prevede în mod expres obligaţia Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, faţă de jurisprudenţa C.E.D.O. (obligatorie pentru instanţele naţionale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectiva si rapida a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale, enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de către jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, instanţa a constatat că Statul Român avea calitate procesual pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamanţii, prin care se solicita plata echivalentului bănesc al imobilului care nu putea fi restituit în natura şi pentru care, s-a statuat dreptul reclamanţilor la despăgubiri, urmând a fi obligat la plata sumei de 348 380 lei reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Constanţa, strada Str. C.V.

Deoarece imobilul nu se mai afla în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale ai cărei reprezentanţi sunt Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, iar aceştia nu mai exercita posesia asupra imobilului litigios, întrucât imobilul a fost înstrăinat către terţul cumpărător de bună credinţă, chiriaş în imobil la momentul apariţiei Legii nr. 112/1996, s-a respins, ca nefondată acţiunea civilă având ca obiect obligarea acestora de a preda imobilul către reclamanţi.

S-a reţinut că pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa nu puteau fi titularii obligaţiei de plată a contravalorii sumei de bani reprezentând valoarea actuală de circulaţie a imobilului, deoarece imobilul nu a fost preluat în patrimoniul acestora, ci în patrimoniul statului.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia civilă nr.54 din 31 ianuarie 2011, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 1549 din 05 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu reclamanţi D.E., G.K. şi K.V., şi intimaţii pârâţi Municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa, şi a schimbat în tot sentinţa apelată şi pe fond acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 19 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au dedus judecăţii, încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, strada Str. C.V., judeţul Constanţa şi au pretins în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., recunoaşterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, conform Decretului nr. 213/1974.

Anterior solicitărilor de restituire menţionate anterior, reclamanţii nu au mai formulat nici o altă acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanţa de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).

Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată şi prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITE(pct. I), în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa – exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Sub acest aspect, Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme - prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – şi că în acest sens este şi Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanţii au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi – şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 republicată – a fost promovată în 2009, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.

O astfel de concluzie se impune şi din interpretarea prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că prin imobilele preluate în mod abuziv, se înţelege orice imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că persoanele în cauză pot să-şi exercite dreptul lor numai potrivit reglementării legii speciale.

Existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. şi cel prevăzut de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează, în cazul revendicării compararea titlurilor exhibate de părţi şi originii acestora pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.

Deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.

De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O. - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţie".

Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. – iar în raport de elemente se constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat şi că acţiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

În egală măsură, reclamanţii nu au nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său pentru că prin Decizia în interesul legii pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar C.E.D.O. a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată - că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României, 2005).

În cuprinsul aceleiaşi decizii instanţa europeană a statuat că simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective’’.

Din cele ce preced a rezultat, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind,,concret şi efectiv" şi că în cauză nu s-a dovedit că reclamanţii mai beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Prin urmare respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru considerentele expuse nu aduce atingere liberului acces la justiţie şi nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a constatat că instanţa de fond nu a făcut o aplicare corectă a principiilor generale de drept şi normelor de drept material incidente în cauză, motiv pentru care în baza art. 296 C. proc. civ. s-a admite apelul, s-a schimbat în tot sentinţa apelată şi pe fond s-a respins acţiunea.

În baza art. 274 C. proc. civ. au fost obligaţi reclamanţii, către Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local Constanţa la 372 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs reclamanţii D.E., G.K., K.V., criticând-o ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- În mod greşit, a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă cu motivarea că a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această lege ar suprima dreptul de a se folosi acţiunea clasică de revendicare imobiliară pentru cei care, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, nu aveau un „bun" în sensul Convenţiei.

- Foştii proprietari, care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenul prevăzut de dispoziţiilor art. 22, nu şi-au pierdut dreptul subiectiv de proprietate.

- Chiar şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevede că este admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cazul în care există neconcordanţă între legea specială şi convenţie.

- Au dovedit, pe fondul cauzei, calitatea procesuală activă, precum şi temeinicia dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.

Recursul declarat de reclamanţi este nefondat.

Prin acţiunea formulată la data de 19 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii: D.E., G.K., K.V. au dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, str. Str. C.V. nr. 67, judeţul Constanţa. Ei şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.

Anterior solicitărilor de restituire a imobilului în litigiu, reclamanţii nu au mai formulat niciodată acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În mod corect, instanţa de apel a apreciat că, în definirea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul „generalia specialibus derogant" care generează concursul dintre legea generală şi cea specială.

Problema concursului dintre legea generală şi legea specială a fost tranşată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în sensul că se exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanţii au revendicat imobilul preluat de stat în patrimoniul autorilor săi, şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2009, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi făcut decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât şi pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se restituie persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, cunoscute pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.

Este adevărat că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, totuşi nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei „recunoscut anterior şi suspus protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Aşadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune pronunţată ulterior datei de 14 februarie 2011 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în existenţa unei speranţe legitime în legătură cu aceasta.

Noţiunea de „bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate.

În egală măsură, reclamanţii nu au nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului lor pentru că prin Decizia în temeiul legii pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar C.E.D.O. a recunoscut, anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României 2005).

Instanţa de apel, în mod judicios, a reţinut că simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective". Că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, afişat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv", în cauză nu s-a dovedit că reclamanţii mai beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Prin urmare, se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a principiilor generale de drept şi normelor de drept material incidente în cauză.

Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 54 din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.E., G.K., K.V. împotriva deciziei nr. 54/ C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 64/2012. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 209/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 212/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 64/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs