ICCJ. Decizia nr. 2499/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2499/2012
Dosar nr.2664/54/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 27 februarie 2008, reclamantul M.D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, anularea Dispoziţiei nr. 5109 din 18 februarie 2005 şi obligarea pârâţilor la emiterea unei noi dispoziţii, de restituire în natură a porţiunii libere din terenul situat în Craiova, str. Basarabia (fostă Bătrânilor), propuneri de despăgubiri pentru construcţia de 143,90 mp. (demolată în martie 1984) şi măsuri reparatorii în echivalent, în principal sub forma compensării cu un alt imobil vecin sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de teren nerestituibilă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul de la adresa menţionată, compus din teren de 700 mp. şi locuinţă cu suprafaţa construită de 143,90 mp. şi suprafaţa desfăşurată de 176,70 mp, a aparţinut bunicii sale C.C., de la care a fost expropriat prin Decretul nr. 423/1982. Ulterior exproprierii, construcţia a fost demolată, iar cu privire la terenul de 700 mp. a beneficiat, în calitate de moştenitor testamentar al defunctei proprietare, de retrocedarea suprafeţei de 342 mp., măsură dispusă de Judecătoria Craiova prin sentinţa civilă nr. 11532/1997, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovate împotriva Consiliului local Craiova şi D.G.F.P. Dolj.
Prin dispoziţia contestată (care i-a fost comunicată la 19 februarie 2008, ca răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001), pârâţii au reţinut că imobilul în discuţie este imposibil de restituit în natură şi i-au acordat măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare, în cuantum de 1.173.200.000 lei, însă în realitate, după cum rezultă din expertiza extrajudiciară, pe terenul "imposibil de restituit în natură" există două suprafeţe libere, una de 45 mp. (aflată în continuarea suprafeţei deja retrocedate, de 342 mp.) şi alta de 90 mp. (aflată în strada Basarabia), iar pe strada Basarabia există un alt teren, de 223 mp, liber de construcţii şi utilităţi, care îi poate fi acordat ca măsură reparatorie în compensare.
Reclamantul a mai arătat că, deşi iniţial a solicitat despăgubiri băneşti, prin dispoziţia contestată i-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală, într-un cuantum considerabil mai mic decât valoarea actuală a imobilului, până în prezent nu s-a realizat conversia titlului de despăgubire în acţiuni, printr-o decizie pronunţată la 20 martie 2006 (cazul R. împotriva României), Curtea Europeană a constatat că F.P. "nu funcţionează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii", iar dispoziţiile legale referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea fondului menţionat încalcă prevederile art. 40 alin. (1) şi 44 alin. (1) din Constituţie.
La 11 aprilie 2008, reclamantul şi-a precizat acţiunea, învederând că solicită anularea dispoziţiei contestate, restituirea în natură a porţiunii de teren liberă, acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată, iar pentru diferenţa de teren, în principal, compensarea cu un imobil învecinat sau, în subsidiar, tot acordarea de despăgubiri.
Prin sentinţa nr. 287 din 10 octombrie 2008, Tribunalul Dolj a admis în parte contestaţia, a modificat parţial dispoziţia, în sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 707.462,30 RON pentru imobilul situat în Craiova, str. Basarabia (fostă Bătrânilor), compus din teren de 362,4 mp. şi construcţiile corp I, corp II şi anexe.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 a vizat diferenţa dintre terenul expropriat (700 mp.) şi suprafaţa retrocedată prin sentinţa civilă nr. 11532/1997 a Judecătoriei Craiova (337,6 mp.), prin dispoziţia contestată fiindu-i acordate acestuia măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală în cuantum de 1.173.200.000 lei.
Tribunalul a mai reţinut că în procesul verbal privitor la starea imobilului notificat a fost identificată suprafaţa de 343 mp., ocupată de un bloc de locuinţe, zona de protecţie a acestei construcţii, alei betonate şi utilităţi aferente, astfel încât situaţia de fapt menţionată, stabilită corect de către deţinător, face imposibilă restituirea în natură a restului de teren neretrocedat, cu privire la care sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, efectul substanţial produs de sentinţa civilă nr. 11532/1997, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că doar în privinţa suprafeţei retrocedate (terenul "liber" de 337,6 mp.) exproprierea nu şi-a atins scopul, iar pe de altă parte, faptul că parcelele de 45 mp. şi 90 mp., amplasate pe terenul neretrocedat, în proximitatea unui bloc de locuinţe, nu sunt susceptibile de restituire în natură, întrucât în urma operaţiunilor de expropriere a fost schimbată radical configuraţia urbanistică a zonei, că noile construcţii trebuie să fie încadrate de spaţii verzi, alei de acces şi locuri de parcare şi că nu este necesar ca lucrările pentru care s-a dispus această măsură să ocupe efectiv întreaga suprafaţă expropriată.
Atribuirea în compensare a unui bun ce aparţine deţinătorului, la alegerea persoanei îndreptăţite dar peste voinţa titularului dreptului de proprietate, ar reprezenta o încălcare a atributului de dispoziţie juridică, o expropriere ce contravine raţiunii şi finalităţii Legii nr. 10/2001.
Jurisprudenţa Curţii Europene invocată de reclamant nu garantează o anumită formă de măsuri reparatorii, iar restituirea în natură, ca şi atribuirea în compensare, fără limite, a tuturor terenurilor, cu ignorarea situaţiei şi afectaţiunii lor actuale, ar contraveni intereselor generale ale societăţii.
Potrivit expertizelor efectuate în cauză, valoarea imobilului expropriat (362,4 mp. teren, construcţiile corp I, corp II şi anexe) depăşeşte cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent acordate prin dispoziţia contestată, iar faţă de actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, solicitarea reclamantului, de acordare a despăgubirilor băneşti, nu poate fi primită.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.D.V., arătând că respingerea cererii de restituire în natură a celor două parcele este greşită, pentru că în speţă nu operează prezumţia puterii de lucru judecat, că suprafeţele în discuţie constituie, de fapt, locuri virane, că solicitarea sa nu poate fi examinată prin perspectiva tuturor cererilor de compensare, formulate de toţi proprietarii deposedaţi abuziv, precum şi al oportunităţii ori impactului admiterii lor, că stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii în echivalent are la bază o eroare de calcul, din însumarea celor două valori evidenţiate de experţi (554.049 lei şi 262.419,30 lei) rezultând 807.468, 30 lei, şi nu doar 707.462,30 lei.
Prin Decizia nr. 48 din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa, a majorat cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent la 807.468,30 lei şi a menţinut restul dispoziţiilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că parcelele de teren la care face referire reclamantul sunt în prezent neamenajate dar nu pot fi restituite în natură pentru că, fiind situate între blocurile de locuinţe, au ca destinaţie normala folosire a clădirilor.
Instanţa de apel a constatat că expertiza efectuată în cauză şi necontestată de părţi a stabilit că valoare terenului nerestituit (382,4 mp.) şi a clădirilor demolate se ridică la 545.049 lei şi, respectiv, 262.419, 30 lei, ceea ce înseamnă că reclamantului i se cuvine suma de 807.468, 30 lei.
Prin Decizia nr. 838 din 11 februarie 2010, pronunţată în dosar nr. 5837/1631/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru stabilirea situaţiei de fapt cu privire la parcelele de 45 mp. şi 90 mp., neocupate de construcţii şi analizării criticii referitoare la respingerea cererii de acordare, în compensare, a suprafeţei de 223 mp.
În rejudecare, cauza a fost reînregistrată sub nr. 2664/54/2010.
În cauză au formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul intimatei Primăria municipiului Craiova, proprietarii apartamentelor, cartier Rovine, str. Bătrânilor, respectiv, G.M., R.G., B.I., U.S., B.D., D.E., T.C., D.P., B.A., A.I., D.S., A.I., T.C., P.D., C.M., R.N., G.L., G.D. şi N.I, solicitând, în esenţă, respingerea apelului sub aspectul solicitării de restituire în natură a celor două suprafeţe de teren, de 90 mp. şi, respectiv, de 45 mp., întrucât restituirea în natură a celor două loturi este de natură să-i prejudicieze, în sensul că le este închisă calea de acces a blocului şi accesul către căminul de vizitare al conductelor de la intrarea în bloc, pe terenul de 45 mp. aflându-se şi cablul electric de înaltă tensiune care face legătură cu stâlpii montaţi de firma L. la toate blocurile din zonă, iar în cealaltă zonă se află instalaţii care alimentează blocurile din respectiva zonă. S-a precizat,de asemenea, că se impune să se respecte distanţa dintre clădiri, conform O.M.S. nr. 536/1997.
Prin Decizia civilă nr. 214 din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, invocată de pârâţi, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a stabilit cuantumul măsurilor prin echivalent, acordate reclamantului la suma de 807.468,30 lei, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii proprietari ai apartamentelor, cartier Rovine, Str. Bătrânilor, Craiova; a obligat pârâţii la 400 lei cheltuieli de judecată, către reclamant, reprezentând onorariu de expert, iar reclamantul la 1000 lei, către intervenienţi, reprezentând onorariu de avocat.
Excepţia de tardivitate a fost respinsă pe considerentul că sentinţa nr. 287 din 10 octombrie 2008 a Tribunalului Dolj, prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantului, a fost apelată doar de către acesta, fiară ca pârâţii să fi exercitat calea de atac, astfel încât în atare situaţie excepţia invocată apare ca inadmisibilă.
Referitor la critica privind nerestituirea în natură a celor două parcele de teren, de 45 mp. şi, respectiv, 90 mp., instanţa de apel a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât din probele dosarului, rezultă că cele două loturi de 90 mp. şi, respectiv, 45 mp. teren, sunt afectate de amenajări de utilitate publică, aşa încât, nu pot face obiectul restituirii în natură.
Referitor la critica privind neacordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu un alt teren, în suprafaţă de 223 mp, instanţa de apel a reţinut că din probele dosarului, între care adresele din 02 decembrie 2010 şi 09 martie 2011 ale Primăriei Craiova, nu rezultă că această suprafaţă de teren, identificată de expert şi solicitată de reclamant, se află în domeniul privat al municipiului Craiova, este la dispoziţia Primarului şi disponibilă, pentru a putea fi atribuită în compensare, în temeiul art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, iar conform procesului verbal de afişare, înaintat instanţei (dosar rejudecare apel), încă din noiembrie 2010, autoritatea locală nu a identificat bunuri/servicii care pot fi acordate în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai constatat că pe acest teren, de 223 mp., funcţionează o patiserie, terenul fiind subtraversat de o conductă, racord de canalizare care asigură preluarea apelor menajere de la această construcţie, cu destinaţia de patiserie, terenul fiind subtraversat, de asemenea, şi de reţele de gaze naturale.
Instanţa de apel a constatat întemeiată numai critica privind cuantumul despăgubirilor, întrucât expertiza efectuată în cauză şi necontestată de părţi, a stabilit, pentru terenul de 382,4 mp., rămas nerestituit, o valoare de 545.049 lei, iar pentru clădirile demolate, o valoare de 262.419,30 lei, rezultând în total 807.468,30 lei, în loc de 707.462,30 lei, cât s-a acordat prin sentinţa atacată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul M.D.V., cât şi pârâţii Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova şi Consiliul Local Craiova.
Reclamantul M.D.V. a formulat următoarele critici:
I. Instanţa de apel nu a analizat cererile subsidiare privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafeţele de teren şi clădirile imposibil de restituit în natură, în cuantumul stabilit de rapoartele de expertiză evaluatore efectuate la fond, precum şi de atribuire, în compensare, a unui alt teren, sens în care hotărârea pronunţată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
II. În mod greşit instanţa de apel a constatat că loturile 1 şi 2 şi suprafaţa de 223 mp nu pot fi restituite în natură.
Deşi instanţa de apel a reţinut că din completarea la raportul de expertiză topo rezultă că cele două loturi, de 45 mp şi 90 mp nu se pot restitui în natură, iar cu privire la lotul de 223 mp a reţinut că nu s-a făcut dovada că această suprafaţă aparţine Municipiului Craiova, că s-ar afla în circuitul civil, liber şi disponibil, din Decizia de casare a I.C.C.J., s-a stabilit că pentru niciuna din cele trei suprafeţe de teren (atât loturile 1 şi 2, cât şi terenul de 223 mp) lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu au fost executate.
De asemenea, conform răspunsului formulat de Primăria Craiova, loturile 1 şi 2 nu fac obiectul vreunei cereri de retrocedare.
Reclamantul mai arată că lotul 1 (90 mp) este afectat doar de amplasarea a trei ţevi amplasate în sol cu rolul de suflători, asupra cărora se poate interveni, în ipoteza restituirii în natură; că pe lotul nr. 2 (45 mp) se află amplasat un stâlp de iluminat public alimentat de un cablu de joasă tensiune, iar eventualele intervenţii presupun doar decopertarea cablului şi manşonarea acestuia, aspecte care nu fac imposibilă restituirea în natură; că suprafaţa de 223 mp nu este afectată de nicio lucrare publică, fiind traversată de o conductă ce aparţine utilizatorului unei patiserii, care nu se află în administrarea operatorului public de canalizare.
III. În mod greşit instanţa de apel a admis cererile de intervenţie formulate în cauză, întrucât din conţinutul acestora rezultă că sunt cereri formulate în interes propriu şi nu cereri accesorii.
IV. În mod greşit instanţa de apel a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care apelul acestuia a fost admis în parte, în contradictoriu atât cu Primăria Craiova, cât şi cu intervenienţii accesorii, reclamantul nefiind parte căzută în pretenţii, conform art. 274 C. proc. civ.
Pârâţii Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova şi Consiliul Local Craiova au formulat următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a procedat la stabilirea în mod direct, a despăgubirilor, în condiţiile în care competenţa acesteia se limitează la a obliga entitatea deţinătoare să emită o altă dispoziţie, prin care să propună A.N.R.P. acordarea măsurilor reparatorii, competenţa de stabilire a cuantumului acestor măsuri aparţinând instituţiei arătate.
II. În mod greşit instanţa de apel a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată, în cauză neexistând culpă procesuală din partea autorităţii locale.
Asupra recursurilor deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la recursul reclamantului M.D.V., Înalta Curte constată următoarele:
I. Critica conform căreia instanţa de apel nu a analizat cererile subsidiareprivind acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafeţele de teren şi clădirile imposibil de restituit în natură, în cuantumul stabilit de rapoartele de expertiză evaluatore efectuate la fond, precum şi de atribuire, în compensare, a unui alt teren, sens în care hotărârea pronunţată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este nefondată.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 287 din 10 octombrie 2008, Tribunalul Dolj a constatat că „.reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 362, 4 mp (diferenţa dintre cei 700 mp expropriaţi şi suprafaţa retrocedată)." şi a stabilit, în favoarea reclamantului, măsuri reparatorii aferente acestei suprafeţe în cuantum de 707.462,30 RON, pentru considerentele conţinute în respectiva hotărâre.
Suprafaţa de 362,4 mp este constituită, potrivit susţinerilor reclamantului şi probelor administrate, din loturile de 45 mp şi, respectiv, 90 mp, precum şi din suprafaţa de 223 mp, deci, măsurile reparatorii în echivalent acordate au vizat inclusiv suprafaţa referitor la care reclamantul susţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat în prezentul ciclu procesual.
Prin Decizia nr. 48 din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantului în sensul modificării cuantumului măsurilor reparatorii arătat mai sus la suma de 807.468,30 lei, constatând o eroare de calcul în acest sens, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, deci, implicit, considerentele în temeiul cărora prima instanţă a dispus restituirea prin echivalent.
Decizia de casare a Înaltei Curţi nr. 838 din 11 februarie 2010 a admis recursul reclamantului sub aspectul nepronunţării instanţei de apel asupra respingerii cererii de acordare în compensare a unui teren învecinat pentru suprafaţa de 223 mp şi al stabilirii situaţiei de fapt privind parcelele de 45 mp şi, respectiv, 90 mp.
Prin Decizia nr. 214 din 11 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel în rejudecare după casare, recurată în prezenta cauză, s-a menţinut soluţia acordării măsurilor reparatorii în echivalent, instanţa expunând pe larg, în considerente, care este raţiunea pentru care suprafeţele de 45 mp şi, respectiv, 90 mp, nu pot fi restituite în natură şi de ce, raportat la suprafaţa de 223 mp, nu se poate acorda un teren în compensare, conformându-se îndrumărilor date prin Decizia de casare a înaltei Curţi, rezultând, astfel, o motivare implicită, a aspectelor despre care recurentul-reclamant în mod greşit susţine că nu ar fi fost analizate.
Stabilind, conform îndrumărilor conţinute în Decizia de casare a Înaltei Curţi, situaţia de fapt a suprafeţelor de teren reprezentând lotul nr. 1 (90 mp) şi lotul nr. 2 (45 mp) şi constatând imposibilitatea restituirii în natură a acestora, respectiv, imposibilitatea acordării unui teren în compensare pentru suprafaţa de 223 mp, raportat şi la argumentele pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, instanţa de apel s-a pronunţat, implicit, asupra cererii de acordare a despăgubirilor băneşti.
În acest context, raţiunile pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent constituie, deopotrivă, argumente pentru care nu s-a dispus acordarea de despăgubiri băneşti.
Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor criticilor în mod implicit, prin raţionamente logice.
În atare situaţie, Decizia recurată este conformă dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., iar critica în acest sens urmează a fi înlăturată.
II. Critica privind greşita nerestituire în natură a suprafeţelor de 45 mp (lotul nr. 1), 90 mp (lotul nr. 2) şi 223 mp, în total 358 mp, este nefondată.
Astfel, potrivit legii speciale de reparaţie, prin teren liber restituibil în natură se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv, suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Ipoteza restituirii în natură a construcţiilor nedemolate sau demolate parţial şi a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafeţe de terenuri care nu sunt ocupate de construcţii noi ori nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică.
În cazul în care o parte din terenul aferent construcţiei demolate are o astfel de afectaţiune, restituirea se va limita numai la partea de teren liberă, iar dacă terenul este afectat în totalitate, restituirea în natură se va converti în măsuri reparatorii în echivalent.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 republicată consacră principiul restituirii în natură, dar în acelaşi timp, reglementează şi excepţiile care fac imposibilă această măsură, iar una dintre aceste excepţii este ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (3) cu referire la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică.
În cauză, referitor la suprafeţele de 45 mp şi, respectiv, 90 mp s-a constatat, pe baza probatoriilor administrate, ce nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului, că acestea sunt afectate de amenajări de utilitate publică, fiind traversate de conducte de gaze, echipamente de iluminat public, reprezentând, totodată, spaţii adiacente blocurilor de locuinţe cu care se învecinează.
Referitor la suprafaţa de 223 mp solicitată a fi atribuită în compensare, în mod corect s-a reţinut, pe de o parte, că autoritatea locală nu deţine bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare, iar pe de altă parte că şi această suprafaţă este afectată de utilităţi publice ce fac imposibilă restituirea în natură.
III. Cererea de intervenţie accesorie reprezintă o cerere incidenţă, prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia din părţile principale.
Condiţiile specifice de admisibilitate a unei astfel de cereri privesc existenţa unui proces civil pendent, existenţa unei legături de conexitate între cererea principală şi cea de participare a terţului la activitatea judiciară şi afirmarea unui interes în soluţionarea cauzei.
Cererea de intervenţie accesorie a vizat aspecte legate de regimul juridic al suprafeţelor de teren de 45 mp şi, respectiv, 90 mp, solicitate a fi restituite în natură de către reclamant, în virtutea faptului că intervenienţii, în calitate de proprietari ai apartamentelor situate în imobilul învecinat cu suprafeţele arătate, urmau a suporta consecinţele unei eventuale retrocedări, în sensul blocării căii de acces către blocul de locuinţe şi a accesului către căminul de vizitare al conductelor de la intrarea în bloc.
Rezultă că cererea de intervenţie, îndeplinind condiţiile legale de admisibilitate anterior menţionate, în mod corect a fost admisă de către instanţa de apel.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant şi potrivit celor mai sus arătate, cererea de intervenţie a fost promovată în susţinerea apărărilor formulate de pârâţi, fiind admisă ca atare, o cerere de intervenţie în interes propriu neputând fi formulată direct în calea de atac a apelului.
Faţă de considerentele expuse şi având în vedere îndeplinirea condiţiilor legale de admisibilitate, în mod corect instanţa de apel a admis cererea de intervenţie accesorie, sens în care critica recurentului-reclamant pe acest aspect nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte încheierea din 14 martie 2011, prin care s-a admis cererea de intervenţie accesorie, având în vedere considerentele anterior expuse, urmează ca şi recursul declarat împotriva acesteia să fie respins, ca nefondat.
IV. Critica privind însă greşita obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienţi, este fondată, instanţa de apel tăcând, în acest sens, o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit textului legal anterior citat, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Rezultă, astfel, o condiţie expresă, de obligarea a uneia dintre părţile litigante, la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume, ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a acestei proceduri.
În speţă, în rejudecare, apelul reclamantului împotriva hotărârii de primă instanţă în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Craiova, Primăria municipiului Craiova, a fost admis, „partea căzută în pretenţii" conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. fiind reprezentată de cei doi pârâţi.
Cum cererea de intervenţie accesorie a fost formulată în interesul celor doi pârâţi, prin intermediul acesteia nefiind valorificate drepturi proprii, iar pârâţii au pierdut, chiar şi în parte, procesul, rezultă că în mod nelegal instanţa de apel a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către intervenienţi.
Admiterea cererii de intervenţie accesorie nu presupune şi nu prefigurează câştigarea procesului, ca prin efectul ei să se dispună sancţionarea părţii adverse prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ci implică doar îndeplinirea condiţiei esenţiale prevăzută de lege pentru această instituţie juridică, legată de existenţa unui interes legitim, născut şi actual din partea intervenientului accesoriu.
În atare situaţie, sub acest aspect, recursul reclamantului va fi admis, urmând ca acesta să fie exonerat de obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei către intervenienţi.
Recursul pârâtului Consiliul Local Craiova, va fi respins, pentru următoarele motive:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul M.D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, anularea Dispoziţiei nr. 5109 din 18 februarie 2005 emisă de Primarul municipiului Craiova şi obligarea pârâţilor la emiterea unei noi dispoziţii, de restituire în natură a porţiunii libere din terenul situat în Craiova, str. Basarabia (fostă Bătrânilor), propuneri de despăgubiri pentru construcţia de 143,90 mp. (demolată în martie 1984) şi măsuri reparatorii în echivalent, în principal sub forma compensării cu un alt imobil vecin sau, în subsidiar, acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de teren nerestituibilă.
Pe tot parcursul instrumentării cauzei, respectiv, fond, apel, recurs şi rejudecare în apel, procesul s-a desfăşurat în contradictoriu cu cei doi pârâţi sus menţionaţi, împotriva cărora reclamantul a iniţiat prezentul demers judiciar şi care justifică calitatea procesuală în litigiul întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prin aceea că reprezintă entităţile abilitate de legea specială de reparaţie a soluţiona notificarea persoanei îndreptăţite în speţă, reclamantul.
Acţiunea reclamantului vizează anularea dispoziţiei emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obligarea pârâţilor la emiterea unei noi dispoziţii, conform celor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Consiliul Local Craiova nu a avut calitatea de parte în fazele procesuale anterioare şi, ca atare, nici calitate procesuală în declararea căii de atac a recursului.
Recursul pârâţilor Primarul municipiului Craiova, primăria municipiului Craiova, va fi respins ca nefondat, pentru argumentele ce se vor arăta:
I. Prin critica vizând greşita stabilire, de către instanţa de judecată, a cuantumului măsurilor reparatorii, în contextul în care o asemenea competenţă revine unei alte autorităţi în cadrul legislativ actual, pârâţii pun în discuţie, pentru prima oară în calea de atac a recursului, probleme ce nu au făcut obiectul vreunei căi de atac promovată de aceste părţi.
Astfel, singura parte care a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti anterioare pronunţate în cauză, a fost reclamantul, recurenţii-pârâţi fiind în pasivitate procesuală până la momentul judecării prezentului recurs.
În acest context, aspectul de nelegalitate dedus judecăţii pentru prima oară în această cale de atac, se constituie într-o critică omisso medio, ce nu poate fi primită şi analizată de către instanţa de control judiciar.
Respectarea principiului ierarhiei căilor de atac impune ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel să nu poată declara recurs, iar partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva hotărârii primei instanţe, să nu o poată formula pentru prima oară în recurs.
În speţă însă, pârâţii nu au uzat de căile de atac prevăzute de lege în niciunul din stadiile procesuale anterioare, astfel încât, în considerarea argumentelor mai sus arătate, o astfel de critică formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, nu poate fi primită.
II. Prin obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, potrivit textului legal anterior citat, culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
În cauză, reclamantul a contestat în instanţă dispoziţia din 18 februarie 2005, care a fost modificată parţial sub aspectul cuantumul măsurilor reparatorii acordate, soluţie ce a fost menţinută în stadiile procesuale ulterioare.
În atare situaţie, ceea ce este relevant în obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată nu este faptul că autoritatea locală a soluţionat notificarea reclamantului în termenul şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cum greşit susţin recurenţii-pârâţi, ci faptul că cele statuate prin dispoziţia emisă în baza legii speciale de reparaţie au suferit modificări în urma contestării în procedura judiciară, prin efectul admiterii, chiar şi în parte, a cererii introductive de instanţă.
Admiterea acţiunii reclamantului determină, astfel, căderea în pretenţii a pârâtului, soluţia adoptată în acest sens de instanţa de apel fiind conformă legii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul M.D.V. împotriva deciziei nr. 214 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o va modifica în sensul înlăturării obligării reclamantului la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intervenienţi, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei; va respinge, pentru lipsă calitate procesuală, recursul declarat de Consiliul Local Craiova împotriva aceleiaşi decizii; va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova, împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.D.V. împotriva deciziei nr. 214 din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că înlătură obligarea reclamantului la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intervenienţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, pentru lipsă calitate procesuală, recursul declarat de Consiliul Local Craiova împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2504/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2496/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
