ICCJ. Decizia nr. 2504/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2504/2012
Dosar nr.889/108/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 15 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Arad reclamanta R.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale şi materiale pentru condamnarea cu caracter politic de 2 ani şi 6 luni suferită de soţul său decedat, R.G.
Prin sentinţa civilă nr. 191 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte cererea şi a obligat Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantei suma de 50.000 lei (RON) cu titlu de despăgubiri, prejudiciu moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta R.M. a fost căsătorită cu defunctul R.G., începând cu 30 septembrie 1955 şi până la data de 31 mai 2000, când căsătoria lor a încetat prin decesul soţului. Anterior căsătoriei, defunctul R.G. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 449 din 23 martie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara în dosar nr. 2481/bis/1948, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională şi un an interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) şi f) C. pen. Din pedeapsa aplicată s-a computat durata prevenţiei începând cu data de 4 iunie 1948 până la 25 martie 1949, fiind pus în libertate abia la 27 martie 1951, potrivit unei decizii a M.A.I., iar ulterior liberării a fost în mod constant căutat de către organele fostei securităţi, în vederea obţinerii de noi informaţii privind alte persoane, care erau şi ele în atenţia fostelor organe de represiune.
După anul 1990, defunctul R.G. a devenit membru al A.F.D.P., beneficiind de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, iar după decesul său survenit în anul 2000, de aceste drepturi a beneficiat urmaşa lui, reclamanta R.M., în temeiul deciziei nr. 49 din 29 iunie 2000 a D.G.M.P.S. Arad şi, respectiv, în temeiul deciziei nr. 213789 din 24 octombrie 2000 a aceleaşi instituţii.
Instanţa de fond a mai reţinut că legea nu distinge după cum calitatea de soţ a existat anterior, în timpul executării pedepsei ori după liberare, iar pe de altă parte, din modul de formulare a legii rezultă că dreptul descendenţilor şi al soţului supravieţuitor este un drept propriu, iar nu un drept moştenit, de a solicita despăgubiri atât pentru suferinţa persoanei care a fost condamnată ori a suferit alte măsuri cu caracter politic în perioada 1945 - 1989, cât şi pentru suferinţe proprii inerente convieţuirii cu acea persoană, drept care se naşte direct în patrimoniul soţului şi al descendenţilor până la gradul al II-lea numai la decesul persoanei în cauză.
Referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat că, ţinând cont de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie în cauze similare, de faptul că urmare a măsurilor abuzive dispuse asupra soţului reclamantei, acesta a executat o pedeapsă corecţională prin muncă pe o durată de 2 ani şi 9 luni, de drepturile materiale de care acesta a beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acordarea unei sume de 50.000 de lei (echivalentul a cea. 12.000 euro), pentru întreg prejudiciul moral suferit, reprezintă o reparaţie şi totodată o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea statului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi nedovedită, aceasta nu a depus la dosarul cauzei sentinţa de condamnare în original, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 221/2009, instanţa de fond nu a ţinut cont de reparaţiile obţinute de reclamantă în temeiul altor acte normative de reparaţie, la momentul condamnării numitului R.G. reclamanta nici măcar nu îl cunoştea, căsătoria dintre cei doi intervenind cu mult după momentul condamnării, respectiv, în anul 1955, iar daunele morale nu au fost corect stabilite în funcţie de prejudiciul efectiv suferit.
Prin Decizia civilă nr. 4417/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii sale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel, situaţie faţă de care Decizia de neconstituţionalitate este incidenţă în speţă.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv, posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.M., formulând următoarele critici:
I. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, conform cărora atunci când nu există reglementare legală ori s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale existente, se va face aplicarea directă a dispoziţiilor Constituţiei şi, soluţionând cauza prin prisma deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a realizat o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., încălcând, totodată, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
II. Instanţa de apel a încălcat principiul nediscriminării prevăzut de art. 1 din Legea nr. 48/2002, în sensul că persoane aflate în situaţii similare au obţinut soluţii favorabile, fiind astfel instituit un tratament juridic diferit pentru situaţii identice.
III. Instanţa de apel a încălcat art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a realizat o intervenţie a legiuitorului în actul de justiţie de natură să creeze premisele discriminării anterior menţionate.
IV. Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
V. Aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale încalcă pactele şi tratatele la care România este parte şi care au prioritate de aplicare în dreptul naţional, conform art. 20 din Constituţia României.
VI. În mod greşit, instanţa de apel nu a luat în considerare precizările reclamantei depuse la termenul din 3 martie 2011, privind completarea temeiului de drept al acţiunii cu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., art. 16, 20 şi 52 din Constituţia României, Decizia Curţii Constituţionale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2, 3, 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, art. 998-999 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, incidente în cauză în suplinirea prevederilor declarate neconstituţionale.
VII. În mod greşit instanţa de apel a admis apelul pârâtului, întrucât prima instanţă a statuat corect asupra cuantumului daunelor morale, care, astfel cum au fost stabilite, reprezintă o reparaţie echitabilă şi rezonabilă pentru prejudiciul moral cauzat.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
I. În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare", ci a soluţionat cauza conform celor statuate prin Decizia de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale şi a dispoziţiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.
Împrejurarea că pretenţiile reclamantei au fost soluţionate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită declarării neconstituţionalităţii textului legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii, nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii şi a normelor în materie.
În cauză nu au fost încălcate statuările anterioare ale Curţii Constituţionale cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de aplicare directă a Constituţiei, întrucât incidenţă situaţiei deduse judecăţii este Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar chestiunea aplicabilităţii acesteia a fost tranşată prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
IV. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
V. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenta-reclamantă.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
VI. În condiţiile în care reclamanta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare de instanţă, analizarea pretenţiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.
VII. Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentei-reclamante privind modalitatea de stabilire a cuantumului acestora, nu se mai impune a fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 447/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2499/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
