ICCJ. Decizia nr. 2507/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2507/2012
Dosar nr.2116/30/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 23 martie 2010, reclamanţii S.T. şi S.L. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri morale şi materiale în cuantum de 1.000.000 euro, pentru măsura administrativă abuzivă a deportării în Câmpia Bărăganului a părinţilor şi bunicilor acestora.
La termenul din 21 septembrie 2010 reclamanţii au depus precizare de acţiune, arătând că solicită şi daune materiale în cuantum de 200.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat celor trei familii prin confiscarea bunurilor din gospodărie, animalelor, utilajelor agricole, recolta aferentă a 150 de hectare.
Prin sentinţa civilă nr. 2239/ PI din 21 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale active integrale invocate de pârât; a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâtul la plata daunelor morale în sumă de 6600 euro către reclamantul S.T. şi în sumă de 2600 euro către reclamanta S.L.; a respins restul pretenţiilor morale şi pretenţiile materiale până la suma de 1.000.000 euro; a respins cererea reconvenţională având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că, deşi este adevărat că domiciliul reclamantului S.T. din Drobeta Turnu Severin atrage competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Mehedinţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, domiciliul reclamantei S.L. atrage competenţa instanţei deja sesizate, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 164 alin. (4) C. proc. civ., text care presupune ca doar una dintre instanţele sesizate să fie competentă în mod exclusiv.
De asemenea, disjungerea cererilor nu este soluţia optimă, având în vedere că probatoriul este comun, fiind necesară adoptarea unei hotărâri unitare atât pentru măsura politică, cât şi pentru cuantumul despăgubirilor.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârât, tribunalul a constatat că, în temeiul prezentei legi speciale de reparaţie, descendentul poate solicita daune morale ca urmare a prejudiciului suferit de autorul său prin condamnare, pentru că măsurile reparatorii vizează acest din urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane, astfel încât excepţia nu poate fi primită.
Pe fond, tribunalul a reţinut că reclamantul S.T., părinţii şi bunicii acestuia şi ai reclamantei S.L. au fost deportaţi aproximativ 3 ani, respectiv, 5 ani de zile, în perioada 1951-1955, iar prin hotărârea din anul 1991 s-a stabilit pentru reclamantul S.T. dreptul la indemnizaţia lunară de 608 ROL, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că reclamantul S.T., autorii săi şi ai reclamantei S.L., părinţii şi bunicii, se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acţiunea a fost admisă în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin OUG nr. 62/2010.
Pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamantului S.T., instanţa a avut în vedere indemnizaţia acordată acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, iar pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului autorilor, a avut în vedere faptul că aceştia nu au beneficiat de măsuri reparatorii.
În acest context, tribunalul a apreciat că sumele de 6600 euro, pentru reclamantul S.T. şi, respectiv, 2600 euro, pentru reclamanta S.L., asigură acestora repararea justă şi integrală a prejudiciului.
Referitor la daunele materiale solicitate, tribunalul a reţinut că legea de reparaţie condiţionează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv, situaţie faţă de care cererea nu poate fi primită.
Referitor la solicitarea pârâtului formulată prin cererea reconvenţională, privind încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, tribunalul a reţinut că raţiunea Legii nr. 221/2009 este aceea de a repara în plus faţă de alte acte normative similare, prejudiciile produse de statul român, şi, deci, integral.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.
Reclamanţii S.T. şi S.L. au arătat că în mod greşit prima instanţă a respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale întrucât legiuitorul foloseşte termenul „de bunuri" fără a distinge dacă este vorba de bunuri mobile sau imobile, iar dacă pentru bunurile imobile trecute în mod abuziv în proprietatea statului au fost edictate legile speciale cu nr. 10/2001, 247/2005 şi Legea nr. 18/1990, pentru bunurile mobile singura lege dată este Legea nr. 221/2009, astfel că doar în temeiul acestui act normativ se pot obţine despăgubirile materiale pentru bunurile mobile pe care le-au pierdut ca urmare a dislocării.
Reclamanţii au mai arătat că despăgubirilor morale au fost acordate într-un cuantum ce nu poate reprezenta o reparaţie echitabilă.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a solicitat respingerea în totalitate a despăgubirilor materiale, deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
Prin Decizia civilă nr. 470/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale; a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că motivul pentru care reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii lor, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanţii nu aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel, situaţie faţă de care Decizia de neconstituţionalitate este incidenţă în speţă.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv, posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Instanţa de apel a constatat că sunt fondate criticile reclamanţilor referitor la capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale, întrucât tribunalul nu a supus analizei acest capăt de cerere, considerând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 221/2009 ar avea în vedere exclusiv bunurile imobile, deşi legea nu face o distincţie în acest sens şi a respins cererea în probaţiune formulată de aceştia, punându-i în imposibilitatea de a dovedi prejudiciul material suferit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în sensul că aceştia nu au dovedit faptul că, după decesul autorilor lor, sunt singurele persoane îndreptăţite să solicite despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
II. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanţilor li se cuvin despăgubiri materiale, în condiţiile în care prin legea specială de reparaţie, legiuitorul a înţeles să acorde asemenea despăgubiri doar dacă persoanele îndreptăţite au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
O interpretare contrară ar însemna că se deschide calea, printr-o nouă lege, în speţă, Legea nr. 221/2009, pentru persoanele îndreptăţite care nu au solicitat în termenul şi procedura prevăzute de lege, de a-şi valorifica pretenţii altfel prescrise.
Recursul este fondat şi va fi admis, pentru următoarele motive:
I. Critica potrivit căreia reclamanţii nu au calitate procesuală activă, întrucât nu au făcut dovada că sunt unici moştenitori ai autorilor lor, nu poate fi primită, întrucât Legea nr. 221/2009 conferă vocaţie la despăgubire, atât soţului supravieţuitor, cât şi descendenţilor persoanei care a suferit o condamnare politică sau o măsură administrativă abuzivă, fără a institui ca şi condiţie de admisibilitate dovedirea existenţei şi a altor persoane care au calitatea de descendenţi după autorul condamnat politic sau împotriva căruia s-a dispus o măsură administrativă cu acest caracter.
II. Recursul este însă fondat în ceea ce priveşte greşita reţinere, de către instanţa de apel, a faptului că reclamanţilor li se cuvin daune materiale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi a soluţiei de trimitere spre rejudecare instanţei de fond pe acest aspect.
Soluţia instanţei de apel este greşită atât din punctul de vedere al soluţiei de trimitere spre rejudecare, cât şi din perspectiva interpretării textului legal ce fundamentează acordarea daunelor materiale.
Astfel, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul consacrării ca regulă, a reţinerii spre rejudecare, şi ca excepţie, a trimiterii spre rejudecare, cea din urmă putând fi dispusă doar în două situaţii, respectiv:
1. Când judecata în primă instanţă s-a făcut tară cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare;
2. Când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.
Cum în speţă tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, pronunţându-se atât asupra daunelor morale, acţiunea fiind admisă în parte sub acest aspect, cât şi asupra daunelor materiale, pe care le-a respins, iar părţile au fost legal citate, soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecinţă, încalcă şi principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în faţa judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt şi de drept ce-i aparţin, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor.
Pe de altă parte, instanţa de apel s-a pronunţat totuşi, parţial, asupra petitului privind acordarea daunelor materiale, atunci când a concluzionat că „prima instanţă nu a supus analizei acest capăt de cerere, considerând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 221/2009 ar avea în vedere bunuri imobile, deşi legea nu face o distincţie în acest sens".
Contrar considerentelor deciziei recurate, instanţa de fond a analizat solicitarea reclamanţilor privind acordarea daunelor materiale, respingând, în mod corect, sub acest aspect, pretenţiile deduse judecăţii.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2010, persoanele îndreptăţite pot solicita instanţei „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a „imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechiziţiilor.
Legea nr. 247/2005 reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, a OUG nr. 94/2000 sau a legilor fondului funciar, care nu mai pot fi restituite în natură.
Rezultă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate în condiţiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri imobile ce se circumscriu domeniului de aplicare al actelor normative de reparaţie arătate.
Chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu foloseşte sintagma „bunuri imobile", prin trimiterea la legile speciale de reparaţie menţionate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor normative la care se face referire vizează bunuri imobile (cu rezerva situaţiei reglementate de art. 6 din Legea nr. 10/2001, lipsită de incidenţă în speţă).
Sub acest aspect, în cauză nu este aplicabil principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă), deoarece nu ne aflăm în situaţia ca textul de lege ce reglementează acordarea de daune materiale să lase loc de interpretări generale sau contradictorii, ci statuarea este clară şi concisă, cu trimitere la acte normative al căror obiect de reglementare îl constituie bunuri imobile.
Or, în speţă, prin precizarea de acţiune formulată la data de 21 septembrie 2010, reclamanţii au arătat că prejudiciul material cauzat este reprezentat de bunuri de mobilier, animale din gospodărie, utilaje agricole, recolta aferentă a 150 hectare, toate acestea constituind bunuri ce nu intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, aşa cum în mod corect a statuat instanţa de fond.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 470/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o va modifica în parte, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 2239/ PI din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 470/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 2239/ PI din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2510/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2504/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
