ICCJ. Decizia nr. 3038/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3038/2012
Dosar nr. 1012/115/2010
Şedinţa publică din 4 mai 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 9 martie 2010 reclamanţii F.C. şi V.N. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate că după tatăl lor V.N., zis B. se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1 milion Euro daune morale.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 744 din 29 aprilie 2010 a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanţi şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor câte 40.000 Euro - echivalent în lei la data plăţii - cu titlul de despăgubiri morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere, în esenţă, că reclamanţii au solicitat să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă împotriva tatălui lor care a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru uneltire împotriva ordinii sociale, întrucât a fost membru al PNŢ - Maniu şi a ajutat partizanii din munţi cu alimente şi bani.
Având în vedere condamnarea cu caracter politic a antecesorului reclamanţilor şi dispoziţiile art. 1, art. 4, art. 5 din Legea 221/2009, faţă de consecinţele condamnării asupra antecesorului reclamanţilor şi a acestora, văzând şi necesitatea reparării în mod rezonabil a prejudiciului moral astfel suferit, instanţa, apreciind asupra prejudiciului moral suferit faţă de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii V.N. şi F.C. au criticat, în esenţă, greşita cuantificare a prejudiciului moral suferit de antecesorul lor şi a consecinţelor condamnării asupra familiei condamnatului, solicitând acordarea daunelor morale la valoarea solicitată prin cererea introductivă.
Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivare, a criticat cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate de încălcarea principiului echităţii de către instanţă.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 83 din 26 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată şi a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, ca motiv de ordine publică, incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile CEDO.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în Monitorul Oficial şi prin urmare reclamantul nu deţinea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 CEDO.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii F.C. şi V.N.
Principala critică a vizat faptul că instanţa de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Recurenţii susţin că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituţională la data cererii introductive.
Totodată, aplicarea acestei decizii în cauză ar fi de natură a duce la încălcare pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nesocotirea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, art. 6 şi art. 14 din Convenţie.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 218 din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul F.C.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivele de recurs invocate din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamantul F.C. Înalta Curte, constată incidenţă speţei excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile art. 1201 C. civ., fiind întrunită tripla identitate de obiect, părţi şi cauză.
Potrivit prevederilor art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată de aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate, iar potrivit dispoz. art. 166 excepţia puterii de lucru judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.
Existenta unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocata in cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, cazul in speţă.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea in faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate si nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el putând cunoaşte limitări, ce decurg din aplicarea altor principii.
Lucrul judecat are mai multe efecte între care exclusivitatea, ce determină imposibilitatea unui nou litigiu dacă exista tripla identitate de părţi, obiect si cauza şi obligativitatea, ce impune ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat.
Efectele puterii de lucru judecat prezintă un aspect negativ pentru partea care a demarat procesul, în sensul că nu mai poate repune in discuţie dreptul său într-un viitor litigiu.
In prezenta cauză interesează manifestarea sa de excepţie procesuală, ce corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a două judecată cu acelaşi obiect, întemeiată pe aceeaşi cauză, între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Astfel, într-un prim litigiu, soluţionat definitiv prin Decizia civilă nr. 218A din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamantul F.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat pârâtul la plata daunelor morale pentru condamnarea tatălui său V.N. - senior la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională pentru fapta de uneltire contra ordinei sociale întrucât fiind membru PNŢ - Maniu a ajutat partizanii din munţi cu alimente, băutură şi bani, condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 5 din 22 noiembrie 1952 de către Tribunalul Militar Timişoara.
In prezentul litigiu cu care a fost învestită instanţa, se remarcă că reclamantul F.C. exprimă aceleaşi pretenţii, pentru aceeaşi condamnare cu caracter politic.
Prin urmare, între reclamant şi pârâtul din prezenta cauză s-a mai purtat o judecată, obiectul şi scopul fiind practic acelaşi, ambele judecăţi având acelaşi temei de fapt şi de drept.
Or, după cum s-a arătat, instanţa a statuat irevocabil asupra pretenţiilor reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, iar repunerea în discuţie într-o nouă procedură judiciară a aceleaşi cereri şi în contradictoriu cu aceeaşi parte ar însemna ignorarea efectelor juridice a primei hotărâri, respectiv a deciziei civile nr. 218A din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi generarea unei instabilităţi în raporturile juridice civile.
Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată incidenţă cauzei excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, constatând întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză de reclamantul F.C.
In ceea ce priveşte recursul reclamantului V.N. - junior, criticile referitoare la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus tatăl în perioada comunistă, prin care se tinde să se demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul V.N. jr. este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimonial persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
In consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul V.N. şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
Raportat şi la critica referitoare la faptul că reclamanţii sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, se constată că în speţă nu există un drept definitiv câştigat, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Cât priveşte critica privind principiile egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, nerespectate de instanţa de apel, Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
In situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Cât priveşte critica privind dreptul de acces liber la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Reclamanţii nu au fost condiţionaţi în a sesiza instanţa de judecată iar exercitarea drepturilor procesuale nu a fost îngrădită de lege.
Faptul ca textul normativ în baza căruia au iniţiat demersul judiciar a fost cenzurat de instanţa de contencios constituţional nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie si art. 6 CEDO întrucât nu este vorba, aşa cum s-a arătat anterior, de un drept născut direct în temeiul legii în patrimoniul reclamanţilor, ci de un drept ce trebuia stabilit de instanţă, hotărârea pronunţată urmând a avea efecte constitutive.
Instanţa de contencios constituţional a statuat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă, aşadar, dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie, deoarece aşa cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii care a tranşat problema aplicabilităţii acestei decizii de neconstituţionalitate, dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.N., conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 218 A din 15 februarie 20122 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 626 din 3 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant F.C.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.N. şi F.C. împotriva deciziei nr. 83 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3042/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3011/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
