ICCJ. Decizia nr. 3047/2012. Civil. Acţiune în constatare. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3047/2012
Dosar nr. 5061/1/2010
Şedinţa publică din 4 mai 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 8 octombrie 2010, reclamantele M.C.M. şi P.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Timiş, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorilor lor P.T.C. (soţ, respectiv tată), P.P. (bunic patern), P.E.E. (bunica paternă), în prezent decedaţi, începând cu 18 iunie 1951, pe o perioadă de aproximativ 5 ani cât au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului.
Au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 Euro daune materiale pentru bunuri agricole şi alte bunuri mobile confiscate la data deportării şi 1.500.000 Euro daune morale pentru prejudiciul suferit.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2270/PI din 23 septembrie 2010 a admis în parte acţiunea precizată de reclamante şi a obligat pârâtul la plata sumei de 4000 Euro daune morale către reclamanta P.A., soţie supravieţuitoare, şi 6000 Euro reclamantei M.C.M., descendentă de gradul I, după tată şi de gradul II, după bunici.
Pentru a se pronunţa astfel pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de autorii reclamantelor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi nu se mai impune constatarea caracterului politic al măsurii deportării.
Prin raportare la criteriile stabilite prin dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială, având în vedere OUG nr. 62/2010 şi jurisprudenţa Curţii Europene, prima instanţă a apreciat că reclamantele sunt îndreptăţite la a primi daune morale, în cuantumul stabilit prin dispozitivul hotărârii.
În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a apreciat că bunurile mobile solicitate exced sferei de incidenţă a Legii nr. 221/2009, astfel încât a respins acest petit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Reclamantele nu au formulat motive de apel.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa arătând că reclamantele nu au dovedit legitimarea procesuală activă în cauză şi prejudiciile ce le-au fost cauzate.
O altă critică a vizat cuantumul daunelor morale acordate, considerat a fi prea mare.
Au invocat, ulterior, incidenţa în cauză a declarării neconstituţionalităţii dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Prin Decizia civilă nr. 464A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş; a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile CEDO.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în Monitorul Oficial şi prin urmare reclamantele nu deţineau un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 CEDO.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele P.A. şi M.C.M., formulând următoarele critici:
Nu poate fi făcută distincţia între condamnările politice şi măsurile administrative cu caracter politic, ambele circumscriindu-se domeniului de aplicare al Legii nr.221/2009.
Cât priveşte daunele materiale, confiscarea bunurilor, ca efect al măsurii administrative s-a realizat în fapt fără existenţa unui act administrativ în acest sens. Astfel dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate, cu excepţia acelora pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Au criticat şi faptul că instanţa de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Au susţinut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea lor, care se subsumează noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 CEDO.
Recurentele au arătat că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru măsurile abuzive ale regimului comunist, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituţională la data cererii introductive şi au invocat Protocolul nr. 12 CEDO, art. 6 CEDO.
La termenul de dezbateri din data de 4 mai 2012 înalta Curte a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a soluţiei pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 12/2011.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
In primul rând, se reţine că primele două critici formulate nu au legătură cu argumentele deciziei recurate, care a avut în vedere lipsirea de temei juridic a solicitării reclamantelor de daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic suferită de autorii lor.
În al doilea rând, alegaţia din prima critică privind distincţia între condamnările politice şi măsurile administrative cu caracter politic apare lipsită de interes în contextul în care prima instanţa a constatat că pretenţiile formulate de reclamante nu exced sferei de aplicare a Legii nr. 221/2009. Totodată, critica referitoare la interpretarea dispoz. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a constituit şi motiv de apel, astfel încât omisso medio nu poate fi cercetată direct în recurs.
Înalta Curte va înlătura critica cu privire la legalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicabilităţii deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale în faza apelului.
Aceasta deoarece, contrar susţinerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speţă, respectiv aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Aşa fiind, chiar dacă este de necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată împotriva autorilor recurentelor a generat prejudicii incontestabile, nu poate fi primită susţinerea în sensul că sunt îndreptăţite la repararea integrală a prejudiciului în baza Legii nr. 221/2009, prin acordarea de daune morale.
Chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
In acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene, nu i le legitimează".
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
In acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile, critica în acest sens nefiind fondată.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
In acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
In situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
In consecinţă, recursul declarat de reclamante va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.A. şi M.C.M. împotriva deciziei nr. 464/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3083/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 3043/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
