ICCJ. Decizia nr. 306/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 306/2012
Dosar nr. 1491/44/2009
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1606 din 29 octombrie 2007 a Tribunalului Galaţi a fost admisă acţiunea şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta SC D. SA Galaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă suprafaţa de 2280 m.p. teren situat în Galaţi, str. Alexandru Davila, în incinta Stadionului A., conform Raportului de expertiză – expert N.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu poate fi restituit în natură, existând hotărâri de speţă ale C.E.D.O. în acest sens.
De altfel, statul a preluat terenul abuziv iar apoi, prin Decizia nr. 466 din 16 septembrie 1970 a Consiliului Popular al Judeţului Galaţi, acesta a fost transmis din administrarea C.E. al Consiliului popular în administrarea Ş.N. Galaţi pentru amplasarea bazei sportive A.
Terenul este liber de construcţii de interes public, din cercetarea la faţa locului constatându-se că există doar improvizaţii ce pot fi uşor demontate. S-a mai reţinut că activitatea sportivă a pârâtei se poate desfăşura şi în alt perimetru astfel încât, constatându-se că nu există nici un impediment la restituirea în natură a terenului acţiunea reclamantei a fost admisă aşa cum a fost formulată.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC Ş.N.D. Galaţi, iar prin decizia civilă nr. 264 din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi s-a admis apelul pârâtei, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii, fiind obligată pârâta să restituie numitei V.E.C., moştenitoarea reclamantei C.M., suprafaţa de 1928 m.p. teren identificat în perimetrul M.H.C.D. pe schiţa anexă la raportul de expertiză E.B., raport ce face parte integrantă din hotărâre. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
La termenul din data de 24 noiembrie 2009, reprezentantul apelantei pârâte a precizat în mod expres că notificarea formulată de reclamantă nu a fost înaintată către A.V.A.S. în vederea soluţionării.
Faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, în apel a fost efectuată o nouă expertiză în specialitatea topografie în vederea stabilirii exacte a situaţiei terenului în litigiu.
Urmare obiecţiunilor formulate de părţi cu privire la această expertiză, obiecţiuni apreciate ca fiind întemeiate de Curte, având în vedere şi solicitarea expresă a părţilor, în cauză a fost efectuată şi o a doua expertiză, ale cărei concluzii au fost însuşite atât de către apelanta pârâtă cât şi de către intimata reclamantă.
Întrucât la data de 17 septembrie 2010 a intervenit decesul reclamantei C.M., împrejurare atestată de certificatul de deces depus la dosar, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de moştenitoare a acesteia a numitei V.E.C., singura moştenitoare legală a reclamantei, aşa cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr. 99 din 28 septembrie 2010, depus la dosar.
Analizând criticile formulate de pârâtă prin motivele de apel, raportat şi la noile probatorii administrate cu ocazia rejudecării cauzei, Curtea constată că acestea sunt întemeiate în parte.
Astfel, sub un prim aspect, pârâta a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă fiind o societate privatizată integral înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, astfel că nu are calitatea de persoană deţinătoare pentru a răspunde la notificare privind restituirea în natură. Totodată, a susţinut că această situaţie atrage aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în sensul că reclamanta este îndreptăţită doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat.
Susţinerea pârâtei în sensul că la data apariţiei Legii nr. 10/2001 societatea era privatizată integral este adevărată dar această împrejurare nu conduce la aplicarea automată a dispoziţiilor art. 29 din Legea 10/2001.
Aplicabilitatea acestui text de lege este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi faptul existenţei imobilului în patrimoniul unei societăţi privatizate cu respectarea condiţiilor legale.
Chiar nereglementate în mod expres în actuala formă a textului art. 29, aceste condiţii rezultă din raportarea la celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 şi la reglementările referitoare la proprietate, cuprinse în C.E.D.O. şi în protocoalele adiţionale la această convenţie.
Astfel, regula instituită de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, excepţiile de la această regulă, privind restituirea prin echivalent, fiind în mod expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe de altă parte, art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O. prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii ori amenzi.”
Imobilul în litigiu a trecut in mod abuziv în proprietatea statului nefăcându-se dovada că ar exista vreun titlu in baza căruia acesta a fost preluat ceea ce constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă
Ca urmare, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi raportat la principiul instituit prin Legea nr. 10/2001 referitor la restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, Curtea apreciază că, în speţă, se poate dispune restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care acesta a fost preluat abuziv şi fără titlu de către autorităţile vremii şi nu este afectat niciunui scop de utilitate publică.
Susţinerea apelantei pârâte în sensul că nu are calitatea de persoană deţinătoare nu poate fi primită întrucât, aşa cum însăşi pârâta susţine, aceasta deţine terenul în baza unui titlu de proprietate.
De altfel, pârâta s-a comportat ca o veritabilă persoană deţinătoare în condiţiile în care, fiind sesizată cu notificarea privind restituirea in natură a imobilului, aceasta nu a înaintat-o instituţiei pe care o considera competentă în a o soluţiona, aşa cum ea însăşi a precizat, ci a păstrat-o şi a solicitat reclamantei suplimentarea probelor ce vizau fondul pretenţiilor sale.
Mai mult decât atât, în cadrul procesului pârâta nu a formulat măcar o cerere de chemare în garanţie a instituţiei implicate în privatizare afirmând doar, în cuprinsul obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză efectuat la fond, că ar fi necesară chemarea în garanţie a A.V.A.S.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut că, susţinerile pârâtei sub aspectul celor mai sus arătate urmează sunt nefondate.
În apelul său pârâta a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece fără a se anula titlul său de proprietate s-a dispus restituirea în natură şi că nu s-a reţinut incidenţa art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ. Nici aceste critici nu au fost fondate întrucât, pe de o parte, art. 45 se referă la acte juridice care au ca obiect active, or, în speţă, este vorba de acţiuni, iar, pe de altă parte, art. 18 lit. c) se referă la imobile înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, or, în cauză, terenul în litigiu nu a fost înstrăinat, ci se află în patrimoniul pârâtei.
Cu privire la identificarea imobilului în litigiu, instanţa de apel a apreciat că în cauză s-a stabilit fără nici un dubiu că terenul revendicat de reclamantă este unul şi acelaşi cu terenul ce se află în proprietatea pârâtei.
Astfel, raportul de expertiză întocmit de expertul E.B. cu ocazia rejudecării apelului, raport ale cărui concluzii nu au fost contestate de niciuna din părţi, a stabilit că din întreaga suprafaţă de 2400 m.p. teren cat au deţinut autorii reclamantei, 1928 m.p. teren se suprapun peste proprietatea actuală a pârâtei, respectiv suprafaţa cuprinsă în perimetrul M.N.C.D. din schiţa anexă la raportul de expertiză. Cu privire la funcţionalitatea terenului, s-a reţinut că stadionul este într-o stare avansată de degradare, este nefolosit iar amenajările care se află pe acesta sunt demontabile.
În ce privesc conductele de termoficare care străbat terenul (stabilirea cu exactitate a acestei împrejurări constituind, de altfel, motivul casării cu trimitere spre rejudecare), expertiza a stabilit că acestea acoperă o arie (proiectată la sol) de 36 m.p. S-a mai reţinut că rezultă din schiţa anexă la raportul de expertiză, această arie este situată dincolo de perimetrul M.N.C.D. în suprafaţă de 1928 m.p., într-o zonă limitrofă acestuia, aşa încât nu poate fi primită nici susţinerea pârâtei potrivit căreia terenul în litigiu ar fi afectat de utilităţi şi nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pentru SC Ş.N.D. Galaţi SA solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 7, 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001 şi respectiv ale H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
O altă critică vizează dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., hotărârea fiind lovită de nulitate conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul mai învederează că fiind o societate integral privatizată nu poate fi obligată la emiterea deciziei de restituire în natură a terenului, nici chiar pentru suprafaţa aflată în proprietatea şi posesia ei, conform art. 29, alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, intimata fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât imobilul din litigiu este de utilitate publică.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin decizia civilă nr. 3838 din 25 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel pentru lămurirea situaţiei terenului din litigiu, şi administrarea unor probe privind situaţia faptică a imobilului şi probe din care să rezulte dacă pârâta a înaintat notificarea către A.V.A.S. în vederea soluţionării ei.
Astfel, faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare instanţa de rejudecare a dispus efectuarea unei noi expertize topografice în vederea stabilirii exacte a situaţiei terenului din litigiu.
Ca atare, instanţa de apel a reţinut în mod legal că nefăcându-se dovada că ar exista vreun titlu în baza căruia imobilul a fost preluat, rezultă că preluarea lui a fost abuzivă.
Cu privire la identificarea terenului, expertiza efectuată în cauză a concluzionat că din suprafaţa de 2.400 m.p. teren (deţinut de antecesorii reclamantei) suprafaţa de 1928 m.p. se suprapune peste terenul proprietatea pârâtei, respectiv suprafaţa cuprinsă în perimetrul M.H.C.D. din schiţa anexă raportului de expertiză.
Or, din această perspectivă şi în concordanţă cu regula instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceea a restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de Stat şi ai dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, instanţa de apel a reţinut că terenul de 1928 m.p. este susceptibil de a fi restituit în natură, cu atât mai mult cu cât actualele amenajări sunt într-o stare avansată de degradare, iar conductele de termoficare nu afectează terenul, fiind situate dincolo de perimetrul M.H.C.D. într-o zonă limitrofă terenului din litigiu.
De altfel, pârâta s-a comportat ca o veritabilă persoană deţinătoare în condiţiile în care, fiind sesizată cu notificarea privind restituirea in natură a imobilului, aceasta nu a înaintat-o instituţiei pe care o considera competentă în a o soluţiona, aşa cum ea însăşi a precizat, ci a păstrat-o şi a solicitat reclamantei suplimentarea probelor ce vizau fondul pretenţiilor sale
Nefondate sunt şi susţinerile recurentei legate de greşita interpretare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat aplicabilitatea acestora în raport de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii legate de preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi de existenţa imobilului în patrimoniul unei societăţi privatizate, cu respectarea condiţiilor legale.
Critica recurentei legată de nerespectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., este de asemenea nefondată, în condiţiile în care motivarea hotărârii se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
De fapt, motivarea unei hotărâri este o problemă de esenţă şi nu de volum şi vizează stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt încadrarea unei stări particulare, de regulă în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Astfel, din perspectiva celor expuse, susţinerile recurentei sunt fondate, şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
În ce priveşte cererea de intervenţie formulată de SC C.S.R. SRL, denumită cerere de intervenţie accesorie, înregistrată la 27 septembrie 2011, sunt de reţinut următoarele:
Astfel, intervenienta a susţinut că urmare a contractului de vânzare – cumpărare nr. 1396 din 26 iulie 2011 încheiat cu SC Ş.N.D. Galaţi, are calitatea de proprietar asupra imobilului din litigiu, şi pe cale de consecinţă şi calitate de recurent.
Faţă de aceasta situaţie, prin care intervenientul reclamă un interes propriu, este de reţinut că, prin cererea de intervenţie denumită accesorie, se reclamă de fapt un interes şi drept propriu, ceea ce face ca această cerere să aibă astfel natura juridică a unei cereri de intervenţie principală, în interes propriu, şi nu de intervenţie accesorie.
Or, potrivit art. 50 C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu, se poate face numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor, iar în apel doar cu învoirea părţilor.
Cum nu sunt incidente, dispoziţiile legale sus evocate, cererea de intervenţie urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC Ş.N.D. Galaţi SA împotriva deciziei nr. 264/ A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Respinge, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie formulată de SC C.S.R. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1140/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 736/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
