ICCJ. Decizia nr. 1003/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILA
Decizia nr. 1003/2012
Dosar nr. 12511/118/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 209 din 12 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei Ţ.C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., acesta fiind obligat să achite reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii. S-a reţinut, în esenţă, că reclamanta s-a născut la data de 29 ianuarie 1945, în comuna Mihai Viteazu, judeţul Constanţa. În anul 1951 a fost ridicată împreună cu familia din comuna Gelu, judeţul Timiş şi deportată în Bărăgan, comuna Fundata, Ialomiţa, unde s-a stabilit domiciliul obligatoriu.
Restricţia domiciliară a fost instituită în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, măsura fiind ridicată în iulie 1955, familia reclamantei părăsind ulterior Bărăganul.
S-a avut în vedere, în raport de ansamblul materialului probator, că în cauză că sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, potrivit cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate.
S-a mai reţinut că reclamanta şi-a dovedit calitatea procesuală activă fiind îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.
La termenul din data de 28 iunie 2010 a fost evocată de către pârât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Constanţa, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a înaintat dosarul în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost suspendată judecata apelului, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Reclamanta Ţ.C. a criticat soluţia instanţei de fond referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, sens în care s-a arătat că instanţa nu a avut în vedere suferinţele îndurate, urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi toate consecinţele în plan fizic şi psihic.
S-a susţinut că suma stabilită de Tribunal nu este de natură a înlocui valorile de care reclamanta a fost privată, timp de aproximativ 5 ani de zile, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, cât şi consecinţele ulterioare.
Tribunalul Constanţa, la stabilirea despăgubirilor, trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1955), insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condiţiile în care a fost evacuată din casă, modalitatea în care a călătorit şi supravieţuit în Bărăgan, pe câmp sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, suferinţele fizice şi psihice îndurate, privarea de drepturi, sentimentul dezumanizării, toate acestea marcându-i existenta în toţi anii ce au urmat.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa a arătat că în mod eronat instanţa de fond a acordat despăgubiri, în completarea măsurilor reparatorii obţinute în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Apelanta a beneficiat din anul 1990 de o indemnizaţie lunară, care ulterior a fost majorată şi de o serie de alte drepturi şi facilităţi acordate în baza acestui act normativ (Decretul-lege nr. 118/1990).
Aceasta a primit şi continuă să primească o indemnizaţie lunară, precum şi alte facilităţi care acoperă prejudiciul suferit urmare a dislocării.
Nu s-a avut în vedere că reclamanta a beneficiat de unele drepturi şi de o indemnizaţie lunară începând din anul 1989 şi până în prezent, precum şi faptul că de la data dislocării şi până în prezent a trecut o perioadă îndelungată de timp care a determinat atenuarea semnificativă a prejudiciului moral.
Prin decizia nr. 166/ C din 14 martie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa civilă în sensul că a respins acţiunea şi a respins apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 322 lei lunar.
Prin urmare Statul Român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii faţă de reclamantă întrucât indemnizaţia lunară şi celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supusă, nefiind necesar acordarea de daune morale de către instanţa de judecată, căci, în caz contrar, s-ar contribui la o îmbogăţire tară just temei.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că drepturile conferite reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu acoperă prejudiciul moral suferit de aceasta. Instanţa de apel nu a avut în vedere corelarea despăgubirii cu prejudiciul suferit prin valorile morale lezate, faptul că măsura dislocării a încălcat drepturile garantate de Constituţia României din anul 1948 şi faptul că reclamanta de la data ridicării măsurii până în anul 1990 nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea statului.
Analizând decizia criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte retine următoarele:
Soluţia instanţei de apel este corectă pe fondul cauzei, dar se constată că aceasta nu se întemeiază pe analiza aplicării legii civile în timp, situaţie în care s-a impus înlocuirea considerentelor.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicata în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Ţ.C. împotriva deciziei nr. 166/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 421/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1140/2012. Civil → |
|---|
