ICCJ. Decizia nr. 314/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 314/2012
Dosar nr. 4121/115/2009
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1166 din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 4121/115/2009 a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanţii V.I., V.A. şi B.A. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
În consecinţă, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a câte 25.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit personal şi în calitate de descendenţi, ca urmare a măsurii deportării.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata a câte 333.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a deportării lor şi a antecesoarei, respectiv soţiei, măsură dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; că suferinţele prin care au trecut şi prejudiciul moral cauzat se impune a fi reparate întrucât susţinerile reclamanţilor au fost dovedite, iar dispoziţiile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009 sunt incidente în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii V.I., V.A. şi B.A. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin iar prin Decizia civilă nr. 93 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins apelul reclamantului şi s-a admis apelul Statului, s-a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 20 ianuarie 2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală reprezentând temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a declarat neconstituţionale art. I şi II din O.U.G. nr. 662/2010 act normativ ce stabilea cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, reţine instanţa de apel, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, a mai reţinut instanţa de apel că, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
Ca atare s-a reţinut că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii V.I., V.A., B.(V.)A., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului lor şi respingerii apelului pârâtului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurenţii susţin că au fost încălcate principiile neretroactivităţii legii şi normelor legale în materie, precum şi principiul egalităţii în drepturi.
În sensul obligativităţii respectării celor două principii sus-evocate, se învederează că s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008.
În sensul obligativităţii respectării celor două principii sus-evocate, se învederează că s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008.
În aceeaşi idee se susţine că acţiunea a fost introdusă în decembrie 2009 iar judecarea ei în primă instanţă a avut loc la 17 iunie 2010, deci anterior judecării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situaţie în care susţin recurenţii nu este aplicabilă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În ce priveşte nerespectarea principiului neretroactivităţii legii a fost invocată şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Belcic contra Croaţiei invocată şi de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1354/2010).
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte retine următoarele:
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă Deciziilor nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei.
S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurentului-reclamant vizează aplicarea greşită a deciziilor Curţii Constituţionale, în urma cărora norma în discuţie şi-a încetat aplicabilitatea, deoarece intervenţia instanţei de contencios constituţional este contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că ";urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. /15.11.2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.I., V.A., B.(V.)A. împotriva Deciziei nr. 93 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 312/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3149/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
