ICCJ. Decizia nr. 312/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 312/2012
Dosar nr. 22975/3/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4125 din 24 august 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul B.V. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti solicitând obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. S., sectorul 1 (cu excepţia apartamentelor nr. 3, et. 1 şi nr. 4, et. 2).
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea Statului Român întrucât el însuşi şi autoarea sa, M.B., erau exceptaţi de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
La data de 25 noiembrie 1999, reclamantul a depus cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, pe numiţii: U.H.T., C.R., S.A., S.D. şi S.G., P.D.M., I.M., P.Ş. şi P.M. solicitând totodată, să se constate că nu îi sunt opozabile contractele de vânzare-cumpărare, prin care pârâţii persoane fizice au cumpărat cu rea-credinţă, apartamentele pe care le ocupă.
Instanţa a dispus citarea acestora în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi.
La 10 februarie 2000, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, ca intervenientă forţată a numitei P.P.V., indicând că aceasta se află în posesia camerei de serviciu, aflată la et. 2, ap. 5 din str. S.
Cu aceeaşi ocazie, instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la judecată în contradictoriu cu C.R., fiind introduse în cauză, în calitate de interveniente forţate numitele P.M.E., ca moştenitor legal al defunctului P.M., conform certificatului de moştenitor nr. 400 din 26 noiembrie 1999 eliberat de BNPA Curtea de Argeş, precum şi P.P.V.
La data de 11 mai 2000, reclamantul a renunţat la judecată în contradictoriu cu P.M.E.
Prin Sentinţa civilă nr. 398 din 25 mai 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a luat act că reclamantul a renunţat la judecată faţă de intervenienta P.M.E.
S-au respins acţiunea principală şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca nefondate.
S-a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, că au fost corect aplicate dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950.
Prin Decizia nr. 747 din 28 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.V. împotriva Sentinţei civile nr. 398 din 25 mai 2000.
Prin Decizia civilă nr. 4867 din 23 octombrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 720/2001, s-a admis recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 747 din 28 noiembrie 2000, s-a casat decizia sus-menţionată, precum şi Sentinţa civilă nr. 398 din 25 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru individualizarea bunului imobil, printr-o expertiză (întrucât o parte din apartamente au fost vândute), precum şi pentru faptul că, pe parcursul soluţionării cauzei, la 7 august 2000 a decedat pârâtul S.A. şi în raport de susţinerea acestuia, în sensul că nu este unicul moştenitor se impunea introducerea în cauză a tuturor moştenitorilor.
În rejudecare, reclamantul şi-a precizat acţiunea după cum urmează: a solicitat citarea în proces a Municipiului Bucureşti, prin Primarul general şi a Consiliul General al municipiului Bucureşti; a solicitat constatarea nulităţii absolute şi inopozabilitatea înscrierii în Decretul nr. 92/1950 la poz. 631 şi a menţionat că înţelege să revendice în continuare pe calea dreptului comun imobilul din str. S., sector 1.
Reclamantul a mai solicitat să se constate că toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ca şi cele ulterioare şi subsidiare sunt inopozabile, fiind invocată pe cale de excepţie, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută a acestora.
Intervenienţii S.D., S.G. şi P.D. au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, pe cale reconvenţională, restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobil, recunoaşterea unui drept de retenţie până la restituirea acestor sume.
Intervenienţi forţaţi au solicitat chemarea în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA pentru restituirea preţului din vânzare, actualizat cu rata inflaţiei.
P.Ş. şi U.H.T. au formulat, de asemenea întâmpinare şi cerere reconvenţională, pentru îmbunătăţiri, precum şi cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA în solidar cu Primăria municipiului Bucureşti, pentru restituirea preţului actualizat al imobilului.
Intervenienţii U.H.T., P.Ş., S.D., S.G., P.D.M. au formulat precizări la întâmpinare, prin care se invocă excepţia inadmisibilităţi acţiunii principale, pe capătul de cerere privind revendicarea, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, au fost reiterate cererile de chemare în garanţie a SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, formulate de U.H.T., S.D. şi S.G.
Reclamantul B.V. a depus o cerere completatoare prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a lui U.H.T., C.R., S.D. şi S.A., P.D.M., I.M., P.S. şi P.M., deoarece persoanele de mai sus ocupă imobilul proprietatea sa, arătând că aceştia au cumpărat cu rea-credinţă apartamentele ce compun imobilul.
La Dosarul nr. 2570/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul B.V. a depus note scrise, în conţinutul cărora a precizat că nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi nici nulitatea absolută a acestora şi doar, a formulat o acţiune în revendicare.
Prin încheierea din 22 octombrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei capacităţii de folosinţă a intervenientului forţat S.A. şi a unit cu fondul, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale a intervenientei P.P.V.
La dosar, reclamantul B.V. a depus procura judiciară, autentificată sub nr. 1837 din 20 iunie 2002, prin care l-a împuternicit pe fiul său, B.M. să renunţe la judecată şi la dreptul supus judecăţii.
Ulterior, prin cererea de la dosar, din 14 ianuarie 2003, reclamantul B.V. a solicitat instanţei a lua act că îşi restrânge acţiunea, la un singur capăt de cerere şi anume revendicarea imobilului din str. S., sector 1 şi că renunţă la judecata capătului de cerere privind nulitatea absolută şi inopozabilitatea înscrierii la poz. 631 în lista anexă a Decretului nr. 92/1950, precum şi la invocarea, pe cale de excepţie, a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, urmând ca la compararea titlurilor să fie avute în vedere, doar argumentele privind caracterizarea comparativă a titlurilor prezentate.
Prin Sentinţa civilă nr. 493 din 3 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 2570/2002, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată.
S-a admis acţiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, intervenientă I.M., intervenientul forţat C.A., intervenienţii în nume propriu U.H.T., P.D.M., T.V. şi F.M. şi chemaţii în garanţie SC H.N. SA, S.G., S.R.M., S.D. şi intervenientul forţat P.M.
A fost obligată intervenienta forţată P.D.M. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, str. S., parter.
A fost obligat intervenientul forţat C.A., să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4 bis situat în Bucureşti, str. S., situat la etajul întâi şi demisol.
A fost obligată intervenienta forţată T.V. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 5, situat în Bucureşti, str. S., et. 2.
A fost obligat intervenientul forţat P.M. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie camera de serviciu în suprafaţă de 16,56 mp ce face parte integrantă din apartamentul nr. 5, situat în Bucureşti, str. S., etaj 2.
A fost obligată intervenienta forţată I.M. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 8, situat în str. S., et. 3, Bucureşti.
A fost obligată intervenienta forţată U.H.T. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1.
A fost obligată intervenienta forţată F.M. să lase reclamantului în deplină proprietate garajul în suprafaţă utilă de 16,66 mp şi 10,08 mp teren situat sub construcţie, în Bucureşti, str. S.
S-au respins ca neîntemeiate cererile reconvenţionale formulate de P.Ş. (decedat), continuat de C.A.; de S.D., S.G., S.V. (decedat) continuat de S.R.M., de U.H.T.
S-au respins cererea de chemare în garanţie formulată de U.H.T. şi cererea de chemare în garanţie formulată de T.V., ca neîntemeiate.
Ca atare, analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, instanţa a respins-o motivat de faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 603 din 11 iulie 1946 a Tribunalului Ilfov s-au atribuit etajele nr. 1 şi nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. S., M.B. (mama reclamantului), iar reclamantului restul imobilului, respectiv demisol, parter, şi etajul 3, s-a făcut dovada că reclamantul este unicul moştenitor al mamei sale (certificat de moştenitor) şi s-a avut în vedere actul de proprietate al autorilor reclamantului, act autentificat sub nr. 32058/1929 de Tribunalul Ilfov.
S-a reţinut că imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, fiind menţionat B.V. în anexă la poz. 631.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, asupra apartamentelor nr. 1, 4 bis, 8 şi 1, instanţa a reţinut că titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar prin moştenire, iar autorul reclamanţilor a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, iar titlurile pârâţilor P.D.M., P.Ş., I.M., U.H.T. provin de la stat, acesta exercitând o posesie nelegală, dobândită de pârâţi printr-un act abuziv de la un neproprietar, astfel încât titlul reclamantului este mai bine caracterizat.
În ceea ce priveşte camera de serviciu, ce face parte integrantă din apartamentul nr. 5, instanţa a reţinut că dreptul asupra acesteia a fost transmis către P.M., în baza contractului de schimb autentificat sub nr. 3584 din 16 octombrie 1996, titlul reclamantului fiind, în acest caz, preferabil celui al pârâtului P.M. (care a dobândit de la S.A.,care la rândul său, a cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 153/23943/1996 de la un neproprietar).
Comparând titlurile de proprietate asupra garajului, instanţa a reţinut că, de asemenea, titlul reclamantului este mai caracterizat, întrucât este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar, faţă de titlul pârâtei F.M. care a dobândit dreptul de proprietate prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381 din 23 mai 1997 de la S.D. şi S.G., aceasta din urmă cumpărând în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 162/23942/1996 de la Statul Român.
Referitor la apartamentul nr. 5, instanţa a reţinut că titlul reclamantului este preferabil celui al pârâtei T.V., care a dobândit în baza contractului de schimb autentificat sub nr. 3390 din 6 noiembrie 1996 de la S.A., care la rândul său, îl cumpărase de la Statul Român.
Faţă de cele reţinute, instanţa, în temeiul art. 480 C. civ. a admis acţiunea şi a obligat pe intervenienţii forţaţi să lase reclamantului în deplină proprietate, apartamentele menţionate anterior şi garajul.
Referitor la cererile reconvenţionale formulate de C.A., S.D., S.G., S.R.M. şi U.H.T., instanţa a reţinut că pretenţiile pârâţilor nu au fost în nici un mod dovedite, astfel încât, în baza art. 1169 C. civ., le-a respins.
În ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate de U.H.T. şi T.V., acestea au fost respinse ca neîntemeiate, având în vedere că dispoziţiile art. 1337 C. civ. nu sunt incidente în cauză, vânzătorii Consiliul general al municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi S.D. nu au garantat pe cumpărătoare pentru evicţiune, prin contractele nr. 318 din 12 decembrie 1996 şi respectiv 3390 din 6 noiembrie 1996.
În cel de-al treilea ciclu procesual, pricina a fost înregistrată la data de 13 iunie 2008, la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 22975/3/2008.
La data de 8 octombrie 2008, reclamantul a formulat o cerere completatoare a cererii principale, solicitând obligarea pârâţilor chemaţi în judecată şi la plata contravalorii fructelor civile datorate pentru lipsa de folosinţă a imobilului revendicat de la fiecare dintre aceştia, de la data introducerii acţiunii în revendicare.
La solicitarea instanţei, reclamantul a depus la dosar o precizare privind indicarea şi clarificarea cadrului procesual stabilit prin cererile formulate.
În cuprinsul acesteia, reclamantul B.V. a arătat că a renunţat la judecată faţă de pârâţii P.M., P.Ş. şi P.M.E.; doreşte să se judece în contradictoriu cu U.H.T. pentru ap. 1 parter şi subsol, I.M. pentru ap. 8 et. 3, C.A. pentru ap. 4 bis şi subsol, P.D.M. pentru ap. 1 parter (intrare separată secundară), T.V. pentru ap. 5, et. 2, F.M. pentru garaj şi P.P.V. pentru ap. 6 et. 2.
De asemenea, precizează că renunţă la judecată faţă de Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, solicitând totodată, disjungerea cererilor de chemare în garanţie, reconvenţionale şi completatoare (privitoare la fructele civile).
Prin Sentinţa civilă nr. 1902 din 19 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea reclamantului de a se lua act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul general.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.P.V., în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea camerei de serviciu în suprafaţă de 16,56 mp ce face parte integrantă din apartamentul nr. 5 situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str. S., sector 1 (identificată în raportul de expertiză a exp. C.N. drept camera nr. 6, et. 2).
A luat act de achiesarea pârâtei P.D.M. la pretenţiile reclamantului în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului (exclusiv camerele 1 şi 3 şi în comun cu reclamantul living, bucătărie, holuri, debara şi baie), conform declaraţiei autentificate nr. 1402 din 29 noiembrie 207 la BNP C.V. (Dosar nr. 493/3/2002 - Curtea de Apel Bucureşti ).
A admis în parte, astfel cum a fost precizată, acţiunea formulată de reclamantul B.V. împotriva pârâţilor I.M., C.A., U.H.T., P.D.M., T.V. şi F.M. şi chemaţii în garanţie S.G., S.R.M. şi S.D. şi SC H.N. SA.
A obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat, situat în Bucureşti, str. S., sector 1, după cum urmează: pârâtei U.H.T. apartamentul nr. 1 situat la subsol şi parter (2 camere, holuri, baie şi la subsol bucătărie) în suprafaţă de 29,27 mp; pârâtei T.V.V., apartamentul nr. 5 situat la et. 2, în suprafaţă de 53,06 mp; pârâtei F.M., garajul în suprafaţă de 16,66 mp şi terenul de sub construcţie; pârâtei I.M. apartamentul nr. 8 situat la etajul 3 al imobilului, în suprafaţă utilă de 24,81 mp; pârâtului C.A. (în calitate de succesor al pârâtului P.Ş., decedat la 28 februarie 2004), apartamentul nr. 4 situat la etajul 1 şi demisol, în suprafaţă utilă de 83,75 mp, identificat de expertiză ca apartamentul nr. 4 bis, deţinând la etajul 1 două suprafeţe utile de 83,75 mp, identificat de expertiză ca apartamentul nr. 4 bis, deţinând la etajul 1 două camere, hol, vestibul, baie şi la subsol o cameră, două bucătării, culoar comun, baie comună, oficiu comun); pârâtei P.D.M., apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului (exclusiv camerele 1 şi 3 şi în comun cu reclamantul living, bucătărie, holuri, debara şi baie), în suprafaţă utilă de 6691 mp.
A respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea camerei de serviciu în suprafaţă de 16,56 mp ce face parte integrantă din apartamentul nr. 5 situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str. S., sector 1 (identificată în raportul de expertiză a exp. C.N. drept camera nr. 6, et. 2), ca fiind îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti,ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A disjuns cererile completatoare şi incidentale formulate în cauză, urmând a se forma noi dosare distincte, astfel: cererea completatoare formulată de reclamant în prezentul ciclu procesual, având ca obiect obligarea pârâţilor U.H.T., C.A., T.V.V., I.M. şi F.M. la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru locuinţele revendicate; cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâta P.D.M. împotriva reclamantului din prezenta cauză (pe reconvenţională, pentru îmbunătăţiri şi drept de retenţie) şi a Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA (chemaţi în garanţie, pentru preţul actualizat); cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta U.H.T. împotriva reclamantului din prezenta cauză (pe reconvenţională, pentru îmbunătăţiri) şi a Primăriei Municipiului Bucureşti în solidar cu SC H.N. SA (chemaţi în garanţie, pentru restituirea valorii de circulaţie a imobilului revendicat şi, în subsidiar a preţului actualizat); cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul P.Ş. (decedat), continuată de succesorul său, C.A., împotriva reclamantului din prezenta cauză (pe reconvenţională, pentru îmbunătăţiri) şi a Primăriei Municipiului Bucureşti în solidar cu SC H.N. SA (chemaţi în garanţie, pentru restituirea valorii de circulaţie a imobilului revendicat şi în subsidiar a preţului actualizat); cererea de chemare în garanţie a numiţilor S.D., S.G. şi S.V. (decedat la data de 25 decembrie 2003, având ca succesor pe S.R.M.), toţi în calitate de moştenitori ai defunctului S.A., precum şi cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, cereri formulate de pârâta T.V., Dosar 493/3/2002.
A obligat pârâţii U.H.T., C.A., T.V.V., I.M., P.D.M. şi F.M. la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 500 RON (contravaloare onorariu expertiză).
Pentru a se pronunţa în acest mod, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că este preferabil titlul exhibat de reclamant, întrucât titlurile prezentate de pârâţi provin de la un neproprietar, în speţă Statul Român, care a intrat în posesia bunului imobil prin abuz şi cu încălcarea drepturilor proprietarului legitim, înstrăinându-l ulterior, fără însă ca viciile titlului său, date de precaritatea calităţii de proprietar şi împrejurările în care a dobândit imobilul, să fie înlăturate prin retransmiterea către terţi, în speţă pârâţii.
Pe de altă parte, dreptul pârâţilor de a cumpăra apartamentul în discuţie, are ca izvor un act normativ contrar normelor internaţionale, cu referire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România aderase încă din 1994.
Este vorba în speţă, de Legea nr. 112/1995, care a permis vânzarea către chiriaşi la preţuri sociale a locuinţelor ce au fost preluate de stat, în detrimentul foştilor proprietari, care beneficiau de măsuri reparatorii în natură, condiţionat de locuirea la data de 22 decembrie 1989, în calitate de chiriaşi în apartamentele trecute în proprietatea statului, în celelalte cazuri aceştia beneficiind de despăgubiri al căror cuantum era fondat, fără a acoperi nici măcar valoarea bunului de la momentul intrării în vigoare a legii.
Faţă de soluţia ce s-a dat cererii principale, constatând că cererile completatoare, reconvenţionale şi de chemare în garanţie nu se află în stare de judecată, Tribunalul a dispus disjungerea urmând a se forma dosare separate.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1902/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă au formulat apel, în termen legal, pârâţii U.H.T., C.A., I.M., T.V., S.D., S.G., S.R.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, se susţine că instanţa de fond a încălcat indicaţiile obligatorii date de către instanţa de control judiciar, disjungând toate cererile reconvenţionale cererile de chemare în garanţie, această soluţie fiind nelegală, atât prin prisma nesocotirii indicaţiilor din decizia de casare, cât şi pentru că există o strânsă legătură între cererea principală şi aceste cereri, în sensul de obligare a reclamantului la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi recunoaşterea unui drept de retenţie până la achitarea acestor sume.
Apelanţii au mai arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi sub aspectul stabilirii calităţii procesuale a acestora pe parcursul judecării cauzei.
Se susţine de către apelanţi că schimbarea cadrului procesual pasiv şi schimbarea calităţii procesuale din intervenienţi, în aceea de pârâţi are o deosebită importanţă prin prisma determinării incidenţei dispoziţiilor deciziei în interesul legii pronunţată la data de 9 iunie 2008.
Datorită confuziei între calitatea de intervenient forţat, conform art. 57 C. proc. civ. şi calitatea de pârât, care s-a menţinut pe tot parcursul rejudecării fondului în cel de al doilea ciclu procesual, în mod greşit s-a luat act despre renunţarea la judecată a reclamantului cu privire la o serie dintre intervenienţi.
Astfel, instanţa de fond a arătat expres că, la data de 11 februarie 2003 s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului cu privire la S.D., S.G., S.V., solicitând introducerea în cauză a celor ce au dobândit imobilul de la aceşti pârâţi, anume T.V., care a cumpărat ap. nr. 5 şi F.M., care a cumpărat garajul.
Or, cât timp, aceştia au fost chemaţi în judecată în calitate de persoane care puteau pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, au dobândit, în mod neîndoielnic, calitatea de intervenienţi în interes propriu, şi reclamantul nu mai putea renunţa, în mod valabil, la judecata cu privire la aceştia întrucât codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii referitoare la renunţarea la judecată, decât în raport cu pârâtul, nu şi cu intervenienţii.
În consecinţă, se solicită de către apelanţi a se constata că, în mod greşit, prima instanţă a luat act despre renunţarea la judecată cu privire la intervenientul S.V., moştenitor al intervenientului forţat S.A., mai ales în condiţiile în care, prin Decizia nr. 4867/2001 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor lui S.A., cumpărătorul apartamentului nr. 5 din imobil, în baza Legii nr. 112/1995; decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual de către Curtea Supremă de Justiţie este obligatorie în rejudecare, atât în situaţia în care cauza se afla în prima rejudecare, cât şi în a doua.
Reclamantul, după ce a renunţat la judecată, cu privire la moştenitorii lui S.A. a solicitat introducerea în cauză, tot în temeiul art. 57 a numitei T.V., subdobânditoarea apartamentului nr. 5, care, la rândul său, a promovat o cerere de chemare în garanţie a aceloraşi moştenitori ai lui S.A., respectiv S.D. şi S.V.
Întrucât S.V. decedase pe parcursul procesului, instanţa a dispus suspendarea cauzei, la data de 11 mai 2004 în temeiul art. 243 C. proc. civ. pentru două considerente: pe de o parte pentru a se introduce în cauză moştenitorii lui P.Ş. (decedat, la rândul său, în timpul procesului) iar, pe de altă parte, pentru a se introduce în cauză moştenitorii lui S.V.
Prima instanţă, dispunând repunerea pe rol a cauzei la data de 1 martie 2005, nu a observat faptul că fuseseră indicaţi doar moştenitorii lui P.Ş., nu şi cei ai lui S.V. (decedat la data de 25 decembrie 2003).
A existat la un moment dat o cerere de introducere în cauză a numitei S.R.M., în calitate de pretinsa moştenitoare a lui S.V., însă la dosar nu exista nici o dovadă a faptului că cererea ar fi fost admisă, ori că instanţa ar fi verificat pretinsa calitate a acesteia.
Din acest motiv, urmează să se constate faptul că, deşi această persoană - S.R.M. - figurează în dispozitiv, în cuprinsul considerentelor hotărârii, nu exista nici o menţiune cu privire la cererile care au stat la baza introducerii ei în cauză şi nici la temeiurile de drept care au justificat această măsură.
O altă critică vizează împrejurarea că instanţa de fond a reţinut că în speţă, nu se aplică dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că, în raport de data introducerii acţiunii, 24 august 1999, în speţă nu pot fi incidente prevederile Legii nr. 10/2001.
S-a susţinut de către apelanţi că reclamantul, cu rea-credinţă, a uzat atât de acţiunea în revendicare de drept comun, cât şi de procedura administrativă prevăzută de legea specială.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a arătat că sentinţa apelată se află la limita nemotivării, întrucât nu s-a procedat efectiv la compararea fiecăruia dintre titlurile opuse, în acest sens, apelanţii susţinând că, dată fiind aplicaţiunea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. se impune ca instanţa de apel să cenzureze modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea în cadrul comparării de titluri.
În conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) şi (4) combinate cu norma conţinută în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în care legea era în vigoare la data pronunţării hotărârii apelate, rezultă fără echivoc faptul că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate de stat şi înstrăinate ulterior, prin acte translative de proprietate cu titlu oneros este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare subsecvent, nulitate determinată, fie de reaua-credinţă a dobânditorului, fie de încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Or, în speţa de faţă se susţine că nu a fost răsturnată prezumţia de bună -credinţă a apelanţilor-pârâţi cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, care constituie un veritabil impediment la restituirea în natură a bunului, atât în condiţiile dreptului comun, cât şi în condiţiile legii speciale.
Totodată, din toate actele aflate la dosarul cauzei, reiese împrejurarea că, anterior dobândirii imobilului de către apelanţii-pârâţi, nu s-a emis nici un act administrativ şi nici o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilului revendicat, cerinţă care, în mod constant se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Europene în materie.
Totodată, s-a constatat că intimatul-reclamant nu a înţeles să conteste niciodată valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de legea specială, în cadrul căruia se putea solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, motiv pentru care titlul apelanţilor s-a consolidat, el bucurându-se de o prezumţie absolută de validitate după expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului translativ de proprietate.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, motiv pentru care, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţă între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţa constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă, fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Apelanţii au susţinut şi că instanţa fondului a omis a se pronunţa asupra apărărilor formulate de către aceştia, privind excepţia de la principiul restitutio in integrum din dreptul comun, motiv pentru care hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normei imperative, conţinută în art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, contractele de vânzare-cumpărare ce constituie titlul apelanţilor au fost încheiate în anii 1996 şi 1997, iar acţiunea în revendicare a fost promovată în anul 1999.
Reclamantul s-a adresat Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri, fără a solicita restituirea în natură a vreunui apartament din imobilul în litigiu, fiind respectate, aşadar, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
O ultimă critică a vizat faptul că, prin admiterea acţiunii în revendicare, instanţa de fond a nesocotit grav principiul nediscriminării, consacrat de dispoziţiile constituţionale şi de cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că pe rolul instanţelor de judecată a mai existat un litigiu promovat de către reclamant, având aceeaşi cauză juridică, însă vizând alte părţi, aflate în aceeaşi situaţie juridică ca şi apelanţii şi care au avut câştig de cauză în cadrul operaţiunii de comparare de titluri.
Reclamantul-intimat B.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca fiind nefondat.
La termenul de judecată de la 16 noiembrie 2009 apelanţii-pârâţi au depus la dosarul cauzei un supliment al motivelor de apel în care s-au invocat următoarele:
Din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (2), coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, această soluţie găsindu-şi aplicarea şi în cazul acţiunilor în curs de judecată.
Nulitatea absolută a actului se impune, astfel, ca o premisă inevitabilă a admiterii acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu soluţia clasică în materie de revendicare, a comparării drepturilor autorilor.
În jurisprudenţa mai recentă, ulterioară pronunţării deciziei în interesul legii, s-a conturat ideea potrivit căreia, în acţiunile în revendicare întemeiate pe prevederile dreptului comun (art. 480 şi urm. C. civ. ) trebuie analizate trei aspecte: raportat la dreptul comun intern art. 480 şi următoarele C. civ., raportat la legea internă specială, respectiv Legea nr. 10/2001, raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte dreptul comun, se arată că în cauză operează principiul error comunis facit jus, atâta vreme cât, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către apelanţii-pârâţi (anii 1996 şi 1997), titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat de nimeni, nici măcar de reclamant, care nu a formulat nicio cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995.
Din perspectiva legii interne speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, în compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi au preferabilitate contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, care sunt chiriaşi cumpărători de bună-credinţă, ce au respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc obligatoriu, numai prin echivalent, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Din perspectiva prevederilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În speţă, prima instanţă, admiţând acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor chiriaşi-cumpărători şi disjungând cererile reconvenţionale, a încălcat grav criteriul de proporţionalitate, întrucât apelanţii au fost privaţi de bun fără stabilirea niciunei despăgubiri, fiind puşi în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului, care s-a făcut vinovat de ingerinţa în dreptul de proprietate al intimaţilor.
Prin Decizia nr. 655 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâţii I.M., C.A., U.H.T. şi de intervenienţii S.D., S.G. , S.R.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1902 din 19 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În ceea ce priveşte prima critică formulată în apel, vizând încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, se constată că, potrivit Deciziei nr. 209/A din 24 martie 2008, motivul pentru care a fost anulată Sentinţa civilă nr. 493 din 3 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti a fost pronunţarea hotărârii judecătoreşti în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, respectiv cu P.M., decedat, iar reclamantul renunţase la judecată în privinţa moştenitoarei acestuia, P.M.E., fiind încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, Curtea a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru o judecată unitară a tuturor cererilor formulate, cu respectarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al disponibilităţii procesului civil şi al dublului grad de jurisdicţie.
Aceste dispoziţii ale instanţei nu pot fi interpretate în sensul conferit de către apelanţi şi, ca atare, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin disjungerea cererilor reconvenţionale şi a cererilor de chemare în garanţie, precum şi a cererii completatoare, formulată de reclamant.
Dimpotrivă, se constată legalitatea măsurii dispuse de către instanţa de fond, fiind respectate în cauză dispoziţiile art. 120 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 165 C. proc. civ., măsura disjungerii impunându-se pentru o bună administrare a justiţiei, în condiţiile în care, cererea principală a fost dedusă judecăţii în cursul anului 1999. S-a mai reţinut şi că respectivele cereri, dat fiind caracterul lor, sunt în legătură cu cererea principală însă, acest aspect, nu împiedică judecarea lor separată.
De altfel, conform cu practicaua hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, pârâţii prin apărător au solicitat disjungerea acestor cereri.
În aceeaşi decizie de casare, apelanţii au calitatea procesuală de pârâţi şi evident că instanţa de fond a preluat această calitate procesuală asupra căreia în fata instanţei de fond, nu au avut obiecţiuni.
De altfel, în Dosarul de fond nr. 4125/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în primul ciclu procesual reclamantul a formulat o cerere de completare a cererii iniţiale prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a apelanţilor, iar împrejurarea că aceştia au fost conceptaţi în citativ în calitate de intervenienţi forţaţi, în continuare, nu poate avea relevanţă juridică asupra incidenţei dispoziţiilor Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, aşa cum susţin apelanţii.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, de asemenea, că instanţa de fond a considerat în mod legal că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu are incidenţă în litigiul de faţă.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 se referă la ";admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001";.
De asemenea, în considerentele acestei decizii se arată că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia acţiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care, noua lege a permis, fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative.
Or, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată - prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
Ca urmare, instanţa de apel a precizat că reclamantul avea posibilitatea şi nu obligaţia de a urma procedura prevăzută de legea specială în condiţiile date.
Susţinerile apelanţilor în sensul că la data de 24 august 1999 acţiunea a fost promovată doar în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, iar aceştia au avut calitatea de intervenienţi forţaţi, nu poate fi reţinută. Calitatea procesuală a apelanţilor, aceea de pârâţi, a fost stabilită ca urmare a cererii de completare formulată de reclamant la data de 25 noiembrie 1999.
De altfel, curtea de apel a reţinut că în litigiul de faţă, la data de 23 octombrie 2001 a fost pronunţată Decizia nr. 4867 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit în mod irevocabil, că imobilul în discuţie a fost preluat de către stat fără titlu, fiind trimisă cauza spre rejudecare numai pentru individualizarea bunului printr-o expertiză.
Susţinerile apelanţilor vizând nemotivarea sentinţei civile în ceea ce priveşte operaţiunea comparării titlurilor de proprietate sunt, de asemenea, nefondate.
În condiţiile în care reclamantul ar fi solicitat constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate exhibate de către pârâţi, nu s-ar mai fi impus compararea titlurilor de proprietate, întrucât pârâţii ar fi exercitat doar posesia asupra apartamentelor în discuţie.
A mai reţinut instanţa de apel că, instanţa de fond nu a analizat individual fiecare titlu de proprietate, întrucât modul de dobândire a imobilelor de către pârâţi este identic, aceştia aflându-se în aceeaşi situaţie juridică, respectiv imobilele au fost cumpărate de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995 în cursul anilor 1996, 1997.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în concursul dintre foştii proprietari, aflaţi în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi nerevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul lor şi deţinătorii actuali ai imobilului revendicat, cărora nu li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va da preferabilitate titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă, în raport de titlul subdobânditorului de bună-credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzute de această lege.
În ceea ce priveşte critica privind faptul că instanţa de fond a nesocotit grav principiul nediscriminării în raport de hotărârile judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, Curtea a reţinut, pe de o parte, că această apărare nu a fost formulată în faţa instanţei de fond iar, pe de altă parte că nu s-a făcut dovada situaţiei juridice egale în raport de hotărârile judecătoreşti de care se face vorbire.
Împotriva Deciziei nr. 655 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs U.H.T., T.V.V., I.M., C.A. şi S.D., S.G. şi S.R.M., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii solicită admiterea recursului, ";casarea în tot a deciziei curţii de apel şi, în rejudecare, admiterea apelului, desfiinţarea Sentinţei civile nr. 1902 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de fond. În subsidiar, în situaţia în care Curtea nu va reţine criticile prin prisma cărora s-ar impune, în condiţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. desfiinţarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei din apel, în sensul admiterii apelului pârâţilor, schimbării sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii reclamantului.";
În conţinutul criticilor se arată că, în mod greşit şi cu încălcarea esenţială a legii, instanţa de apel a respins critica formulată în cadrul primului motiv de apel, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Se arată că decizia instanţei de apel este, în principiu, nemotivată sau la limita nemotivării, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Recurenţii susţin nelegalitatea deciziei pronunţată în apel, deoarece instanţa de control judiciar a invocat prevederile art. 165 C. proc. civ. pentru a argumenta corectitudinea soluţiei de disjungere, măsură procesuală la care aceştia s-au opus.
Se susţine nelegalitatea hotărârii atacate şi pentru un alt motiv, acela că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe motivat asupra criticilor privind greşita stabilire a calităţii procesuale a părţilor, pe parcursul celor 3 cicluri procesuale, critici expuse pe larg, în motivele 2 şi 3 din apel.
Se arată că reclamantul nu a înţeles să conteste niciodată calitatea de intervenienţi forţaţi în care au figurat în proces, nici pe parcursul judecăţii în prima instanţă, şi nici în cadrul căilor de atac pe care le-a exercitat în cauză, în primul ciclu procesual şi se arată că, Decizia de desfiinţare nr. 209 A din 24 martie 2008, prin care s-a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, nu poate fi interpretată în contra chestiunilor de fapt şi de drept, reţinute cu autoritate de lucru judecat.
Se susţine că, în ceea ce priveşte calitatea părţilor, hotărârea este nemotivată şi datorită confuziei între calitatea de intervenient forţat, conform art. 57 C. proc. civ. şi calitatea de pârât, care s-a menţinut pe tot parcursul rejudecării fondului în cel de-al doilea ciclu procesual, în mod greşit s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului cu privire la o serie de intervenienţi.
Astfel, se susţine că, în această confuzie între calitatea de pârât şi intervenient forţat, se înfrâng efectele deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit calitatea părţilor.
Ca atare, distincţia dintre calitatea de intervenient forţat şi cea de pârât, prezintă o deosebită relevanţă sub aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., atunci când se solicită compararea titlurilor, nu faţă de pârât, ci în raport de intervenienţii forţaţi.
Se susţine că, în jurisprudenţă s-a decis în mod constant, faptul că într-o acţiune în revendicare de drept comun, promovată de foştii proprietari, persoanele care au cumpărat apartamentele revendicate, în baza Legii nr. 112/1995 nu pot fi introduse în cauză, în temeiul art. 57 C. proc. civ., deoarece este evident că acestea nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Reclamantul, după ce a renunţat la judecată cu privire la moştenitorii lui S.A. a solicitat introducerea în cauză, tot în temeiul art. 57 C. proc. civ. a lui T.V., subdobânditoarea apartamentului nr. 5, care, la rândul său a formulat o cerere de chemare în garanţie a aceloraşi moştenitori ai lui S.A., respectiv S.D. şi S.V. (decedat la 25 decembrie 2003).
Se arată că a existat la un moment dat o cerere de introducere în cauză a lui S.R.M., în calitate de moştenitoare a lui S.V., însă la dosar nu există nicio dovadă cu privire la calitatea acesteia. Totodată, aceasta figurează în dispozitiv, dar în cuprinsul considerentelor, instanţa nu a făcut nicio menţiune cu privire la cererile care au determinat introducerea în cauză a acesteia.
Pentru nelămurirea şi necenzurarea de către instanţa de apel a cadrului procesual, în raport de aspectele mai sus arătate, recurenţii susţin că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu s-a cercetat fondul cu privire la aceste părţi şi, ca atare, ignorând a analiza aceste aspecte, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu aplicarea greşită a normelor ce fixează obiectul rejudecării, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod.
Alte critici formulate de recurenţi vizează şi motivul că, în mod greşit, atât instanţa de apel, cât şi instanţa fondului au apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, cu motivarea că, în raport de data introducerii acţiunii, 24 august 1999, în speţă nu pot fi incidente prevederile Legii nr. 10/2001.
Referitor la fondul cauzei, se arată că instanţa de apel nu a procedat la o comparare a titlurilor de proprietate, deşi a fost învestită cu o acţiune în revendicare, astfel că aceasta era obligată să le analizeze şi să se pronunţe asupra criteriilor de preferinţă ale acestora. Se susţine că T.V. a dobândit apart. nr. 5 din imobil, prin contractul de schimb din 06 noiembrie 1996 şi se conchide cu privire la această critică, în sensul că instanţa de apel nu a analizat aceste chestiuni, decizia fiind nemotivată, astfel că este incident motivul prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se arată de către recurenţi că, instanţa de apel, deşi reţine incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte analiza legalităţii actului translativ de proprietate al chiriaşului-cumpărător de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995, nicăieri în cuprinsul considerentelor, nu se referă la interdicţia de înstrăinare, consacrată de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, şi pentru acest motiv hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normei imperative a art. 298 rap. la art. 261 pct. 5, critică ce atrage incidenţa motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se fac referiri la jurisprudenţa mai recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care se arată că solicitarea de retrocedare a unui bun imobil care a fost preluat de stat, în regimul anterior, atunci când statul nu era un semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu reprezintă un bun actul sau o speranţă legitimă, deoarece depinde de soluţiile ce ar urma să fie pronunţate de instanţele judecătoreşti, motiv pentru care nu se poate încadra în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Se mai susţine că, în mod greşit instanţa de apel a soluţionat critica privind încălcarea principiului nediscriminării, consacrat de dispoziţiile constituţionale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că apelanţii-pârâţi au depus un supliment al motivelor de apel, conţinând critici noi ale hotărârii apelate, şi pe care instanţa le-a apreciat ca fiind formulate în termen (respingând excepţia tardivităţii) a omis a se pronunţa asupra lor, deşi le-a menţionat în considerente, împrejurare de natură a atrage incidenţa motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se arată că jurisprudenţa a statuat că aparenţa creatoare de drept este susceptibilă să creeze un drept de proprietate subdobânditorului cu titlu oneros, indiferent dacă vânzătorul, ca proprietar aparent a avut, sau nu, un titlu de proprietate valabil asupra imobilului înstrăinat.
Se subliniază că, în speţă, prin necontestarea titlului statului, eroarea a fost comună şi invincibilă, că subdobânditorii chiriaşi-cumpărători au fost de bună-credinţă, întrucât orice demersuri ar fi întreprins, ar fi constatat că reclamanţii nu au revendicat apartamentul şi, că actul încheiat între stat, ca proprietar aparent şi chiriaşi a fost cu titlu oneros, fiind astfel îndeplinite condiţiile ";error comunis facit jus"; şi se solicită a se constata preferabile, titlurile de proprietate ale recurenţilor, faţă de titlul de proprietate al reclamantului, urmând ca din punct de vedere al dreptului comun, acţiunea în revendicare să fie respinsă.
Se susţine că apelanţii-pârâţi au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât în favoarea acestora operează prezumţia instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumţie ce nu a fost răsturnată de intimatul-reclamant.
Recurenţii invocă şi faptul că, pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc obligatoriu prin echivalent, în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar prin această normă din legea specială, deşi revendicatorului i se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate, totuşi, acestuia i se închide posibilitatea restituirii în natură a bunului, în condiţiile în care bunul fusese anterior restituit unui terţ.
Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criticile din recurs sunt încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi se arată că, în finalul deciziei atacate, considerentele instanţei sunt contradictorii, instanţa neanalizând normele cu caracter general, care enunţă principiul respectării proprietăţii, precum şi normele care se referă la privarea de proprietate. Se aduc critici în sensul că recurenţii au dobândit un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece dreptul intimatului-reclamant de a mai solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare fiind prescris, valabilitatea acestor acte juridice s-a consolidat.
În ceea ce-l priveşte pe reclamant se susţine de către recurenţi că, împotriva dreptului lui de proprietate a operat deja o ingerinţă din partea statului şi, în mod nelegal, instanţa de apel a analizat incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie numai prin prisma reclamanţilor şi a recurenţilor şi se arată că, în speţă, prima instanţă admiţând acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor, chiriaşi-cumpărători şi disjungând cererile reconvenţionale, a încălcat grav criteriul de proporţionalitate, deoarece recurenţii au fost privaţi de bun, fără stabilirea unei despăgubiri.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, circumscris sintetic criticilor potrivit cărora nu au fost respectate prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate limitele şi obiectul rejudecării, acestea, în totalitate, nu sunt fondate.
Cum corect a reţinut instanţa de apel, deşi pricina a avut mai multe cicluri procesuale, cadrul procesual în rejudecare a fost determinat, cu respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, urmare precizărilor şi completărilor depuse de reclamantul B.V., rejudecarea fiind impusă de stabilirea corectă a cadrului procesual, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost depusă la 24 august 1999, iar pe parcursul judecăţii o parte din părţi au decedat, iar faţă de altele, reclamantul a înţeles să renunţe la judecată.
Astfel, în ceea ce priveşte prima critică imputată instanţei de apel, vizând încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, s-a reţinut corect în Decizia nr. 209/A din 24 martie 2008, că motivul pentru care a fost anulată Sentinţa civilă nr. 493 din 3 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti a fost pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, respectiv cu P.M., decedat, în condiţiile în care reclamantul renunţase la judecată în privinţa moştenitoarei acestuia, P.M.E.
Din această perspectivă, Curtea în cel de-al doilea ciclu procesual a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru o judecată unitară a tuturor cererilor formulate, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al disponibilităţii procesului civil şi al dublului grad de jurisdicţie.
Aceste dispoziţii ale instanţei însă, nu pot fi interpretate în sensul că au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ., astfel cum susţin recurenţii, deoarece:
În cel de-al treilea ciclu procesual, la data de 8 octombrie 2008, reclamantul a formulat o cerere completatoare a acţiunii principale, solicitând obligarea pârâţilor chemaţi în judecată şi la plata contravalorii fructelor civile datorate pentru lipsa de folosinţă a imobilului revendicat de la fiecare dintre aceştia, de la data introducerii acţiunii în revendicare.
La solicitarea instanţei, reclamantul B.V. a depus la dosar o precizare privind indicarea şi clarificarea cadrului procesual stabilit prin cererile formulate.
În cuprinsul acesteia, reclamantul B.V. a arătat că a renunţat la judecată faţă de pârâţii P.M., P.Ş. şi P.M.E.
A precizat că înţelege să se judece în contradictoriu cu U.H.T. pentru ap. 1 parter şi subsol, I.M. pentru ap. 8 et. 3, C.A. pentru ap. 4 bis şi subsol, P.D.M. pentru ap. 1 parter (intrare separată secundară), T.V. pentru ap. 5, et. 2, F.M. pentru garaj şi P.P.V. pentru ap. 6 et. 2 al imobilului în litigiu.
De asemenea, a arătat că renunţă la judecată faţă de Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, solicitând totodată, disjungerea cererilor de chemare în garanţie, reconvenţionale şi completatoare (privitoare la fructele civile).
Cât priveşte obiectul acţiunii, în rejudecare reclamantul a arătat că îşi menţine cererea precizatoare de la 14 ianuarie 2003, prin care acesta şi-a restrâns acţiunea doar la un singur capăt de cerere, anume revendicarea imobilului situat în Str. S., sectorul 1, renunţând la judecata celorlalte capete de cerere (nulitatea absolută şi inopozabilitatea înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 şi invocarea, pe cale de excepţie, a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995).
A fost reiterată şi cererea potrivit căreia, reclamantul înţelege să renunţe la judecată faţă de P.M.E. (succesoarea lui P.M.), cerere de care se luase deja act, în ciclul procesual anterior.
Ca atare, în limitele acestor precizări şi renunţări la judecată, în cea de-a treia rejudecare, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 1902 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost menţinută prin Decizia nr. 655/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, urmare respingerii apelului declarat împotriva acesteia.
Potrivit art. 315 (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, prin Sentinţa civilă nr. 1902/2008, instanţa de fond s-a pronunţat tocmai având în vedere dispoziţiile deciziei de casare, care a stabilit că modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat chestiunile puse în discuţie sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere.
Ca atare, nu se poate susţine cu temei, că instanţa de rejudecare nu a procedat în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, în cel de-al doilea ciclu procesual fiind stabilit deja obiectul acţiunii, anume doar revendicarea imobilului, nu şi soluţionarea unor cereri cu privire la care reclamantul a precizat că nu le mai susţine şi renunţă la judecarea acestora.
Singura chestiune ce doar, aparent, ar încălca limitele stabilite prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de trimitere, ar fi soluţionarea tuturor cererilor şi precizărilor, a cererilor completatoare, a cererilor de chemare în garanţie şi reconvenţionale.
Totuşi este de observat că, printr-o motivare corectă, în sensul respectării caracterului dispozitiv al normei privind soluţionarea cererii reconvenţionale odată cu acţiunea principală (a se vedea art. 120 alin. (2) C. proc. civ.), instanţa de trimitere a stabilit că nu se încalcă caracterul obligatoriu al deciziei de casare, dacă, atunci când numai cererea principală care este în stare de judecată, instanţa o poate judeca deosebit de cererea reconvenţională.
În dezvoltarea argumentului potrivit căruia instanţa de trimitere nu a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., prin disjungerea celorlalte cereri, se impune a se arăta că măsura disjungerii poate fi legal dispusă, când între cererea reconvenţională şi acţiunea principală nu există o legătură inseparabilă şi, totodată, soluţionarea cererii reconvenţionale nu necesită urgenţă.
Dar, dacă numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa va putea dispune disjungerea, iar cererea reconvenţională urmează a fi judecată separat.
Potrivit art. 165 din acelaşi cod ";în orice stare a pricinii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de judecată";.
Caracterul dispozitiv al acestei norme de procedură este lăsat la aprecierea instanţei, de la caz la caz, legiuitorul prevăzând expres că ";se pot despărţi pricinile";, ceea ce înseamnă că instanţa, în funcţie de obiectul cererilor, de complexitatea acestora, de urgenţa lor, de cadrul procesual în ansamblul său, poate şi trebuie să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri.
Aşa fiind, reglementată ca o măsură procedurală pe care instanţa de judecată o poate lua, curtea de apel a reţinut corect că disjungerea cauzelor este dispusă de instanţa de judecată şi în interesul unei bune judecăţi a acestora, precum şi a unei mai bune administrări a justiţiei, fără a se considera - cum greşit se susţine de către recurenţi - că s-a încălcat caracterul obligatoriu al deciziei de casare, nesocotindu-se prevederile art. 315 (1) C. proc. civ.
Dimpotrivă, se constată legalitatea măsurii dispuse de către instanţa de fond, fiind respectate în cauză dispoziţiile art. 120 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 165 C. proc. civ., măsura disjungerii impunându-se pentru o bună administrare a justiţiei, în condiţiile în care, cererea principală a fost dedusă judecăţii în cursul anului 1999.
De altfel, conform cu practicaua hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, pârâţii prin apărător au solicitat disjungerea acestor cereri (a se vedea finele practicalei deciziei).
Potrivit precizărilor din 16 octombrie 2008, reclamantul B.V. a arătat că solicită a se lua act de renunţarea la judecată cu pârâţii P.M. (decedat), P.Ş. (decedat) şi P.M.E. (iniţial s-a renunţat la judecată, iar apoi a decedat) şi la pct. 2 din ";precizări"; s-a menţionat de către acelaşi reclamant, că se judecă cu ";următorii în calitate de pârâţi";: U.H.T., I.M., C.A., P.D.M., T.V., F.M. etc.
În aceeaşi decizie de casare, apelanţii au calitatea procesuală de pârâţi şi evident că instanţa de fond a preluat această calitate procesuală asupra căreia, părţile nu au avut obiecţiuni.
De altfel, în Dosarul de fond nr. 4125/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în primul ciclu procesual reclamantul a formulat o cerere de completare a cererii iniţiale prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a acestora, iar împrejurarea că aceştia au fost conceptaţi în citativ în calitate de intervenienţi forţaţi, în continuare, nu poate avea relevanţă juridică asupra incidenţei dispoziţiilor Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, astfel cum susţin recurenţii, critica nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ca atare, nu pot fi reţinute ca fondate, nici criticile cu privire la lipsa capacităţii reclamantului de a renunţa la judecată faţă de S.D., S.G. şi S.V.
Susţinerile recurenţilor, în sensul că la data de 24 august 1999 acţiunea a fost promovată doar în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, iar aceştia au avut calitatea de intervenienţi forţaţi, nu poate fi reţinută, deoarece calitatea procesuală a recurenţilor, aceea de pârâţi, a fost stabilită ca urmare a cererii de completare formulată de reclamant la data de 25 noiembrie 1999.
La 25 noiembrie 1999, deci anterior pronunţării deciziei de casare, reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a chemat în judecată pe pârâţii U.H.T., C.R., S.A., S.D. şi S.G., P.D.M., P.Ş. şi P.M.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi criticile privind necercetarea fondului cu privire la părţile, în raport de care, urmare decesului, nu mai au capacitate de folosinţă, precum şi faţă de cele în raport de care s-a dispus renunţarea la judecată (în respectarea principiului disponibilităţii procesului civil), cadrul procesual al analizei pe fond a cererilor reclamantului în contradictoriu cu acestea, neputând determina o greşită aplicare a normelor ce fixează obiectul rejudecării, astfel cum susţin recurenţii.
Aceasta întrucât, capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual, iar în cazul persoanelor fizice, aceasta începe la naşterea lor şi încetează prin moartea lor.
Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor poate fi parte la judecată. per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil, persoana care nu are capacitate de folosinţă, întrucât a decedat.
Nu este fondată nici critica privind nelegalitatea hotărârii atacate şi pentru un alt motiv, acela că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe motivat asupra criticilor privind greşita stabilire a calităţii procesuale a părţilor, pe parcursul celor 3 cicluri procesuale, critici expuse pe larg, în motivele 2 şi 3 din apel.
Dimpotrivă, cum s-a arătat în considerentele precedente, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a completat acţiunea la data de 25 noiembrie 1999, în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a cumpărătorilor apartamentelor din imobilul situat în str. S. şi a lui P.M. care, prin contractul de schimb imobiliar din 16 octombrie 1996, a dobândit de la coschimbaşii S.A., S.G. şi S.D., camera de serviciu în suprafaţă de 16,56 mp, parte integrantă din ap. 5 al imobilului.
Instanţa a constatat că pârâtul P.M. a decedat la 11 februarie 1999, calitatea de moştenitor aparţinând lui P.M.E., conform certificatului de moştenitor din 26 noiembrie 1999, faţă de care reclamantul a înţeles să renunţe la judecată, manifestare de voinţă de care instanţa a luat act, conform principiului disponibilităţii procesului civil.
Susţinând că posesia acestei camere de serviciu aparţine în fapt lui P.P.V. (U.P.P.V.), reclamantul a solicitat introducerea acesteia în cauză, instanţa încuviinţând cererea. Ulterior însă, tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reclamantul nefăcând dovada posesiei camerei de serviciu.
A mai susţinut instanţa că, la data de 28 februarie 2004 a decedat pârâtul P.Ş., fiind introdus în cauză moştenitorul testamentar al acestuia, C.A.
Referitor la pârâtul S.A., acesta a decedat la 7 august 2000, succesorul acestuia, S.V., decedând la rândul său, la 25 decembrie 2003.
A mai reţinut instanţa de apel că, ap. 5 al imobilului în litigiu a făcut obiectul contractului de schimb din 06 noiembrie 1996, încheiat de S.A. cu pârâta T.V.V., aceasta având calitate procesual pasivă, mai puţin în ceea ce priveşte camera de serviciu, ce a făcut obiectul contractului de schimb, încheiat cu P.M.
În acest sens, cadrul procesual a fost corect stabilit de reclamant, care şi-a precizat acţiunea, îndreptându-se împotriva acestei pârâte.
Garajul înstrăinat lui S.D. şi S.G. prin contractul din 25 septembrie 1996 a fost vândut pârâtei F.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1381/1997, de asemenea, reclamantul stabilind corect cadrul procesual, conform cererii precizatoare.
Apartamentul nr. 8 de la etajul 3 vândut lui I.M., prin contractul din 13 martie 1997 şi-a păstrat proprietarul, sub acest aspect neintervenind nicio modificare a cadrului procesual, reclamantul menţinându-şi cererea iniţială îndreptată împotriva acestei pârâte.
Clarificat fiind cadrul procesual, s-a avut în vedere că, prin Decizia nr. 4867 din 23 octombrie 2001, instanţa supremă a statuat în mod irevocabil că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de proprietarii sau succesorii acestora.
Aşadar, problema de drept a fost dezlegată de instanţa de recurs, care a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără a se putea invoca un titlu valabil.
De neprimit este şi critica recurenţilor, privind incidenţa în cauză a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii.
Pe lângă considerentele reţinute de instanţa de apel, este de observat că, această decizie se referă la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, or, în speţă, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., la data de 24 august 1999, deci anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operaţiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze, în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
Instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, astfel cum s-a realizat şi în speţă, fiind de înlăturat astfel şi criticile recurenţilor privind faptul că instanţa de apel nu a procedat la o comparare a titlurilor.
Faptul că în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâţii au invocat, la rândul lor, titluri de proprietate, nu blochează demersul reclamantului de a obţine, în parte, bunul imobil revendicat, căci operaţiunea comparării de titluri s-a născut în jurisprudenţă, tocmai din nevoia de a da o soluţie situaţiei în care, ambele părţi litigante se pretind proprietari şi prezintă dovezi valide ale dreptului lor de proprietate.
Or, într-o astfel de situaţie, câştig de cauză nu poate avea decât partea care are un drept de proprietate mai bine caracterizat şi un titlu de proprietate preferabil.
Cu respectarea principiilor consacrate de practica judiciară, în materia comparării titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare a fost pronunţată şi Decizia nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în acest sens a fost stabilită şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aceste considerente se adaugă celor deja reţinute de instanţa de apel privind operaţiunea comparării titlurilor, critica nemotivării soluţiei pronunţate de către instanţa de control judiciar ordinar şi cu privire la această chestiune, urmând a fi înlăturată, ca nefondată, nefiind incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia ";hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (...).";
Astfel, în cuprinsul considerentelor din Decizia nr. 655 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a motivat această operaţiune de comparare a titlurilor de proprietate, preluându-se, totodată şi considerentele sentinţei tribunalului, referitoare la aceeaşi chestiune.
Împrejurarea că instanţa de apel a procedat la compararea titlurilor şi a confirmat constatarea instanţei de fond, în sensul că titlul reclamantului este preferabil, nu reprezintă o motivare străină sau contradictorie, astfel încât să fie incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru că argumentele folosite au sprijinit soluţia, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, iar nu validitatea titlului pârâţilor.
Cât priveşte aparenţa de drept, această teorie este avută în vedere de instanţele de judecată, atunci când, în cadrul analizei titlurilor invocate de părţi şi comparării acestora se argumentează ideea că, existenţa aparenţei în drept nu paralizează acţiunea în revendicare, în sensul că ar face inadmisibilă acţiunea în revendicare, ci în sensul că, alături de alte criterii de preferabilitate, face ca titlul unei sau alteia dintre părţi să fie preferabil, în operaţiunea comparării titlurilor.
Aşadar, în primul rând, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speţă, fiind inaplicabilă.
În esenţă, chiar şi în ipoteza acţiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părţi să aibă un ";bun"; în sensul Convenţiei, caz în care intervin alte criterii de preferinţă, cum este cazul aplicării principiului ";securităţii raporturilor juridice civile";.
Mai întâi, trebuie precizat că, în cazul acţiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, simpla bună-credinţă a cumpărătorilor chiriaşi nu era suficientă pentru ca aceştia să păstreze bunul astfel dobândit, în disputa lor cu adevăratul proprietar, contrar susţinerilor recurenţilor din speţă.
Simpla bună-credinţă, dacă era reţinută în persoana cumpărătorilor, putea avea ca efect salvarea actului de la nulitate, dar nu avea relevanţă în cazul acţiunii în revendicare.
Jurisprudenţa anterioară Legii nr. 10/2001, în proporţie covârşitoare, dădea câştig de cauză, în acest conflict, celui care dobândise imobilul de la adevăratul proprietar, al cărui drept era preferabil în raport cu cumpărătorul de bună-credinţă, care perfectase actul cu un neproprietar, în speţă, statul.
Ca atare, nici criticile privind incidenţa Legii nr. 10/2001, faţă de care se pretinde de către recurenţi, că instanţa nu a motivat soluţia sa, nu pot fi primite sub aspectul caracterului fondat al acestora.
Deşi s-a susţinut că instanţa a omis să analizeze aspectele legate de incidenta Legii nr. 10/2001, în realitate, instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă, deoarece în examinarea controlului său, a verificat sesizarea instanţei de fond cu o acţiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că în respectarea obiectului şi limitelor învestirii, instanţa nu putea să facă aplicarea unor instituţii ale legii speciale, decât dacă ar fi schimbat, nepermis şi nelegal, temeiul juridic al cererii, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.
Prin urmare, fiind sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţele în mod corect au aplicat regulile şi principiile de drept material ce guvernează acest tip de acţiune, şi nu au aplicat, prin extrapolare dispoziţiile dintr-o lege specială ulterioară.
Au mai susţinut recurenţii, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, în sensul că, prin confirmarea soluţiei instanţei de fond, de admitere în parte a acţiunii, instanţa de apel nu a respectat Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Nici acest motiv nu este fondat, cu privire la acest aspect, fiind de precizat că, prin decizia menţionată, pronunţată de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, a fost analizată problema admisibilităţii acţiunilor în revendicare, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie ce se nu identifică cu speţa de faţă, în care raportul juridic a fost conturat şi analizat, anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Un alt motiv de recurs, se referă la încălcarea principiului nediscriminării şi se arată că, în mod greşit instanţa de apel a soluţionat critica privind încălcarea principiului nediscriminării, consacrat de dispoziţiile Constituţionale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Criticile circumscrise acestui motiv nu sunt fondate. Recurenţii au mai invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, precum şi art. 6 din Convenţie, care consacră principiul preeminenţei dreptului, în legătură cu care un element fundamental îl constituie asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În acest sens au fost invocate cauzele din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ";Raicu contra României"; şi ";Brumărescu contra României";.
Toate aceste critici ale recurenţilor sunt nefondate.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ";orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional";.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât ";bunurilor actuale";, cât şi ";valorilor patrimoniale";, inclusiv creanţe, în temeiul cărora partea poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de ";speranţă legitimă";, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o ";valoare patrimonială"; în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Dar, situaţia nu este incidentă în cazul pârâţilor, deoarece ei nu au ";un bun actual"; în sensul Convenţiei şi nici ";speranţa legitimă"; de a păstra imobilul. Simpla existenţă a dispoziţiei legale care le permitea, în principiu, cumpărarea imobilelor, respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu reprezintă un element suficient pentru a se considera că pârâţii au ";un bun actual"; şi nici ";speranţa legitimă"; că vor câştiga în cadrul acţiunii formulate de adevăratul proprietar.
Nici cele două cauze din jurisprudenţa europeană nu au relevanţă, deoarece, cum s-a arătat, nu se poată pune problema că ar avea ";un bun"; în sensul art. 1 din Protocol, sau că, în cazul lor, s-a discutat, în cadrul procedurii de faţă, dreptul câştigat în mod irevocabil, într-un alt proces, cu încălcarea art. 6 din Convenţie, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Ca atare, circumstanţele speţelor nu sunt similare, cu atât mai mult cu cât, în cauza ";Brumărescu contra României";, încălcarea art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a constatat în raport cu adevăratul proprietar, care pierduse dreptul câştigat prin hotărâre rămasă irevocabilă.
Referitor la Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008 s-a arătat, în examinarea unui motiv de recurs anterior, că aceasta vizează acţiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este aplicabil în speţă.
Pe de altă parte, acele argumente din decizie care sunt relevante şi pentru speţa de faţă, cum ar fi raportarea legii naţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost deja avute în vedere.
În plus, în ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, care implică favorizarea relaţiilor juridice în legătură cu bunurile din circuitul civil şi protejarea participanţilor la acest circuit, el presupune, pentru a produce efectul de siguranţă în raporturile juridice, ca actele încheiate în legătură cu bunurile tranzacţionate să fie valabile.
Ca atare, şi pentru acest argument, nu se poate considera că, prin hotărârile pronunţate de instanţele anterioare, s-ar fi provocat încălcarea principiului enunţat.
În notele de şedinţă recurenţii au invocat şi greşita admitere a acţiunii în revendicare, faţă de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 şi ale hotărârii pronunţate în Cauza Atanasiu şi alţii contra României.
În acest sens, recurenţii au arătat că, potrivit actului normativ menţionat, nu se pot restitui în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Încălcarea legii nu se poate reţine, deoarece, în primul rând, cum s-a arătat, Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză, faţă de data introducerii acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, textul nu şi-ar găsi oricum aplicarea, deoarece condiţionează forma de reparaţie în echivalent, cuvenită adevăratului proprietar, de încheierea contractelor cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce, după cum s-a menţionat în numeroase rânduri, nu este cazul.
Hotărârea pronunţată în Cauza ";Atanasiu"; nu dă câştig de cauză pârâţilor, contrar celor susţinute de către recurenţi.
Astfel, în Hotărârea pilot pronunţată în Cauza ";Atanasiu şi alţii contra României"; din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reţinut că:
";134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la ";bunurile"; sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea ";bunuri"; poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "; o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
";136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei).
";140. (...) existenţa unui ";bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În primul rând, hotărârea tratează situaţia fostului proprietar, iar nu a cumpărătorilor-chiriaşi, pentru a se considera că este relevantă în cazul acestora din urmă şi a se invoca în prezenta cauză, Înalta Curte apreciind că toate susţinerile din notele scrise cu privire la incidenţa acesteia, sunt inaplicabile.
Pe de altă parte, pentru argumentele deja arătate, pârâţii nu au ";un bun"; în sensul Convenţiei, în raport de care să pretindă, cu succes, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, protecţia dreptului de proprietate.
În esenţă, reclamantul are un ";bun"; în sensul Convenţiei, confirmat irevocabil prin prezenta hotărâre, conform căreia urmează a se menţine hotărârile instanţelor anterioare, prin care s-a stabilit nelegalitatea naţionalizării şi s-a dispus obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie, acestuia, parte din imobilul revendicat.
Prin urmare, criticile privind nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, în ceea ce priveşte admiterea acţiunii în revendicare şi contradicţia soluţiei din cauza de faţă cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (hotărârea pronunţată în Cauza Atanasiu) nu întrunesc cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată totodată, că instanţele de fond şi apel au examinat corect acţiunea introductivă, formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenţie şi a art. 2 din Primul Protocol adiţional, în sensul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către un terţ, chiar şi atunci când acesta este de bună-credinţă, atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. (Cauzele Porţeanu, Străin, Filipescu, Bărcănescu împotriva României).
Trimiterile recurenţilor la Hotărârea pilot Atanasiu împotriva României nu pot fi primite, pentru a se pune problema încălcării principiului proporţionalităţii, la care aceştia fac referire.
Or, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, de data formulării acţiunii în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie ce exclude aplicabilitatea dispoziţiilor Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, de recunoaşterea preluării abuzive de către stat a imobilului din litigiu, în mod corect şi legal, instanţele au reţinut preferabilitatea titlului reclamantului, în condiţiile în care provine de la proprietarul iniţial, ce dobândise bunul în condiţii legale, anterior preluării abuzive.
Din perspectiva celor expuse, în cauza dedusă judecăţii, dreptul reclamantului se bucură de preferabilitate, (prioritatea şi preferabilitatea titlului reclamantului constă în faptul că acesta provine de la adevăratul proprietar) în condiţiile în care dreptul de proprietate al recurenţilor-pârâţi a fost dobândit de la stat, deci de la un neproprietar.
O altă critică a recurenţilor se referă la faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că, la data de 16 noiembrie 2009 apelanţii-pârâţi au depus un supliment al motivelor de apel, conţinând critici noi ale hotărârii apelate, şi pe care instanţa le-a apreciat ca fiind formulate în termen (respingând excepţia tardivităţii), a omis a se pronunţa asupra lor, deşi le-a menţionat în considerente, împrejurare de natură a atrage incidenţa motivului prev. de art. 304 pct. 9, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea normei procesuale conţinută în art. 298 rap. la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Nici acest ultim motiv privind neanalizarea unor chestiuni legate, în esenţă, de acţiunea în revendicare şi de aspecte ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referiri ample la noţiunea de ";bun";, la privarea de proprietate şi la încălcarea principiului proporţionalităţii - nu este fondat şi, ca atare, nu poate fi circumscris criticii de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât toate aceste chestiuni au făcut obiectul unei ample motivări a instanţei de apel, desigur în cadrul procesual al determinării obiectului şi limitelor judecăţii, pe tărâmul dreptului comun.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei sale, la dosar, că existenţa unui ";bun";, în sensul celui dintâi parag. al art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, constă în recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând ";bunuri actuale";, fie ca ";speranţă legitimă"; de redobândire a bunului în natură.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
";Justificarea privării de proprietate"; presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege şi dreptul intern să răspundă exigenţelor de previzibilitate şi precizie, verificându-se şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară.
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă, şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în concursul dintre foştii proprietari, aflaţi în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi nerevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul lor şi deţinătorii actuali ai imobilului revendicat, cărora nu li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va da preferabilitate titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
S-a reţinut de instanţa de apel, că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă, în raport de titlul subdobânditorului de bună-credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzute de această lege.
Din perspectiva celor expuse, niciuna dintre criticile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii U.H.T., T.V.V., I.M., C.A. şi de S.D., S.G. şi S.R.M. împotriva Deciziei nr. 655 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3114/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 314/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
