ICCJ. Decizia nr. 3149/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3149/2012
Dosar nr. 7627/110/2009
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 608/D din 19 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7627/110/2009 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul N.C.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect „acţiune în constatare”.
S-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentinţa penală nr. 307 din 22 septembrie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar Iaşi; s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantului într-o colonie de muncă pe durata a 24 luni şi a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma în RON, echivalentul sumei de 35.000 euro; au fost respinse ca nefondate, celelalte pretenţii ale reclamantului şi ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat apel reclamantul, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.
Apelanţii D.G.F.P. Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău au criticat hotărârea apelată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.
Sub acest aspect s-a arătat de către apelanţi că instanţa de fond a ignorat faptul că intimatul-reclamant a beneficiat deja de reparaţii morale prin achitarea sa (ca urmare a admiterii recursului în anulare); prin înaintarea sa în mod succesiv, de la gradul de locotenent major la cel de colonel şi gradul de general-maior cu două stele, în retragere.
Daunele morale au fost supraevaluate, deoarece nu respectă principiul proporţionalităţii, cu despăgubirea acordată.
Apelantul N.C.P. acesta a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii pronunţate de Tribunal pentru neacordarea daunelor materiale, pentru cuantumul daunelor morale şi pentru neacordarea cheltuielilor de judecată.
Apelantul a arătat că acordarea daunelor morale nu a fost fondată doar pe art. 5 din Legea nr. 221/2009, ci şi pe dispoziţiile art. 998 C. civ. şi că instanţa a omis faptul că în cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Indemnizaţia acordată de Decretul-Lege nr. 118/1990, a susţinut apelantul, are o cauză juridică distinctă care nu exclude despăgubirile materiale prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată, s-a arătat că, pentru a decide astfel instanţa a omis egalitatea părţilor într-un proces civil, aplicabilitatea art. 274 şi a altor dispoziţii legale.
În apel la termenul din 08 septembrie 2010, apelantul Ministerului Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bacău, a depus precizări cu privire la aspectul că la 01 iulie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, ordonanţă prin care s-a limitat cuantumul daunelor morale, şi care din punct de vedere procedural, potrivit art. 11 se aplică proceselor şi cererilor în curs de soluţionare.
La termenul din 24 noiembrie 2010, avându-se în vedere Deciziile nr. 1358 şi respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, s-a solicitat suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ.
La cererea apelantului Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bacău, cauza a fost repusă pe rol la termenul din 30 martie 2011, termen la care s-a pus în discuţie şi prescripţia dreptului la acţiune, în raport de temeiul de drept invocat în susţinerea pretenţiilor, respectiv art. 504 C. proc. civ., raportat la decizia penală nr. 1302 din 26 mai 1997 pronunţată în Dosarul nr. 854/1997 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sub acest aspect apărătorul apelantului-reclamant a susţinut că atât art. 504 C. proc. pen., cât şi art. 998 C. civ. nu constituie temeiuri distincte pe care şi-a fundamentat acţiunea, ci au fost invocate doar pentru susţinerea pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Odată cu cererea de repunere pe rol a cauzei, apelantul Ministerul Finanţelor Publice a depus şi precizări prin care a arătat că prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Faţă de temeiul de drept în baza căruia instanţa de fond a acordat daune morale, acesta nu mai există, şi a solicitat admiterea apelului şi respingerea pe fond a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.
Pentru apelantul-reclamant, s-a depus prin apărător, proiectul de lege privind instituirea unui regim juridic distinct şi temeinic fundamentat pentru categoriile diferite de drepturi băneşti cuvenite victimelor regimului totalitar, practică judiciară în materie şi articole din presă.
Prin decizia civilă nr. 42 din 04 mai 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul N.C.P. şi s-au admis apelurile declarate de apelanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bacău, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.
S-a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că s-a respins cererea privind daunele morale ca neîntemeiate.
S-au menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea apelată.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Reclamantul nu mai poate primi despăgubiri morale, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din teza I din Legea nr. 221/2009 întrucât aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale.
Deşi Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 sunt ulterioare pronunţării hotărârii apelate, efectele lor vizează inclusiv cauza de faţă, având în vedere consecinţa declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale.
Efectul declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este acela că aceste dispoziţii legale, erau neconstituţionale de la momentul intrării în vigoare a legii, astfel că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale îşi produce efectele şi în cauza de faţă.
La momentul judecării apelului temeiul de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea privind daunele morale, nu mai există şi drept consecinţă se impune a fi admise apelurile Ministerului Finanţelor Publice şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău cu consecinţa respingerii cererii pentru daune morale.
Aspectul invocat de apărătorul reclamantului privind iniţiativa elaborării unui nou act normativ şi pentru reglementarea situaţiei persoanelor condamnate politic, este evident că, această împrejurare excede cauzei de faţă, constituind un temei juridic eventual pentru un nou litigiu.
Privitor la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale, motiv de apel invocat de reclamant, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care prevăd acordarea de despăgubiri rezultând doar pentru echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-a obţinut despăgubiri în echivalent în condiţiile legii, şi de asemenea considerentele avute în vedere la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată corespund caracterului special al Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul N.C.P., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că hotărârea pronunţată este nelegală, în raport de practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind încălcate dispoziţiile art. 126 din Constituţia României.
S-a arătat că în mod nelegal s-a reţinut că nu mai există temei legal al acţiunii în raport de deciziile Curţii Constituţionale, întrucât în prezent există patru proiecte de lege pentru punerea în aplicare a deciziilor Curţii Constituţionale.
O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel aşa cum au fost dezvoltate, motivarea privind neacordarea cheltuielilor de judecată fiind nelegală.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în parte, pentru următoarele considerente:
Susţinerile referitoare la greşita aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată şi prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lui la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intra drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care sa stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 - 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Fondată este însă critica privind neanalizarea de către instanţa de apel a criticii privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 şi urm. C. proc. civ., privind dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile”.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
Este de menţionat că, în principiu, în sistemul nostru procedural este permis ca a doua instanţă, cercetând cauza şi constatând că toate chestiunile de fapt şi toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleaşi ca şi cele discutate în primă instanţă, să se refere la motivele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit.
Această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt şi problemele de drept care au fost supuse judecăţii prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanţă, iar prin hotărârea pronunţată prima instanţă le-a analizat în mod efectiv, nu şi în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanţe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunţate, apărările invocate la judecata în primă instanţă.
În cauza dedusă judecăţii, prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea pentru greşita neacordare a cheltuielilor de judecată.
În atare condiţii, instanţa de apel avea obligaţia a analiza şi răspunde motivat criticilor formulate de reclamant, care nu-şi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe şi, totodată, a argumenta motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte considerentele de drept reţinute de prima instanţă, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte şi s-a constatat caracterul politic al condamnării penale, cât şi a măsurii administrative.
Cât timp instanţa de apel s-a rezumat să afirme că sunt legale considerentele avute în vedere la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât corespund caracterului special al Legii nr. 221/2009, motivarea hotărârii nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că motivele sale de apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.
Aşa fiind, pentru considerentul arătat, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului în ce priveşte motivul de apel neanalizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul N.C.P. împotriva deciziei nr. 42 din 04 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 314/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 315/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
