ICCJ. Decizia nr. 3235/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3235/2012
Dosar nr. 2366/120/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2366/120, din 31 mai 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P., pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soţiei sale prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform disp. art. 5 şi urm.din Legea nr. 221/2009 şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1505 din 23 septembrie 2010, Tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, şi a obligat Statul Român la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de M.E., către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a avut în vedere faptul că soţia reclamantului a suferit o deportare ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, a avut domiciliul forţat şi împotriva acesteia s-au luat măsuri abuzive, iar ulterior a fost marginalizată de societate, fiind considerată duşman al poporului, a suferit traume fizice şi psihice, a fost tratată cu ură şi duşmănie, iar din punct de vedere profesional nu a putut să ocupe funcţii de conducere şi nici nu a avut acces la specializări.
La momentul când împotriva soţiei reclamantului s-au luat aceste măsuri de natură administrativă, aceasta era copil, cu o personalitate în curs de formare şi, ca urmare a lipsurilor şi maltratărilor îndurate, nu şi-a putut dezvolta corespunzător personalitatea, nu a putut evolua potrivit aşteptărilor sale din punct de vedere social şi profesional.
Întrucât s-a demonstrat că împotriva soţiei reclamantului s-au comis abuzuri ce i-au adus prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei acestuia, acţiunea reclamantului a fost apreciată ca întemeiată în parte sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, astfel cum au fost restrânse potrivit O.U.G. nr. 62/2010, Statul Român urmând a fi obligat să plătească suma de 5.000 euro către reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul M.I., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 98 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul M.I., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, norma de drept material aplicabilă e cea în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea constituţională prin Decizia nr. 1354/2010, arătând că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie normă de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispozitii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Raportându-se la acest principiu de drept, instanţa de apel a arătat că, dat fiind că apelantul-reclamant a introdus prezenta acţiune sub imperiul Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, în mod corect prima instanţă, apreciind asupra cuantumului daunelor morale datorate pentru măsura administrativă cu caracter politic aplicată soţiei apelantului-reclamant, constând în deportarea acesteia şi stabilirea domiciliului forţat, a plafonat cuantumul lor la suma de 5.000 euro, conform art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, considerent pentru care a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Totodată, s-a reţinut că din acelaşi motiv sunt neîntemeiate şi susţinerile apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerului Public, în sensul că prin publicarea în M. Of. a deciziei nr. 1354 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, atât în privinţa acordării de despăgubiri, cât şi în privinţa plafonului lor, ar fi dispărut baza legală pentru acordarea sumei pretinse de reclamant.
În finalul considerentelor instanţa de apel a reţinut şi că art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, modificată, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, reglementa dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât pentru condamnări cu caracter politic in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cât şi pentru aplicarea unor masuri administrative cu caracter politic luate în perioada de referinţă, astfel cum au fost definite prin art. 3 (orice măsura luata de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul M.I. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa.
Recurentul-reclamant, indicând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că hotărârea este nelegală deoarece încalcă principiul neretroactivităţii legii, reflectat şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul procesului (invocă cauza Blecic v. Croaţia). De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Susţine că, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces la o instanţă al reclamantului garantat şi de art. 21 din Constituţie.
În acest context, arată că despăgubirile puteau fi solicitate şi în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
Invocă prevederile art. 20 din Constituția României, arătând că aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor ar fi diferite şi chiar contradictorii, practica neunitară fiind sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa divergentă care afectează principiul siguranţei juridice.
Curtea Constituţională, nerespectând propriile decizii, a creat o situaţie discriminatorie faţă de persoane aflate în situaţii similare, fiind ignorat principiul egalităţii în drepturi, sens în care invocă hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Fredin împotriva Suediei şi Stubbings contra Marii Britanii, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Recurentul-reclamant mai susţine şi că prin aplicarea în cauza de faţă a deciziei Curţii Constituţionale sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
De asemenea, recurentul-reclamant susţine că, atâta vreme cât pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârâtul este statul, se încalcă principiul garanţiei egalităţii armelor statuat în jurisprudenţa instanţei europene.
Reclamantul mai susţine că beneficiază de o speranţă legitimă la despăgubiri echitabile, având un bun în sensul Convenţiei, invocând cauza Klaus şi Iori Kiladze contra Georgiei, precum şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
În consecinţă, arată că autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar sub aspectul argumentului de ordin financiar care a justificat declararea ca neconstituţional a art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu se poate justifica abdicarea de la exigenţele procesului echitabil, sens în care invocă cauza Arnolin şi alţii contra Franţei.
Recurentul-reclamant critică hotărârea atacată şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, arătând că se impune acordarea unei sume cu reală funcţie reparatorie.
Recurentul-pârât critică hotărârea recurată numai sub aspectul cuantumului sumei acordate drept despăgubiri morale reclamantului, arătând că scopul apariţiei Legii nr. 221/2009 nu are rolul îmbogăţirii fără just temei.
La termenul de judecată din data de 27 aprilie 2012, reprezentanta recurentului-pârât a invocat ca motiv de ordine publică aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, precum şi a deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011.
Analizând cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat, ca urmare a susţinerii reprezentantului pârâtului, în sensul că reclamantul M.I. a mai formulat o acţiune în contradictoriu cu acelaşi pârât, prin care a solicitat daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:
Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată irevocabil decât o singura dată şi nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.
Potrivit prevederilor art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată de aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate, iar potrivit dispoz. art. 166 excepţia puterii de lucru judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.
Lucrul judecat are mai multe efecte între care exclusivitatea, ce determină imposibilitatea unui nou litigiu dacă exista tripla identitate de părţi, obiect şi cauza şi obligativitatea, ce impune ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat.
Efectele puterii de lucru judecat prezintă un aspect negativ pentru partea care a demarat procesul, în sensul că nu mai poate repune in discuţie dreptul său într-un viitor litigiu.
În prezenta cauză interesează manifestarea sa de excepţie procesuală, ce corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a două judecată cu acelaşi obiect, întemeiată pe aceeaşi cauză, între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Astfel, într-un prim litigiu, soluţionat definitiv prin decizia nr. 75 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1633 din 08 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamantul M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, să fie obligat pârâtul la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
În prezentul litigiu cu care a fost învestită instanţa, se remarcă faptul că reclamantul M.I., în temeiul aceluiaşi act normativ, respectiv Legea nr. 221/2009, solicită în contradictoriu cu acelaşi pârât, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soţiei, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Prin urmare, este adevărat între reclamant şi pârâtul din prezenta cauză s-a mai purtat o judecată, scopul fiind practic acelaşi, ambele judecăţi având acelaşi temei de drept, însă obiectul litigiului îl reprezintă pretenţii diferite generate de faptul că măsurile administrative au fost dispuse faţă de persoane diferite, respectiv în primul dosar faţă de reclamant, iar în cel prezent faţă de autoarea acestuia.
Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat şi, în consecinţă urmează a respinge această excepţie invocată de recurentul-pârât.
Examinând decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este fondat, în raport de susţinerile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea capătului de cerere privind daunele morale, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Susţinerile formulate de recurentul-pârât pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifică, în urma admiterii apelului pârâtului, schimbarea în tot a sentinţei pe acest considerent şi respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca nefondată.
Critica formulată de pârât prin motivele de recurs, vizând cuantumul daunelor morale nu se mai impune a fi analizată, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.
Recursul declarat de reclamantul M.I. este nefondat.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului s-a răspuns şi criticilor invocate de reclamant, iar analiza motivelor privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Susţinerile recurentului-reclamant relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Rezoluţiilor menţionate în motivele de recurs urmează a fi înlăturate, faţă de argumentele detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului şi care nu se mai impune a fi reluate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România. Celelalte instrumente internaţionale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluţiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicţia naţională ori de sancţionare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În materia daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema contrarietăţii reglementării naţionale în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat în sensul anterior arătat (prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie), astfel încât o nouă analiză pe acelaşi aspect nu mai este posibilă.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Dâmboviţa, împotriva deciziei civile nr. 98 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi va modifica în parte decizia, în sensul că va admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva sentinţei civile nr. 1505 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, pe care o va schimba, în sensul că va respinge acţiunea reclamantului şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei. Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Dâmboviţa.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Dâmboviţa, împotriva deciziei civile nr. 98 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva sentinţei civile nr. 1505 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3234/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3236/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
