ICCJ. Decizia nr. 3234/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3234/2012
Dosar nr. 3036/30/2010
Şedinţa publică de la 14 iunie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ sub nr. 3036/30/2010, reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara - prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta SC N.O.R. SRL Bucureşti (fostă SC E.M. SRL) solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 122.256 RON despăgubiri pentru folosinţa mobilierului stradal cu ceas radio pilotat (panouri publicitare) pentru perioada 5 martie 2007-30 iunie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 625/PI/22 februarie 2011 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, au fost respinse excepţiile de inadmisibilitate a cererii şi de prescripţie a dreptului la acţiune, a fost admisă cererea formulată de reclamanţi şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 122.256 RON cu titlu de despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi fosta SC E.M. SRL (antecesoarea pârâtei) a fost încheiat contractul de închiriere şi publicitate din 5 martie 2002, având ca obiect ocuparea domeniului public prin amplasarea a două bucăţi mobilier stradal cu ceas radio pilotat, conform protocolului din 27 noiembrie 2001, pentru realizarea unor servicii de reclamă şi publicitate.
Contractul a fost încheiat pentru perioada 5 martie 2002-4 martie 2006, iar părţile au convenit ca la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat contractul, mobilierul stradal să treacă în proprietatea oraşului, iar spaţiul publicitar aferent să fie atribuit direct, tară licitaţie, cu plata taxelor de publicitate, pentru o perioadă de 1 an, reclamantei.
Deşi mobilierul a trecut în proprietatea localităţii, pârâta l-a utilizat tară nici un titlu şi ulterior, dar a refuzat plata vreunei sume.
Prima instanţă a apreciat că pârâta datorează suma respectivă în conformitate cu dispoziţiile HCL nr. 269/2007, şi că aceasta are natura unei contribuţii la bugetul local, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani.
De asemenea, s-a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Reclamantele au încercat concilierea directă, pârâtei fiindu-i comunicate atât înştiinţări de plată, cât şi încercarea de conciliere directă.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta-apelantă SC N.O.R. SRL Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 234 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, şi s-a constatat prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 5 martie 2007-21 aprilie 2007, diminuându-se contravaloarea despăgubirilor la care a fost obligată pârâta, de la suma de 122.256 RON la suma de 57.744 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte inadmisibilitatea cererii, soluţia primei instanţe este corectă, deoarece, pârâta a fost somată la data de 1 iunie 2009 să plătească suma pretinsă, iar la data de 17 iunie 2009 a luat la cunoştinţă de cererea de conciliere, procesul-verbal de conciliere fiind încheiat la data de 15 octombrie 2009.
În ce priveşte despăgubirile pretinse de reclamanţi, s-a constatat că pentru perioada 5 martie 2007-21 aprilie 2007 acestea s-au prescris, deoarece creanţa reclamantelor nu este creanţă fiscală în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003.
Pentru perioada pentru care pretenţiile nu s-au prescris, instanţa de apel a făcut calculul sumei datorate de către pârâtă reclamantelor, pârâta fiind obligată, în consecinţă, la plata respectivei sume de bani.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamantele, cât şi pârâta.
I. În recursul lor, reclamantele au adus următoarele critici deciziei recurate.
În mod greşit instanţa de apel a calculat contravaloarea despăgubirilor datorate de către pârâtă, scăpând din vedere faptul că reclamantele au solicitat plata a 3 RON/m.p./zi, reprezentând taxa de ocupare a domeniului public, având în vedere faptul că obiectul contractului de închiriere se referea la ocuparea domeniului public prin amplasarea de mobilier stradal, aceasta fiind indusă în eroare de către pârâtă, calculând astfel suma datorată la preţul de 1,5 RON/m.p./zi, care este taxa pentru utilizarea în scopuri publicitare a panourilor de afişaj.
Cererea reclamantelor a fost întemeiată pe contractul de închiriere din 5 martie 2002, contract ce reprezintă legea pârtilor, astfel că suma datorată trebuia calculată în baza acestui contract.
II. În recursul său pârâta a adus următoarele critici deciziei recurate.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., atunci când a reţinut că procedura prealabilă a concilierii directe a fost îndeplinită.
Potrivit dispoziţiilor acestor art. de lege în litigiile comerciale evaluabile în bani, procedura concilierii directe are un caracter obligatoriu şi prealabil.
Reclamantele nu au respectat termenul de 15 zile de la data la care pârâta a primit documentele, atunci când a trimis notificarea din 1 iunie 2009, indicând un termen de întâlnire de 5 zile de la notificare.
Ca atare, conducerea societăţii pârâte nu a avut timpul necesar pentru a se întruni şi a lua o decizie în legătură cu cererea formulată de reclamante.
Pârâta-recurentă apreciază că reclamantele nu au răspuns solicitărilor sale, cu privire la soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, formulând direct cerere de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu o nerespectare a obligaţiei de a încerca soluţionarea amiabilă a litigiului.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale privind angajarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care reclamantele nu au tăcut dovada producerii unui prejudiciu.
Pârâta-recurentă apreciază că nu poate fi vorba de o pierdere efectiv suferită, deoarece patrimoniul reclamantelor nu s-a micşorat şi nici de un beneficiu nerealizat nu se poate vorbi, cât timp spaţiile publicitare nu au putut fi închiriate ulterior datei de 5 martie 2007, din cauza contestării procedurii de licitaţie, astfel că, oricum, acestea nu puteau fi date spre folosinţă unei alte societăţi.
Se mai susţine de către pârâta recurentă că instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale cu privire la inexistenţa prejudiciului, şi că în cauză nu au fost administrate probe pentru evaluarea acestui pretins prejudiciu.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a calculat în mod greşit contravaloarea lipsei de folosinţă, prin raportare la taxele ce se datorează pentru utilizarea panourilor de afişaj, tară să fi dispus efectuarea unei expertize.
De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece, după ce a reţinut că prima instanţă a calculat în mod eronat despăgubirile solicitate, prin asimilare cu taxele şi impozitele locale, atunci când a calculat despăgubirile a procedat tot la o asimilare cu taxe locale, confirmând de fapt raţionamentul primei instanţe.
Chiar dacă s-ar trece peste cele arătate mai sus, recurenta-pârâtă a susţinut că despăgubirile datorate trebuiau calculate prin raportare la dispoziţiile HCL nr. 290 din 27 iunie 2006, respectiv, în funcţie de proiecţia pe orizontală a panourilor de publicitate cu fundaţie la sol, şi nu prin raportare la taxele şi impozitele locale.
În opina recurentei-pârâte, utilizând acest criteriu de calcul, suma la care ar fi trebuit să fie obligată pârâta este de 12.390,9 RON.
Analizând decizia recurată, prin raportare Ia criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. În ce priveşte recursul formulat de către reclamantă.
Criticile formulate de către aceasta nu pot fi reţinute, deoarece, răspunderea pârâtei nu este o răspundere contractuală, ci una delictual civilă.
Astfel, este adevărat că între părţi s-a încheiat contractul de publicitate din 5 martie 2002, însă, acesta a fost încheiat pentru perioada 5 martie 2002-4 martie 2006, iar părţile au convenit ca la finele contractului mobilierul stradal să treacă în proprietatea oraşului, iar spaţiul publicitar să fie atribuit direct, fără licitaţie, pârâtei, cu plata unei chirii.
La data de 26 septembrie 2006 s-a încheiat procesul-verbal de predare a mobilierului către reclamante, însă pârâta a continuat să utilizeze acest mobilier, deşi contractul expirase, refuzând însă plata vreunei sume.
Prin urmare, pârâta datorează despăgubiri, nu în baza contractului, ci în temeiul răspunderi delictuale civile, fapta sa constând în utilizarea fără drept a spaţiului publicitar respectiv.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 283 alin. (1) pct. 5 din HCL nr. 367 din 27 octombrie 2009, care se referă la taxa de utilizare în scopuri publicitare a panourilor de afişaj, proprietate a Municipiului Timişoara, amplasate pe domeniul public sau privat al Municipiului Timişoara şi nu la taxa de ocupare a domeniului public, stabilită prin HCL nr. 159 din 29 mai 2007, căci în perioada respectivă mobilierul devenise deja proprietate a oraşului, iar pârâta l-a utilizat, fără drept, în scopuri publicitare, iar taxa stabilită de către Municipiul Timişoara, în astfel de cazuri, era de 1,5 RON/m.p./zi.
II. În ce priveşte recursul formulat de către pârâtă.
Criticile privind nerespectarea procedurii prealabile a concilierii directe nu pot fi reţinute.
Scopul pentru care legiuitorul a prevăzut această procedură a fost tocmai evitarea litigiilor dintre comercianţi, prin rezolvarea pe cale amiabilă a litigiilor dintre ei.
În cauza de faţă, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, reclamantele au somat pe pârâtă, la data de 1 iunie 2009 să achite suma de bani pretinsă, şi chiar dacă menţiunea din cuprinsul somaţiei cu privire la termenul prevăzut în invitaţia la conciliere nu a respectat întocmai prevederile legale, procesul-verbal de conciliere a fost întocmit abia în data de 15 octombrie 2009, iar acţiunea reclamantelor a fost introdusă abia la data de 21 aprilie 2010, astfel încât pârâta a avut destul timp la dispoziţie pentru a da curs invitaţiei de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, astfel încât atitudinea ei nu poate fi apreciată ca exprimând dorinţa de rezolvare pe cale amiabilă a litigiului.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor privind angajarea răspunderilor civile delictuale.
Astfel, fapta ilicită constă în acea că pârâta a continuat să utilizeze mobilierul de publicitate, care devenise deja proprietate a Municipiului Timişoara, după data expirării contractului, fără însă a plăti o sumă pentru utilizarea respectivului mobilier.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte în sensul că reclamantele nu ar fi suferit o pierdere efectivă, motivat de faptul că acestea nu ar fi putut închiria spaţiile publicitare respective, din cauza contestării procedurii de licitaţie, căci ar trebui acceptat în acest fel, că este justificată atitudinea abuzivă a pârâtei, de folosire a spaţiului respectiv, fără plata vreunei chirii.
În mod evident, prejudiciul suferit constă tocmai în lipsa contravalorii chiriei pe care reclamantele puteau să o încaseze, dacă ar fi închiriat spaţiul publicitar respectiv, şi acest lucru a fost evidenţiat de către instanţa de apel, atunci când a arătat că reclamantele au solicitat despăgubiri tocmai pentru lipsa de folosinţă a spaţiilor respective.
Criticile cu privire la calculul efectiv al prejudiciului suferit, nu pot fi reţinute, deoarece acestea vizează temeinicia deciziei recurate, or, prin O.U.G. nr. 138/2000, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate, astfel încât, în calea de atac a recursului, hotărârea instanţei de apel nu poate fi analizată decât sub aspectul nelegalităţii, nu şi sub aspectul netemeiniciei, mai ales că pârâta putea să învedereze în faţa instanţei de apel că prejudiciul produs trebuie calculat în alt fel, respectiv în modul indicat în cuprinsul cererii de recurs, dacă aceasta ar fi fost de bună credinţă.
Nu se poate reţine nici critica cu privire la contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, deoarece, instanţa de apel a arătat în mod clar că prejudiciul trebuie calculat în conformitate cu art. 283 alin. (1) pct. 5 din HCL nr. 367 din 27 octombrie 2009, care se referă la taxa pentru utilizarea în scopuri publicitare a panourilor de afişaj proprietate a Municipiului Timişoara, şi nu prin raportare la dispoziţiile HCL nr. 159 din 29 mai 2007, care se referă la taxa de ocupare a domeniului public.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondate recursurile declarate atât de către recurentele-reclamante cât şi de către recurenta-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara şi de pârâta SC N.O.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 234 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, asfazi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3226/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3243/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
