ICCJ. Decizia nr. 3240/2012. Civil. Acţiune în anulare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3240/2012
Dosar nr. 2750/2/2011
Şedinţa publică de la 14 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, petentul C.S.P.L. Târgu Jiu a învestit instanţa cu o acţiune în anulare a hotărârii nr. 13 din 9 iulie 2009, pronunţată de Comisia pentru Soluţionarea Litigiilor şi a deciziei nr. 6 din6 august 2009, pronunţată de Comisia de Recurs, ambele Comisii din cadrul Litigii Profesioniste de Fotbal. Acţiunea în anulare a fost formulată în temeiul art. 364 C. proc. civ., în contradictoriu cu intimatul F.C.D. 1948 SA (în realitate SC D. 1948 SA).
Prin sentinţa civilă nr. 204 din 24 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, care, prin încheierea de şedinţă de la 14 decembrie 2010 a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a scos cauza de pe rol.
Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a V-a Civilă la 25 martie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia invocată de intimată şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare a hotărârii nr. 13 din 9 iulie 2007, pronunţată de L.P.F. - Comisia pentru Soluţionarea Litigiilor şi a deciziei nr. 6 din 6 august 2009, pronunţată de L.P.F. - Comisia de Recurs.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că nici Comisia pentru Soluţionarea Litigiilor şi nici Comisia de Recurs din cadrul L.F.P. nu au statut de instituţii permanente de arbitraj în accepţiunea Cărţii a IV-a din Codul de procedură civilă, iar hotărârile pe care acestea le pronunţă, indiferent de obiectul asupra căruia poartă, nu au regim de hotărâri arbitrale.
Curtea a apreciat că nu natura litigiului arbitrai determină statutul arbitrajului, ci scopul şi organizarea entităţii care arbitrează imprimă hotărârii pe care o pronunţă natura acesteia şi eventual incidenţa art. 340 şi următoarele C. proc. civ., Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a exercita controlul asupra celor două hotărâri, inclusiv sub aspectul eventualei depăşiri a competenţelor conferite comisiilor, prin raportare la obiectul şi natura litigiului dedus arbitrajului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs C.S.P.L. Târgu-Jiu, criticând-o sub următoarele aspecte:
Se învederează faptul că, în temeiul art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană cu referire la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dreptului european aplicabil speţei.
Hotărârea instanţei este nelegală în baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., fiind dată de Curte cu depăşirea atribuţiilor conferite de lege puterii judecătoreşti.
In cauză, s-a pronunţat o hotărâre nelegală conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind dată o motivare contradictorie şi străină de natura pricinii.
Hotărârea a fost dată cu o interpretare greşită a hotărârii şi deciziei deduse judecăţii, iar prin sentinţa recurată a fost schimbată natura şi înţelesul lămurit şi vădit al hotărârii nr. 13 şi al deciziei nr. 6, astfel că sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Soluţia este nelegală conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind lipsită de temei legal întrucât nicio lege nu stabileşte competenţa Tribunalului Arbitral al Sportului în a cenzura hotărârile arbitrale pronunţate de un tribunal arbitrai organizat de F.R.F. şi L.P.F. iar necompetenţa instanţelor din România nu este prevăzută de niciun text de lege aplicabil speţei.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 340 C. proc. civ. „Persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie";.
Aşadar, părţile pot să confere misiunea de a soluţiona litigiul dintre ele unei instanţe arbitrale, prin intermediul unei convenţii arbitrale, tară a mai fi nevoie să apeleze la o instanţă judecătorească sau la un alt organ de jurisdicţie.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că, pentru a determina competenţa sau necompetenţa instanţelor române, principala problemă care trebuie dezlegată este aceea a statului celor două comisii care au pronunţat hotărârile atacate, respectiv de a stabili dacă acestea sunt instanţe arbitrale în accepţiunea art. 340 şi următoarele C. proc. civ.
De altfel, părţile din litigiu au poziţii convergente, în sensul că ambele, raportându-se la statutul Federaţiei Române de Fotbal susţin că acele comisii care au pronunţat hotărârile atacate nu sunt tribunale arbitrale.
Recurentul a susţinut că prevederile art. 56 din Statutul F.R.F. nu le conferă celor două comisii funcţii de instanţe arbitrale.
Reţinând ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române, Curtea de Apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de aceste dispoziţii legale se referă la situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv.
Aşa fiind, acest motiv de recurs este nefondat.
Instanţa de judecată a respectat obligaţia ce-i revine potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
De altfel, motivarea hotărârii este clară şi nu se referă la o înşiruire de fapte şi argumente, ci la probele administrate în cauză şi este în concordantă cu acestea.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect că, date fiind scopul pentru care au fost înfiinţate L.P.F. şi Federaţia Română de Fotbal, faţă de prevederile art. 21 alin. (1) lit. b), d) şi e), coroborat cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi cu dispoziţiile art. 37 şi art. 42 din Legea nr. 69/2000 (în forma în vigoare la momentul pronunţării celor două hotărâri contestate), în structura celor două entităţi nu este posibilă constituirea unor comisii care să fie abilitate a arbitra litigiile patrimoniale prevăzute de art. 340 şi urătoarele C. proc. civ.
Aşa fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
Susţinerea recurentului că hotărârea a fost dată cu o interpretare greşită a hotărârii şi deciziei deduse judecăţii, iar prin sentinţa recurată a fost schimbată natura şi înţelesul lămurit şi vădit al hotărârii nr. 13 şi al deciziei nr. 6 este nefondată.
În primul rând, este de reţinut faptul că prin sentinţa recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci asupra excepţiei necompetenţei instanţelor române.
Pe de altă parte, nu s-a schimbat în niciun fel natura şi înţelesul lămurit şi vădit al hotărârii nr. 13 şi al deciziei nr. 6, întrucât instanţa nu a analizat aceste hotărâri.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că aceste hotărâri nu pot fi cenzurate pe calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ., ci doar pe căile prevăzute în Statutele şi Regulamentele în baza cărora respectivele comisii s-au înfiinţat şi funcţionează, în speţa de faţă pe calea recursului la Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne, Elveţia.
Recurentul a uzat de aceste căi de atac statutare şi ca atare, acţiunea în anulare este inadmisibilă şi în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.S.P.L. Târgu - Jiu împotriva sentinţei civile nr. 114 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3231/2012. Civil. Acţiune în anulare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3263/2012. Civil → |
|---|
