ICCJ. Decizia nr. 3247/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3247/2012
Dosar nr. 5683/30/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 5683/30 din 24 septembrie 2009, reclamanţii M.A., M.O.A.M. şi M.P.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul lor M.I. şi obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii M.A. în calitate de soţie supravieţuitoare, M.O.A.M. şi M.P.A., în calitate de descendenţi, au arătat că M.I., în prezent decedat, în timpul liceului a vrut să plece din ţară, intenţionând să publice în străinătate o poezie liberă, nesupusă dogmelor comuniste şi necenzurată, însă planurile sale alături de alţi şapte liceeni de a pleca în Iugoslavia şi apoi în Italia au fost descoperite, studentul care s-a oferit călăuză fiind în realitate un informator plătit al Securităţii.
M.I. a fost exmatriculat în 1971 de la liceu, unde era elev în anul III, pentru „încălcarea disciplinei şcolare”, măsura fiind însoţită de interdicţia de a se mai înscrie la orice alt liceu la cursurile de zi. S-a angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Mecanizare şi Transport din Timişoara, însă a fost mereu urmărit de organele de Securitate, având dosar de urmărire informativă, motiv pentru care s-a angajat total în revolta din Decembrie 1989.
În drept, reclamanţii au invocat art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1687/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.A., M.O.A.M. şi M.P.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, din analiza dosarului aflat în evidenţele C.N.S.A.S., că niciunul dintre înscrisurile de la dosar, conţinând notele informative ori transcrierea conversaţiilor purtate de membrii grupului nu conţin detalii de natură a evidenţia motivele pentru care elevii doreau să părăsească ţara ori scopurile pentru care intenţionau să se stabilească pe teritoriul altei ţări occidentale.
În absenţa altor probe concludente, de natură a clarifica scopul tentativei de părăsire a ţării, nu se poate prezuma, că finalitatea urmărită se circumscrie scopurilor enumerate de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv că exprima un protest faţă de regimul comunist.
Împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Timiş au declarat apel în termenul legal reclamanţii M.A., M.O.A.M. şi M.P.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 729 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis în parte apelul reclamanţilor, doar în ceea ce priveşte caracterul politic al măsurii administrative şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut pe de o parte, că prima instanţă a considerat greşit că această măsură nu are caracter politic, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/1999.
Este evident însă că scopul părăsirii ilegale a ţării în acea perioadă nu putea fi altul decât dorinţa de a trăi într-o ţară cu un regim democratic, fapta în sine reprezentând o formă de protest faţă de regimul comunist, ceea ce o încadrează în art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999.
O asemenea concluzie se impune cu atât mai mult cu cât condamnările pentru infracţiunea de trecere ilegală (frauduloasă) a frontierei sunt considerate de drept condamnări cu caracter politic prin art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (art. 267).
Prin urmare, măsura exmatriculării din liceu a lui M.I., autorul reclamanţilor, pentru că a plănuit să părăsească ţara reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Pe de altă parte însă, reclamanţii nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul.
1. Prin recursul declarat, reclamanţii M.A., M.O.A.M., M.P.A., în esenţă, susţin că fapta săvârşită de M.I. are caracter politic, deoarece a fost motivată de intenţia de părăsire a ţării, socotită la acea vreme o infracţiune gravă, o abandonare şi o sfidare a regimului comunist totalitar şi de aceea, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, au solicitat despăgubiri pe care le-au cuantificat la 1.000.000 euro.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi ca în calitate de soţie supravieţuitoare şi de descendenţi de gradul I după soţul şi respectiv tatăl lor, să solicite instanţei obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul nostru.
La stabilirea cuantumului prejudiciului moral suferit de antecesorul lor solicită să fie avute în vedere valorile lezate, importanţa acestora, amploarea suferinţelor şi durata acestora, consecinţele acestor vătămări şi ecoul lor, în raport de natura măsurilor represive la care a fost dispus.
Astfel, suferinţele fizice şi psihice reprezintă încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, supreme ocrotite prin lege, Constituţie, Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi actul internaţional privind drepturile economice sociale şi culturale ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Arată că deşi Legea nr. 221/2009 nu prevede expres, dispoziţiile ei se completează cu cele ale dreptului comun civil, respectiv art. 998 şi urm C. civ.
Cu privire la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciază că în mod greşit a fost reţinută aplicabilitatea acesteia, pentru că, în cauză nu se pronunţase încă o hotărâre definitivă.
Considerată că principiul neretroactivităţii, prevăzut de art. 1 C. civ. şi de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, nu îngăduie ca dispoziţiile în temeiul cărora au promovat această acţiune să fie „inexistente”, cum greşit a reţinut instanţa de apel, sens în care invocă şi Decizia nr. 838 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că „Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale, constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii”.
Altfel, cei care au acţionat înainte de pronunţarea acestei decizii au un drept câştigat, iar cei care au acţionat mai târziu sunt afectaţi, ceea ce contravine principiului egalităţii în drepturi, consacrat în art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Apreciază că felul în care sunt trataţi urmaşii celui mai proeminent erou al Revoluţiei din Timişoara reprezintă încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ocrotite prin lege, Constituţie, Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional privind drepturile economice sociale şi culturale (ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974), Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, temeiuri de drept, neanalizate de instanţa de apel.
Astfel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii şi a petitului cu privire la despăgubirile morale solicitate.
2. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, s-a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul, respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, menţinerea în totalitate a sentinţei de fond prin care a fost respinsă acţiunea reclamanţilor, în totalitate, inclusiv capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de exmatriculare din liceu a lui M.I., autorul reclamanţilor.
Invocă ca motiv de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere şi faptul că hotărârea instanţei de fond nu a fost dată cu drept de apel, solicită instanţei de recurs să nu se limiteze la motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi să judece cauza sub toate aspectele conform prevederilor art. 3041 C. proc. civ.
Consideră că în mod nelegal s-a constatat caracterului politic al măsurii administrative al exmatriculării din liceu a lui M.I., autorul reclamanţilor, în condiţiile în care s-a respins acţiunea de obligare la plata despăgubirilor morale, acesta devenind lipsit de interes.
Totodată, arată că măsura administrativă luată asupra autorului reclamanţilor nu poate constitui o măsură politică, scopul urmărit prin fapta sa nefiind din cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/1999.
Invocă Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţate de Curea Constituţională şi consideră inadmisibilă acţiunea prin care reclamanţii solicită despăgubiri, în condiţiile în care nu se face dovada condamnării politice a autorului lor.
Susţine că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, întrucât la dosarul cauzei nu există punctul de vedere al asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi nici dovada că tentativa de trecere frauduloasă a frontierei s-a datorat regimului comunist întrucât în ţară nu putea să publice poezii libere.
Învederează şi faptul ca potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., respectiv revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţa de recurs atunci când se invocă fondul se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În raport de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 învederează faptul că, dacă autorul reclamanţilor nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza legilor speciale nu îi conferă acestuia un drept de a beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 cu atât mai mult cu cât acestea au fost declarate neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale arătate mai sus.
Referitor la prevederile art. 998 şi urm. C. civ., invocate de reclamanţi, învederează că acţiunea ce face obiectul prezentei cauze este prescrisă şi netimbrată, ceea ce impune anularea acesteia.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, arată că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul prescripţiei este de 3 ani, astfel că dreptul la acţiune s-a prescris, nefiind exercitat în termenul prevăzut în mod expres de legiuitor.
În final, consideră că, sunt nefondate, cheltuielile de judecată la care a fost obligat, întrucât nu se afla în culpa procesuala prevăzută de art. 274 C. proc. civ.
Recursurile vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele considerente:
1. Recursul reclamanţilor.
În esenţă, criticile recurenţilor-reclamanţi, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegala acordare a despăgubirilor morale solicitate deşi instanţa de apel a constatat caracterul politic al faptei autorului lor. Această problemă pune în discuţie aplicabilitatea deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, tranşată însă prin decizia pronunţată în recursul legii.
Astfel, soluţia pronunţată de către instanţa de apel va fi confirmată de instanţa de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la nediscriminare.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul situaţiei în care se află reclamanţii-recurenţi constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum reclamanţii nu deţineau o hotărâre care să le confere un bun, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
2. Recursul pârâtului.
Criticile pârâtului, vizează, în esenţă, greşita constatare a caracterului politic al măsurii administrative aplicate autorului reclamanţilor.
În privinţa acestui aspect, se constată că faţă de M.I., autorul reclamanţilor s-a dispus măsura administrativă a exmatriculării din liceu pentru că a plănuit să părăsească ţara.
Faţă de măsura exmatriculării la care a fost supus, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, incidente în cauza de faţă.
Astfel, instanţa a reţinut că M.I., pentru fapta sa, a fost mereu urmărit de organele de securitate şi a avut dosar de urmărire informativă, condiţii care i-au afectat sănătatea fizică şi morală, viaţa de familie şi socială. Faţă de această situaţie, în mod corect a fost făcută încadrarea în textul de lege enunţat şi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicate.
În ceea ce priveşte criticile cu privire la neîndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri morale, în condiţiile declarării neconstituţionale a temeiului de drept al acţiunii, acestea nu vor fi analizate, întrucât, în condiţiile în care prin decizia recurată, reclamanţilor nu le-au fost acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 sunt lipsite de relevanţă.
Nu va fi analizată nici critica cu privire la prescripţia dreptului la acţiune şi anularea cererii ca netimbrată, invocată, în raport de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., întrucât cererea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, iar completarea dispoziţiilor legii speciale cu cele de dreptului comun intervenită în apel, contravine prevederilor exprese ale art. 294 C. proc. civ.
În fine, ultima critică cu privire la nelegala obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată se constată că a fost formulată din eroare, întrucât în cauză nu s-a reţinut o astfel de obligaţie faţă de Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nici la fond, unde s-a respins acţiunea reclamanţilor şi nici în apel, unde s-a schimbat în parte sentinţa apelată doar cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În consecinţă, constatând că nu sunt fondate criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte va dispune respingerea recursurilor, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.A., M.O.A.M., M.P.A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, împotriva deciziei civile nr. 729 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3244/2012. Civil. Legea 10/2001. Obligaţie de... | ICCJ. Decizia nr. 3248/2012. Civil → |
|---|
