ICCJ. Decizia nr. 3248/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3248/2012
Dosar nr. 42987/3/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2009, reclamantul D.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlul de daune morale, şi suma de 57.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, ca urmare a condamnării sale pe nedrept la o pedeapsă privativă de libertate.
În motivare, reclamantul a arătat că în urma unui denunţ calomnios a fost arestat, anchetat şi condamnat conform art. 209 C. pen., executând efectiv 2 ani şi 4 luni, restul de pedeapsă, conform sentinţei penale nr. 528/1960, fiind graţiat, iar în urma unui recurs extraordinar din 1976, a fost achitat.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., Legea nr. 221/20098, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 819 din 17 mai 2010, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamantul a suferit o condamnare conform fostului art. 209 C. pen., care constituie în sensul Legii nr. 221/2009, condamnare cu caracter politic şi potrivit art. 5 din aceeaşi lege, este îndreptăţit a beneficia de reparaţii pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor daune, Tribunalul a avut în vedere perioada efectiv executată de către reclamant, cât şi faptul că de regulă, în legislaţie, nu există prevăzute anumite criterii ştiinţifice, pentru a realiza o determinare cât mai exactă a acestora, astfel încât ele trebuie apreciate de la caz la caz, în raport cu valorile personale afectate şi pierderile suferite, respectiv cu restrângerile aplicate celui în cauză; ele trebuie privite mai degrabă ca având un efect compensator şi nu trebuie să constituie o îmbogăţire nejustificată pentru cel ce le pretinde aşa cum, de asemenea, nu trebuie să se constituie în amenzi excesive pentru cel de la care se pretind, în speţă, statul.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Reclamantul D.E. a criticat sentinţa cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, arătând că suma de 30.000 RON, este prea mică în raport cu salariul pe care l-ar fi putut obţine în perioada în care a fost arestat pe nedrept şi gravele suferinţe psihice şi fizice îndurate.
Pârâtul, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că suma la care a fost obligat cu titlu de despăgubiri civile este prea mare, iar prin concluziile orale, a invocat aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prin care art. 5 din Lega nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
Prin decizia nr. 433A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, respingând, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis, apelul pârâtului şi a schimbat în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotarî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/03.12.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În speţă, apelantul-reclamant, în temeiul dispoziţiilor speciale consacrate în Decretul-Lege nr. 118/1990, a beneficiat de recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, precum şi de drepturile băneşti, reglementate de acest act normativ (hotărârea nr. 241 din 29 ianuarie 2008).
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Nu se poate pune semnul legalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea explicită sau implicită a unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor (nu provine de la legiuitor şi poate de naştere conflictului de legi în timp deoarece norma pur şi simplu încetează să nu existe).
În acest caz nu se pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acţiunii, şi care ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituţională, or acest viciu al neconstituţionalităţii afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.
Dacă s-ar fi considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acţiunea a fost declarată neconstituţională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituţionale în cazul unei excepţii invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispoziţiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziţia privind suspendarea litigiului până la judecarea excepţiei, şi cu atât mai puţin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.
Nu s-a putut reţine nici existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Aşa cum s-a reţinut chiar în motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale „nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „speranţa legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege (automat), ci era supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplineau condiţiile pentru acordarea despăgubirilor.
Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Curtea a reţinut că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalităţii între abrogare, fie ea şi implicită şi încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituţionale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Slavov contra Bulgariei), cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Aşa fiind, Curtea a constatat că susţinerile apelantului-reclamant în sensul că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale s-ar încălca dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt neîntemeiate.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul D.E. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În susţinerea motivelor de recurs, reclamantul-recurent a criticat hotărârea recurată prin prisma nelegalei aplicări a Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, pronunţate de Curtea Constituţională, în raport de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil şi interzice în principiu intervenţia legiuitorului pe parcursul unui litigiu.
Recurentul-reclamant a mai invocat şi principiile egalităţii în faţa legii şi nediscriminării între persoane care se găsesc în situaţii obiectiv identice.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, acesta va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema care se impune a fi analizată este cea cu privire la aplicarea dispoziţiei nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2007, tranşată prin decizia nr. 12/2011, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport de care analizarea celorlalte critici este inutilă.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi art., deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la nediscriminare.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul situaţiei în care se află recurentul-reclamant constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E. împotriva deciziei civile nr. 433A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3247/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 325/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
