ICCJ. Decizia nr. 3283/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3283/2012
Dosar nr. 46924//3/2008
Şedinţa publică din 14 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1379 din 24 septembrie 2010, a admis cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta G.M.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi pe cale de consecinţă: pârâta a fost obligată să emită decizie motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, către reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2 compus din teren în suprafaţă de 534 mp şi construcţii.
Prin notificările nr. 12601 din 13 iulie 2001 şi 14626 din 24 iulie 2001, reclamanta G.M.A. a solicitat de la Primăria Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 500 mp şi un corp de casă constituit din mai multe construcţii.
În urma notificărilor formulate, s-a constituit dosarul administrativ nr. 5645, în baza Legii 10/2001.
Tribunalul reţine că reclamanta are calitatea de moştenitor a defunctului G.I., care a dobândit imobilul solicitat spre restituire, în baza actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 2 octombrie 1935.
In actul de vânzare - cumpărare se menţionează că imobilul are o suprafaţă totală de cca 595 mp, pentru ca ulterior, în procesul verbal nr. 12139/1940 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare, să se menţioneze că imobilul, este compus din teren în suprafaţă de 500 mp şi 7 corpuri de clădire având trei magazii, două încăperi pentru depozit.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii 119/1948, în procesul verbal de predare - preluare întocmit la 30 iunie 1948 - Anexa nr. 10, fiind descris ca având o suprafaţă totală de 509,60 mp, din care suprafaţa clădită a fost de 267,90 mp.
Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 631/1973, G.I. a decedat la data de 22 noiembrie 1968, rămânând în calitate de moştenitori G.R.C. şi G.M.A. La rândul ei G.R.C. a decedat la data de 26 iunie 1983, rămânând în calitate de moştenitori G.E. şi G.M.A., iar G.E. a decedat la 6 iunie 1986, rămânând în calitate de moştenitor G.M.A., conform certificatelor de moştenitor nr. 1386/1983 şi 445/1987.
Reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, de prevederile legii beneficiind şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Totodată, potrivit art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Cum reclamanta este singura dintre moştenitori care a formulat în termen cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, aşa cum s-a arătat mai sus şi cum rezultă din dosarul administrativ aflat la filele 26 -152 din prezenta cauză, tribunalul reţine că beneficiază de aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea 10/2001, urmând a profita şi de cota celorlalţi moştenitori care nu au formulat cerere de restituire.
În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului în litigiu, tribunalul reţine că prin Dispoziţia nr. 9680 din 27 februarie 2008, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a notificării privind imobilul din sector 2, către A.V.A.S., întrucât acesta nu se evidenţiază în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Situaţia de fapt prezentată prin dispoziţia menţionată a fost confirmată în cauză cu raportul de expertiză efectuat de expertul V.M., din concluziile căruia rezultă că în prezent imobilul este ocupat de SC S.I.E.D. SRL, precum şi de actele înaintate prin adresa nr. 39341 din 29 iulie 2010 de OCPI sector 2, din care rezultă că s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea SC S.I.E.D. SRL, compus din teren în suprafaţă de 514 mp şi diferite construcţii, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 191 din 15 martie 2001 de la SC D.M.P. SA, care la rândul ei, 1-a dobândit în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 0497 din 4 martie 1996, eliberat de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, emis în baza Ordinului Ministrului nr. 97 din 12 decembrie 1995, în temeiul HG 480/1994.
Potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor.
Potrivit art. 29 din lege, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, dispoziţiile fiind aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. In situaţia acestor imobile, măsurile reparatorii în echivalent, se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
În raport de aceste dispoziţii legale şi din situaţia de fapt prezentată mai sus, tribunalul reţine că imobilul în litigiu a fost evidenţiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, faţă de care pârâta A.V.A.S. a efectuat privatizarea, că ulterior a fost înstrăinat către o societate constituită din iniţiativă privată, şi prin urmare, pârâta este obligată să propună prin decizie motivată acordarea de despăgubiri.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 427A din 20 aprilie 2011 a respins apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva sentinţei civile nr. 1379 din 24 septembrie 2010, în contradictoriu cu intimata reclamantă G.M.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Curtea a constatat că situaţia de fapt a fost în mod corect stabilită de către tribunal, în sensul că prin notificarea nr. 2023 din 19 iulie 2001 reclamanta G.M.A. a investit Primăria Municipiului Bucureşti cu solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 500 mp şi un corp de casă, compus din 3 magazii, 2 încăperi pentru depozit, construite din cărămidă şi acoperite cu tablă (fila 46 din dosarul de fond), proprietatea autorului său G.I., fiind format dosarul administrativ nr. 5645.
Prin Dispoziţia nr. 9680 din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a acestei notificări (precum şi a notificărilor nr. 1412/2001, 2022/2001 care privesc alte imobile) în favoarea apelantei-pârâte A.V.A.S., cu motivarea că imobilul notificat se află în administrarea acestei instituţii.
In mod corect a reţinut prima instanţă de fond faptul că reclamanta este moştenitoare legală a defunctului G.I., fostul proprietar al imobilului notificat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 02 octombrie 1935 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat şi a procesului-verbal nr. 12139 din 11 octombrie 1940 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, calitatea de moştenitor rezultând din certificatele de moştenitor nr. 631/1973 emis de Notariatul de stat sector 5 Bucureşti, şi din certificatele de moştenitor nr. 1385/1983 şi nr. 445/1987 ambele emise de Notariatul de stat Local al Sectorului 3 Bucureşti.
De asemenea, îndreptăţirea reclamantei la obţinerea măsurilor reparatorii pentru întregul imobil notificat reiese, după cum corect a motivat instanţa de fond, din aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care reglementează dreptul de acrescământ în favoarea acelor moştenitori legali ai persoanei îndreptăţite care au formulat notificarea, de unde reiese că intimata-reclamantă va profita şi de cota celeilalte moştenitoare legale (numita G.M.A.), care nu a formulat notificare pentru acest imobil, în acord şi cu dispoziţiile art. 697 C. civ. şi ale art. 4.7 din HG nr. 250/2007.
In primă instanţă a fost administrată proba cu expertiză topografică, având ca obiectiv identificarea imobilului notificat, din Bucureşti, sector 2, şi stabilirea identităţii între acesta şi imobilul din actul de proprietate al autorului reclamantei şi din procesul-verbal nr. 12.139/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, fiind depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expert M.V. (filele 184-189 din dosarul de fond), ale cărui concluzii au fost în sensul imobilul naţionalizat în anul 1948 de la autorul reclamantei - înscris în anul 1986 în evidentele cadastrale cu 534 mp teren şi 65 mp construcţii proprietate de stat, în posesia I.M.P. Bucureşti, pentru care SC D. SA a solicitat avizarea documentaţiei întocmite în baza HG nr. 834/1991, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului - nu are nimic comun cu imobilul naţionalizat, cu excepţia locaţiei, deoarece SC S.I.E.D. SRL a edificat în anul 2001 o construcţie pe întreaga suprafaţă a terenului.
Cu privire la temeiul preluării, în mod corect a reţinut tribunalul, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv, prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, conform Anexei nr. 10 la procesul-verbal de predare-primire din 30 iunie 1948, de la I.I.G., fostul proprietar al F.P.P.F., reprezentând clădirea şi curtea, (filele 127-131 din dosarul de fond), intrând în administrarea statului.
Cu privire la situaţia juridică a imobilului notificat, se mai reţine că, prin adresa nr. 19478 din 20 decembrie 2007 Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, a comunicat faptul că imobilul din sector 2 figura în anul 1986 ca proprietate de stat, categorie de folosinţă-curţi şi construcţii, cu posesor de parcelă la acea dată I.M.F. Bucureşti, imobil pentru care ulterior SC D. SA a solicitat avizarea documentaţiei pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate (filele 42, 43 din dosarul de fond)
Reţinând că imobilul notificat se afla evidenţiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, faţă de care pârâta A.V.A.S. a efectuat privatizarea, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Tot cu privire la situaţia juridică a imobilului notificat, Curtea a mai reţinut faptul că prin încheierea nr. 25233 din 12 decembrie 2000 emisă de Biroul de Carte Funciară sector 2, asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2 a fost intabulat dreptul de proprietate pe numele SC D.M.P. SA, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 0497 din 04 martie 1996.
Din înscrisurile administrate în faza de apel instanţa a mai reţinut faptul că SC D.M.P. SA a fost privatizată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, regăsindu-se în Anexa la HG nr. 626/1995 pentru aprobarea listei societăţilor comerciale privatizate în baza acestui act normativ (adresa nr. 72824 din 07 martie 2011 emisă de ONRC - fila 14 din dosarul de apel); iar din Extrasul - Furnizare de informaţii despre istoricul SC D.M.P. SA (filele 16-20 din dosarul de apel) cu privire la structura acţionariatului reiese faptul că au fost evidenţiate la Oficiul Registrului Comerţului modificările cu privire la organigrama societăţii, ca urmare a faptului că Fondul Proprietăţii de stat şi-a vândut pachetul de acţiuni prin ofertă publică pe Bursa de Valori Bucureşti, conform procesului-verbal al şedinţei din data de 30 septembrie 1998 a Adunării Generale a Acţionarilor la SC D.M.P. SA (filele 24-26).
In prezent, pentru acest imobil a fost deschisă carte funciară conform încheierii nr. 3445 din 19 martie 2001 emisă de OCPI Sector 2, pe numele SC S.I.E.D., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 191/15 martie 2001 de BNP A.G.S., de unde Curtea reţine faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) imobilul în litigiu se afla în patrimoniul vânzătoarei, adică a SC D.M.P. SA.
Din coroborarea tuturor acestor mijloace de probă, Curtea a reţinut că SC D.M.P. SA a fost integral privatizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând obiectul procedurii de privatizare reglementate prin Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, astfel că pentru bunul evidenţiat în patrimoniul său, reclamanta, în calitate de moştenitor legal al fostului proprietar al imobilului preluat prin naţionalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, este îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii se propun, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din lege, de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate".
Potrivit art. 29.2 din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această situaţie „entitatea învestită cu soluţionarea notificării (entitatea care a tăcut privatizarea) va emite o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare)".
Prin motivele de apel s-a susţinut de către apelanta-pârâtă faptul că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă cu termene exprese, în cadrul căreia intimata-reclamanta trebuia să-şi dovedească calitatea de persoană îndreptăţită şi să-şi valorifice drepturile, astfel încât competenţa instanţei de judecată poate interveni numai în măsura în care această procedură administrativă ar fi fost finalizată prin emiterea deciziei/dispoziţiei motivate de către A.V.A.S., despre care se afirmă că este singurul act ce ar putea face obiectul analizei instanţei judecătoreşti. Prin urmare, apelanta invocă aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin faptul că a analizat pe fond cererea de faţă.
Critica este nefondată şi vine în totală contradicţie cu dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de I.C.C.J. în dosarul nr. 37/2006 prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deţinătoare sau investită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură" „într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei".
In consecinţă, instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în situaţia lipsei răspunsului entităţii notificate, ceea ce instanţa de fond a şi tăcut, stabilind existenţa uneia dintre ipotezele de excepţie de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul notificat se afla evidenţiat, la data intrării în vigoare a legii, în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral la aceeaşi dată, situaţie în care măsurile reparatorii în echivalent se propun de instituţia care a efectuat privatizarea.
În interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat faptul că, lipsa răspunsului entităţii investite cu soluţionarea notificării înăuntrul termenului legal instituit prin dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din lege - respectiv în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare - echivalează cu refuzul restituirii imobilului, situaţie în care se impune ca instanţa de judecată să judece pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi însăşi notificarea.
Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a fost publicată în M.Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, iar interpretarea dată de instanţa supremă acestui text de lege este obligatorie erga omnes, de la această dată, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 rep. a instituit un termen legal de 60 de zile după expirarea căruia unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire formulată prin notificare, prin decizie sau dispoziţie motivată, termen care începe să curgă de la două date de referinţă, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /.../ precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate /.../ pot fi depuse până la data soluţionării notificării").
Cu privire la prima dată de referinţă, Curtea a constatat faptul că apelanta-pârâtă a fost investită cu soluţionarea notificării la data de 27 februarie 2008, prin Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 9680 din 27 februarie 2008.
Cu privire la cea de-a doua dată de referinţă, din interpretarea acestor texte legale Curtea a reţinut că termenul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a se pronunţa asupra îndreptăţirii notificatorului la obţinerea măsurilor reparatorii instituite prin lege, poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dar numai ar fi comunicat notificatoarei intimate-reclamante, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Din analiza probelor administrate în cauză a rezultat faptul că la data de 22 septembrie 2008 (adresa înregistrată sub nr. 38803 din 22 septembrie 2008 la A.V.A.S., fila 24 din dosarul de fond) intimata-reclamantă a solicitat apelantei-pârâtei să-i comunice stadiul soluţionării notificării, iar la data de 25 septembrie 2008 apelanta-pârâtă i-a comunicat acesteia că pentru soluţionarea notificării este necesară descrierea imobilelor în momentul preluării de către stat, precum şi deţinătorii acestuia la momentul intrării în vigoare a legii şi în prezent. Cu toate acestea, instanţa constată faptul că la dosarul administrativ se afla adresa cu privire la situaţia juridică a imobilului notificat, emisă încă din anul 2007, pentru dosarul administrativ nr. 5646, precum şi răspunsurile autorităţilor statului cu privire la adresele formulate de către intimata-reclamantă privind istoricul de rol fiscal (filele 49-, planuri topografice scara 1:500, Nota de reconstituire emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, planşe foto, situaţia perfectării vreunor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, acte de stare civilă, actele de proprietate, actul de preluare şi anexele sale, certificatele de moştenitor, etc. (filele 42-152 din dosarul de fond)
Din analiza acestor mijloace de probă, Curtea a reţinut că este nefondată acea susţinere a apelantei conform căreia intimata-reclamantă ar fi stat în pasivitate, neadministrând probe la dosarul administrativ, ci - dimpotrivă - instanţa constată faptul că apelanta-pârâtă este culpabilă de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar această pasivitate a deschis intimatei-reclamante, ca persoană vătămată în dreptul său de a-şi vedea soluţionată notificarea înăuntrul termenului legal, accesul la jurisdicţia civilă, pentru a fi finalizată.
In plus, Curtea a mai reţinut că, chiar şi în situaţia în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârâtă, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinţei apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entităţii notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluţionarea notificării.
Curtea a mai arătat (în acord cu practica constantă a instanţei supreme - respectiv deciziile de speţă pronunţate de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1282 din 26 februarie 2010, nr. 1072 din 19 februarie 2010, nr. 267 din 18 ianuarie 2008 şi nr. 177 din 14 ianuarie 2005), că termenul de 60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamantul are dreptul la soluţionarea cererii sale (prin care urmăreşte valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluţionare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include şi durata procedurilor administrative.
Conform jurisprudenţei Curţii europene a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994), în materie civilă, termenul pentru soluţionarea unei cauze, în cazul în care sesizarea instanţei este condiţionată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speţă procedura administrativă declanşată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 - va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile.
Or, în speţă, cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în sector 2, nu a primit nicio soluţionare timp de 9 ani de la data înregistrării sale, din care 2 ani de la data investirii pârâtei cu soluţionarea ei, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului.
In ceea ce priveşte susţinerea apelantei întemeiată pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluţionarea notificării, instanţa a apreciat că nu reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptăţită să depună aceste dovezi şi în instanţă.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o ca fiind nelegală - invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - deoarece:
- Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 completată prin Legea nr. 247/2005, s-a instituit o procedură necontencioasă la finalizarea căreia să se definească statutul juridic al unor astfel de imobile.
- Din analiza dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, se poate constata că „actele doveditoare.... pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
- In raport de aceste dispoziţii intimata G.M.A. nu a comunicat în susţinerea notificării toate actele necesare în vederea completării dosarului întocmit conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată.
- Notificarea nr. 14626 din 24 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către intimată prin care acesta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti nu a putut fi soluţionată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, întrucât la dosarul administrativ nu au fost depuse toate documentele solicitate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este nefondat pentru următoarele considerente.
Reclamanta G.M.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să-i restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
In motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în litigiu a fost dovedit de autorul reclamantei, G.I., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31658 din 2 octombrie 1935.
Naţionalizarea imobilului în cauză s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948, intrând în administrarea statului conform anexei nr.10 la procesul verbal de predare primire din 30 iunie 1948.
Prin notificarea nr. 2023 din 19 iulie 2001, reclamanta a investit Primăria Municipiului Bucureşti cu solicitarea de restituire în natură a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 500 m şi un corp de casă, compus din 3 magazii, 2 încăperi pentru depozit, construite din cărămidă, şi acoperite cu tablă, proprietatea autorului G.I.
Prin dispoziţia nr. 9680 din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a acestei notificări, în favoarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cu motivarea că imobilul notificat se află în administrarea acestei instituţii.
Cu privire la situaţia juridică a imobilului notificat, se mai reţine că, prin adresa nr. 19478 din 20 decembrie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti, a comunicat că imobilul în litigiu a figurat în anul 1986 ca proprietate de stat, categorie de folosinţă - curţi şi construcţii, cu posesor de parcelă la acea dată, I.M.P. Bucureşti, imobil pentru care ulterior SC D. SA, a solicitat avizarea documentaţiei pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate - f.42,43 dosar fond.
Cum imobilul în litigiu s-a aflat evidenţiat în patrimoniul SC D.M.P. SA, faţă de care pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a efectuat privatizarea, în cauză corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
In prezent, pentru imobilul în litigiu a fost deschisă cartea funciară, conform încheierii nr. 3445 din 19 martie 2001 emisă de OCPI Sector 2, pe numele SC S.I.E.D., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 191 din 15 martie 2001 de BNP A.G.S., de unde Curtea reţine faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) imobilul în litigiu se afla în patrimoniul vânzătoarei, adică a SC D.M.P. SA.
Prin urmare, având în vedere mijloacele de probă mai sus enunţate, se reţine că, SC D.M.P. SA a fost integral privatizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând obiectul procedurii de privatizare reglementate prin Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, astfel că pentru bunul evidenţiat în patrimoniul său, reclamanta în calitate de moştenitor legal al fostului proprietar al imobilului preluat prin naţionalizare în temeiul Legii nr. 119/1948, este îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii se acordă conform dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din lege, de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
De asemenea, este nefondată susţinerea recurentei conform căreia intimata-pârâtă, ar fi stat în pasivitate, neadministrând probe, la dosarul administrativ, ci dimpotrivă din probe se reţine că, recurenta - pârâtă este culpabilă de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar această posibilitate a deschis intimatei dreptul său de a-i vedea soluţionată notificarea înăuntrul termenului legal, accesul la justiţia civilă, pentru a fi finalizată.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994) în materie civilă, termenul pentru soluţionarea unei cauze, în situaţia în care sesizarea instanţei este condiţionată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speţă procedura administrativă declanşată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 - va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile.
Or, în cauză cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul în litigiu situat în Bucureşti, sector 2, nu a primit nicio soluţionare timp de 9 ani de la data înregistrării sale, din care 2 ani de la data învestirii pârâtei cu soluţionarea ei, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.
Cu privire la susţinerea recurentei, întemeiată pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluţionarea notificării, se apreciază că nu reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptăţită să depună aceste dovezi şi în instanţă.
Este real că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Dar, din interpretarea acestui text rezultă că termenele de depunere a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării, este unul de recomandare iar nu de decădere astfel că aceste acte doveditoare pot fi depuse şi în faţa instanţei investite cu soluţionarea contestaţiei în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Or, stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiţie recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa concludentă şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeiat soluţia pe probele administrate.
Aşadar, faţă de cele reţinute, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei civile nr. 427 A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
In conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 2480 lei, faţă de reclamanta intimată G.M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 427 A din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească intimatei reclamante G.M.A., moştenitoarea intimatei reclamante G.M.A., 2480 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3312/2012. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 3280/2012. Civil → |
|---|
