ICCJ. Decizia nr. 3327/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 29 aprilie 2009, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâta M.A.C., solicitând instanței să o oblige pe aceasta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, compus din apartamentul nr. 1 și terenul aferent în suprafață de 200 m.p., situat în București, sector 4. Reclamanta a evaluat obiectul cererii la suma de 550.000 RON.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de donație autentificat în 18 noiembrie 1977, tatăl său G.O., i-a donat 1 din apartamentul nr. 1 situat în București, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămară, baie, spălătorie și boxă la subsol. Terenul în suprafață de 100 m.p. a fost preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974. Totodată, conform certificatului de moștenitor din 1977, a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din imobilul compus din teren în suprafață de 100 m.p. și apartamentul nr. 1 situat în București, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămară, baie, spălătorie și boxă la subsol.
Prin decizia din 20 decembrie 1983, statul a preluat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, apartamentul nr. 1 situat in București, sector 4, și suprafața de 100 m.p. teren aferent.
în drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr. 935 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea formulată de către reclamanta N.S., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia din 20 decembrie 1983, statul a preluat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, apartamentul nr. 1 situat în București, sector 4, și suprafața de 100 m.p. teren aferent.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie 1996 încheiat între SC T.A.L. SA și pârâta D.S., în calitate de cumpărătoare, aceasta din urmă a dobândit proprietatea asupra apartamentului nr. 1 și terenului aferent în suprafața de 140,51 m.p., situat în București.
Tribunalul a reținut că, din cele susținute de reclamantă, aceasta nu a mai făcut alte demersuri de recuperare a imobilului preluat de stat, în afara acțiunii de față.
Pentru a compara titlurile de proprietate ale părților, instanța a avut în vedere și criteriile de preferință prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu se încadra în categoria celor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989.
Astfel, Tribunalul a reținut că potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în temeiul dreptului comun.
Instanța de fond a apreciat necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă acțiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
în această situație, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 C. civ.), Tribunalul a reținut că nu poate considera preferabil titlul reclamantei, așa cum susține aceasta. Astfel, Tribunalul a constatat că preferabil este titlul subdobânditorului de bună-credință, aceasta nefiind răsturnată în cauză, în condițiile în care la data cumpărării (sau ulterior) nu figura o cerere a fostului proprietar pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
în această situație, restituirea în natură a apartamentului cumpărat de pârâta cumpărătoare nu mai este posibilă, pentru acoperirea prejudiciului suferit, reclamanta fiind îndreptățită, în condițiile legii, la despăgubiri.
în ceea ce privește aplicarea în speță a Convenției Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a reținut că, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care reclamanta nu a introdus până la data prezentei cereri (29 aprilie 2009) nicio acțiune în justiție sau cerere la autoritățile administrative, în temeiul dreptului comun sau a unei legi speciale de reparație, aceasta nu se poate prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției și jurisprudenței amintite.
Cu privire la aspectul dacă reclamanta avea cel puțin o "speranță legitimă" de a i se recunoaște un drept de proprietate asupra imobilului, Tribunalul a reținut că, în cauză, potrivit jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 33/2008 în interesul legii), aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a reținut că nu se poate reține că reclamanta ar avea o "speranță legitimă" privind restituirea în natură a imobilului vândut pârâtei.
Având în vedere toate aceste considerente, apreciind că titlul pârâtei este mai caracterizat, Tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta N.S., prin decizia nr. 438/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, acesta fiind respins ca nefondat.
Instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii următoarele considerente:
Curtea de apel a considerat că trebuie clarificată mai întâi chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, care are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiunii în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.
De asemenea, a mai arătat că, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
în concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008.
Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Prin aceeași decizie, s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare sau retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
în consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.
Sintetizând, Curtea a reținut că înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din decizia înaltei Curți, reține instanța de apel, se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea de apel a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.
Pe cale de consecință, susținerile reclamantei referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condițiile în care aceasta nu a urmat calea pusă la dispoziție de legiuitor prin formularea notificării către unitatea deținătoare a imobilului, în condiții de regularitate procedurală.
în egală măsură, instanța constată că reclamanta nu a solicitat, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către intimata-pârâtă, astfel că, prin expirarea termenului special de prescripție stabilit de prevederile alineatului final al textului de lege anterior menționat, acesta s-a consolidat, astfel că nu mai pot fi aduse în discuție în acest cadru procesual chestiuni legate de încheierea sa valabilă. Din această perspectivă, intimata-pârâtă, în calitate de titular actual la dreptului de proprietate asupra imobilului, dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun în sensul Convenției.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.S., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
în motivarea recursului, reclamanta, reiterând aceleași critici ca și cele formulate în calea de atac a apelului arată că, în fond, acțiunea în revendicare este întemeiată. Astfel, în cadrul comparării titlurilor de proprietate invocate, instanța de judecată trebuia să dea câștig de cauză titlului reclamantei întrucât este mai bine caracterizat, este mai vechi, provine de la adevăratul proprietar, a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară înaintea intimatei-pârâte.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arată recurenta, garantează dreptul său de proprietate și nu există niciun argument pentru care prevederile Convenției ar fi în favoarea subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu. Așadar, Convenția garantează dreptul de proprietate al primului proprietar și al succesorilor acestora dacă transmiterea proprietății a respectat legea.
Totodată, arată recurenta, statul a vândut ceva ce nu-i aparținea, iar chiriașul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Chiriașul a cumpărat un imobil care nu intra sub dispozițiile Legii nr. 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu.
Prevederile Legii nr. 10/2001 nu constituie o piedică în admiterea acțiunii în revendicare. Este adevărat, arată recurenta, că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în raport cu C. civ. și că înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca, în caz de concurs, legea specială prevalează. însă, aceeași instanță supremă a decis ca "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate".
în fine, recurenta mai arată că Legea nr. 10/2001 contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând cauza Katz împotriva României (cererea nr. 29739/03, hotărârea din 20 ianuarie 2009).
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, înalta Curte constată calea de atac ca fiind nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Acțiunea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., a fost formulată la data de 29 aprilie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a făcut o corectă interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul că prin această hotărâre s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanțele din țară prevalența dispozițiilor legii speciale, în situația când acestea vin în conflict cu normele generale.
Instanța supremă a statuat în sensul că nu poate fi primită soluția dată de unele instanțe care recunosc aplicarea dreptului comun în concurs cu legea specială, într-o acțiune în revendicare. Instanțele au fost practic obligate să analizeze aceste cauze prin prisma dispozițiilor legii speciale, cât și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe regula comparării titlurilor de proprietate ale părților, în condițiile art. 480 C. civ., este înlăturată de dispozițiile legii speciale menționate (Legea nr. 10/2001), conform principiului de drept "specialia generalibus derogant".
în acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării unor bunuri preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001, chiar dacă nu cuprinde dispoziții în ceea ce privește pe foștii chiriași, actualii proprietari ai imobilului, în Capitolul III, referitor la procedurile de restituire, prevede, în ipoteza reglementată de art. 18 lit. c) din lege și care este și cea din cauza de față, că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ca atare, pentru a se putea realiza scopul acțiunii în revendicare, și anume redobândirea imobilului, reclamanta trebuia să probeze că nu se află în ipoteza textului de lege sus-menționat, demers care implica atacarea titlului de proprietate al pârâtei în termenul și în condițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală [fost art. 46 alin. (5) în forma legii de la data intrării în vigoare].
Prin urmare, în cadrul analizei temeiniciei acțiunii în revendicare, se apreciază ca necesar mai întâi a se statua asupra valabilității titlului terțului dobânditor, făcându-se în mod implicit trimitere la prevederile art. 45 din lege.
în situația în care există conflict între dispozițiile legii interne și normele comunitare, este necesar a se stabili dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Astfel, în situația acestor neconcordanțe, instanța trebuie să verifice dacă pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenției, ipoteza care poate fi acceptată în situația în care există o hotărâre judecătorească anterioară prin care a fost consolidat titlul acestuia sau dacă există o speranță legitimă în acest sens, rezultată din prevederile legii speciale.
Relevantă este, în acest sens, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a stabilit, cu referire la acțiunile în revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat în timpul regimului comunist și ulterior înstrăinate în temeiul legii către terțe persoane, ca fiind necesar ca "legislația să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri".
Și în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, în situația în care aceasta a făcut demersuri pe această cale.
S-a reținut astfel, în mod corect, de către instanțele anterioare că pârâta din prezenta cauză a fost de bună-credință la momentul dobândirii imobilului, contractul fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte că reclamanta nu a întreprins niciun demers administrativ sau judiciar prin care să tindă a redobândi imobilul, demers ce ar fi putut să creeze pârâtei îndoială în ceea ce privește calitatea de proprietar a statului.
Instanța de apel a reținut, astfel, în mod corect, că titlul pârâtei a fost consolidat și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanta nu a formulat acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâtă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere cele expuse, corect s-a apreciat că pârâta deține "un bun" din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reclamanta, pe de altă parte, nu poate justifica existența unui "bun" în sensul Convenției, în condițiile în care titlul de proprietate al pârâtei nu a fost niciodată contestat, iar reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se constate caracterul abuziv al preluării sau o decizie administrativă care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului și nici nu a utilizat căile legale pe care le-a avut la îndemână în vederea redobândirii bunului, care i-ar fi putut oferi "speranța legitimă" că va dobândi bunul în litigiu.
Astfel, atât din perspectiva dispozițiilor legii speciale, cât și a celor reținute de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, în sensul prevalenței titlului subdobânditorului de bună-credință, al practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, instanța de apel a apreciat în mod corect și legal că în cauză pârâta este cea care justifică un drept actual și un titlu de proprietate preferabil.
De asemenea, se reține că reclamanta nu a invocat niciun argument care să justifice promovarea tardivă a demersului său judiciar și care să se circumscrie în "motive independente de voința" sa, în sensul celor stabilite prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de înalta Curte, motive care să o fi împiedicat pe aceasta să urmeze dispozițiile legii speciale pentru recuperarea bunului, în condițiile și termenul sus-arătate.
Prin urmare, susținerile recurentei privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu rea-credință și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi examinate în cauza de față, în absența respectării termenului prevăzut de legea specială pentru contestarea actului juridic enunțat. Argumentele reclamantei privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a bunului revendicat și existența dovezilor care atestă dreptul său de proprietate nu pot fi, nici ele, analizate în absența respectării termenului de contestare a titlului pârâtei.
Din perspectiva celor expuse, se reține, în concluzie, că la data introducerii acțiunii, reclamanta nu avea niciun bun și nicio speranță legitimă de a i se restitui imobilul revendicat, în condițiile în care nu poate justifica existența unui "bun" în sensul Convenției și în condițiile în care nu deține o hotărâre judecătorească care să îi recunoască un asemenea drept.
în raport de considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 438/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3256/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3342/2012. Civil → |
|---|
