ICCJ. Decizia nr. 3416/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta P.A.H. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate caracterul politic al deportării în U.R.S.S. a tatălui său și să oblige pârâtul la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Prin Sentința civilă nr. 1805 din 8 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească acesteia suma de 50.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlul de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantei a fost deportat în U.R.S.S., unde a participat la munca de reconstrucție, în perioada ianuarie 1945 - 15 decembrie 1949, astfel că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea daunelor morale în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin Hotărârea Comisiei județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, tatălui reclamantei i-a fost recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă perioada 15 ianuarie 1945 - 15 decembrie 1949, în baza art. 1 lit. a) din Decretul lege nr. 118/1990, fiindu-i acordată, totodată, o indemnizație lunară de 983 RON, potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 814/ A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamantă, admiterea apelului declarat de pârât și schimbarea sentinței atacată, în sensul respingerii acțiunii.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, însă măsura deportării în U.R.S.S. luată asupra autorului acesteia nu face obiectul acestei legi speciale de reparație.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorie, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992, republicată, și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.
în consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a făcut o greșită încadrare a situației de fapt în prevederile Legii nr. 221/2009. Astfel, în mod eronat s-a reținut că deportarea etnicilor germani a fost decisă și pusă în aplicare de autoritățile sovietice de ocupație, ceea ce contravine scopului Legii nr. 221/2009.
Motivarea deciziei atacate este contradictorie întrucât s-a analizat incidența deciziei instanței de contencios constituțional în speța de față, iar pe de altă parte a reținut că măsura deportării nu este imputabilă Statului Român.
Dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil și impune un tratament egal pentru situații analoage sau comparabile.
în ce privește aplicarea legii în timp, consideră că aplicarea deciziei instanței de contencios constituțional într-un proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, ceea ce duce la instituirea unui tratament inegal al părților.
Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu poate retroactiva fără a afecta garantarea art. 6,art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Sunt încălcate principiile tempus regit actum, cel al neretroactivității legii civile și principiul aplicării ex nunc al deciziilor Curții Constituționale. Reglementările internaționale prevalează față de cele interne, iar statuările Curții Europene a Drepturilor Omului față de cele ale instanței de contencios constituțional.
Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Deși recurenta a indicat drept motive de nelegalitate al deciziei recurate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza susținerilor reclamantei fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Legalitatea deciziei atacate, cu referire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de înlăturarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 (indiferent dacă măsura deportării autorului său ar face sau nu obiectul Legii nr. 221/2009), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
în acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei "discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp, nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
în situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, era pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3421/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3413/2012. Civil → |
|---|
