ICCJ. Decizia nr. 3256/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1710/D din 20 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei V.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării defunctului G.I., în perioada 18 octombrie 1946-13 noiembrie 1955 în fosta U.R.S.S.
A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a reținut că, după cum rezultă din adeverința emisă de Procuratura Generală a Federației Ruse, precum și din hotărârea emisă de Serviciul Național de Rezolvare a Daunelor al Ungariei, tatăl reclamantei, defunctul G.I., în perioada 18 octombrie 1946-13 noiembrie 1955, a fost deportat în fosta U.R.S.S.
De dispozițiile Legii nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, circumscriși de art. 5 alin. (1), care au fost deportate ori prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea și efectuarea prizonieratului, menținerea acestei situații și după 23 august 1944 și apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile legii reparatorii.
în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), instanța a acordat reclamantei, în primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura juridică a prejudiciului suferit, și anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă.
în cauză, instanța a reținut că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii și în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere criteriile și plafonul maxim prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, de aceea instanța a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 5.000 euro pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării, respectiv 18 octombrie 1946-13 noiembrie 1955.
împotriva acestei sentințe, au declarat apel: reclamanta V.I. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare.
Apelanta V.I. nu a motivat în scris apelul declarat, însă prin precizările depuse în data de 11 februarie 2011, a arătat că își menține cuantumul pretențiilor indicate în cererea de chemare în judecată, adică suma de 100.000 euro.
Prin motivele scrise, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Satu Mare, a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr. 110/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P., iar apelul declarat în cauză de reclamanta V.I. a fost admis, pentru următoarele considerente:
Sunt nefondate susținerile Statului Român și Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamantă, cât timp împotriva antecesorului său, a fost luată această măsură abuzivă a prizonieratului și apoi a arestării și condamnării, în perioada de referință prevăzută de lege, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Așadar, nu se poate susține că la luarea măsurii prizonieratului, Statul Român nu a avut nicio contribuție și nu a avut nicio culpă și, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi, iar în ceea ce privește perioada arestării și apoi condamnării în U.R.S.S. în perioada 18 octombrie 1946-20 octombrie 1955 - din adeverința de reabilitare rezultă că acestea au fost dispuse fără motiv, fiind o măsură de represalii politice.
Culpa Statului Român rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nicio dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Referitor la criticile formulate de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Satu Mare, cu privire la faptul că măsurile reparatorii pentru măsurile administrative abuzive dispuse din motive politice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru condamnările din motive politice de O.U.G. nr. 214/1999, s-ar ajunge la o dublă reparație, s-au considerat de asemenea neîntemeiate.
Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.
Referitor la criticile cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din lege, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
S-a considerat însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
în consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).
în prezenta speță, reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care-i fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că, avea o "speranță legitimă" și prin urmare un "bun" în înțelesul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenție.
Mai adăugă faptul că, și-n ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită la a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva antecesorului său. Situație în care, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 06 martie 1945.
în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă (care după cum am arătat și anterior, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă, prin care i s-a admis și capătul de cerere privind obligarea Statului Român la despăgubiri) s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
S-a considerat că pretențiile reclamantei ar fi justificate și prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (aliniat care nu a fost declarat ca fiind neconstituțional), câtă vreme în perioada în care antecesorul său a fost deportat, nu a avut posibilitatea de a realiza venituri în vederea susținerii materiale a familiei sale, fiind astfel îndreptățită chiar la obținerea unor daune materiale.
Susținerile Statului Român privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate, în limitele O.U.G. nr. 62/2010, câtă vreme acest cuantum nu depășește plafonul valoric stabilit prin ordonanță s-au apreciat nefondate.
S-a apreciat că la stabilirea în concret al acestor despăgubiri, se va ține seama de natura juridică a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă.
S-a reținut că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, (cauza Driha împotriva României).
Raportat la toate aceste dispoziții legale, avându-se totodată în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă față de antecesorul reclamantei, consecințele pe care această măsură le-a produs, instanța a apreciat că pentru a se asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamantă se impune majorarea cuantumului daunelor morale de la 5.000 euro la 132.000 RON.
împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, secția civilă și mixtă.
1. Prin motivele invocate, pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, considerând că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.
A arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, sens în care face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori, chiar-deloc.
A susținut că repararea prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății, a fost instituită de legiutor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că, se impune evitarea unei duble reparații pe calea Legii nr. 221/2009, care nu are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
în situația în care se apreciază ca fiind temeinică și legală acțiunea formulată, a arătat că supune atenției reglementările O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-au plafonat despăgubirile acordate prin legea specială.
A invocat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit a teza I din Legea nr. 221/2009, astfel că, în temeiul prevederilor acestei legi, se poate solicita doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
în legătură cu existenta, "speranței legitime", a arătat că, în spețe similare, Curtea Europeană, a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă, ca cererile lor sa fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, specificând că dispozițiile legale au fost anulate ca urmare a unei operațiuni de exercitare a controlului de constituționalitate, cererea de acordare a despăgubirilor fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție.
2. Prin recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a solicitat, modificarea în totalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul V.I.
în subsidiar, a solicitat, schimbarea în parte a acestor hotărâri în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 132.000 RON acordate reclamantei.
în motivarea recursului, a arătat că atât hotărârea instanței de apel, cât și hotărârea instanței de fond, sunt lipsite de temei legal și au fost date cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, a arătat că deportarea, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.
Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.
Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispozițiile Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie; 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie.
Astfel, Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, cât obținerea unei satisfacții de ordin moral, prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care este în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există norme juridice paralele ce a determinat încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000.
La data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul nu avea o hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece sentința civilă nr. 1710/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, nu era definitivă și irevocabilă - deci nu se poate considera că avea un "bun" în sensul art. 1 Protocol nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală a Statului Român, conform dreptului comun art. 998 C. civ., nu poate fi antrenată în cauză, deoarece în materie are aplicabilitate legea specială - Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă a deportării nu are caracter delictual.
Din momentul publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta este obligatorie și se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței - deci și pentru prezentul dosar, astfel încât, reclamanta V.I. nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa.
Pe de altă parte, hotărârile au fost criticate și cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, care sunt exagerat de mari raportat la practica înaltei Curți de Casație și Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materie.
Astfel, raportat la perioada deportării și la faptul că trebuie luate în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999, menținerea unui raport rezonabil, de proporționalitate între prejudiciul efectiv suferit și valoarea despăgubirii acordate de către instanță, cuantumul despăgubirilor, au fost supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada prejudiciului moral pretins suferit de reclamant.
în acest sens, a solicitat să se aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc.
Analizând recursurile formulate, înalta Curte constată că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele formulate critică lipsa temeiului de drept al acțiunii reclamantei și cuantumul despăgubirilor acordate, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, critică hotărârea sub aceleași aspecte, invocând și greșita constatare a caracterului politic, în raport de faptul că situația autorului reclamantei nu intră sub incidența Legii nr. 221/2001.
Cu privire la critica formulată de Ministerul Public privind greșita constatare a caracterului politic a măsurii luate față de autorul reclamantei se constată că aceasta nu a constituit critică în apel, recurentul neformulând apel, astfel că, nu poate fi invocată pentru prima dată în recurs, fiind omisso medio, ceea ce este indamisibil.
Cu privire la celelalte critici, urmează a se analiza problema legată de aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională, fiind de prisos analiza criticii privind cuantumul despăgubirilor morale acordate.
Astfel, soluția pronunțată de către instanța de apel nu va fi confirmată de instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat că,
Urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la nediscriminare.
în același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.
Izvorul situației în care se află reclamanții-recurenți constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
în situația analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum reclamanta nu deținea o hotărâre definitivă, care să-i confere un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.
Așa fiind, pentru considerentele arătate, înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursurile declarate de pârât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a modificat în tot decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârât și a respingerii apelului declarat de reclamantă, să schimbe în parte sentința Tribunalului, în sensul respingerii cererii formulate de reclamanta V.I., născută G., cu privire la acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3401/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3327/2012. Civil → |
|---|
