ICCJ. Decizia nr. 350/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 350/2012
Dosar nr. 336/115/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Caras - Severin, prin sentinţa civilă nr. 739 din 29 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea formulată la 28 ianuarie 2010 de reclamanţii M.D., B.I. şi B.L. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras - Severin şi a obligat pe pârât să plătească fiecărui reclamant câte 125.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivarea acestei soluţii s-au reţinut, în esenţă că reclamanţii - soţii B.I. şi L. au fost strămutaţi prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu Forotic în Bâlga Nouă, în Câmpia Bărăganului, din 18 ianuarie 1951 până în 20 decembrie 1955.
Au fost găsite întemeiate pretenţiile de daune morale în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009 care asimilează măsurii administrative cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile deciziei nr. 200/1951 şi a avut drept consecinţă dislocarea din localitatea de domiciliu.
S-a reţinut că reclamanta M.D. s-a născut în localitatea în care părinţii ei au fost dislocaţi, această măsură perturbând existenţa psihică şi fizică a familiei.
S-a apreciat că suma de câte 125.000 euro pentru fiecare reclamant este suficientă să acopere prejudiciul creat, limitându-se în acest fel pretenţiile formulate prin acţiune, de 1.250.000 euro.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Timişoara prin decizia 313 din 21 februarie 2011 a admis apelul pârâtului şi a respins acţiunea.
Pentru a motiva această soluţie Curtea de Apel a luat în discuţie un motiv de ordine publică şi anume împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, cu efect general obligatoriu a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al admiterii acţiunii, a încetat să mai producă efectele juridice avute în vedere de legiuitor la apariţia Legii nr. 221/2009.
S-a reţinut astfel analiza sub dublu aspect făcută la Curtea Constituţională referitor la constituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) dar şi compatibilitatea dispoziţiei cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
S-a constatat că decizia 1358/2010 - prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 - de la data publicării în M. Of, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie are un caracter general obligatoriu cu putere numai pentru viitor.
S-a mai reţinut - cât priveşte problema nerecunoaşterii deciziei Curţii Constituţionale - că obligaţia de plată a despăgubirilor în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2004 rezultă dintr-o situaţie legală şi nu convenţională, în cadrul şi la finele unei proceduri legale.
S-a mai reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa CEDO, fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.
S-a constatat că în România acest lucru a fost realizat într-o manieră generală în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală prin emitere O.U.G. nr. 214/1999 care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzului vechiului sistem.
De asemenea s-a reţinut că acestor categorii de persoane li s-au acordat măsuri prin Decret-lege nr. 118/1990, considerate remedii adecvate reparării efectelor abuzurilor vechiului sistem, remedii care se cuvin în satisfacţia echitabilă prevăzută de art. 41 al Convenţiei europene menţionate.
S-a mai reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reclamanţii nu aveau un „bun ” în aplicarea jurisprudenţei CEDO şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, ci doar posibilitatea de a dobândi un atare bun printr-o hotărâre judecătorească definitivă, un atare bun ar fi justificat obligaţia Statului la plată dacă confirmarea bunului ar fi fost făcută definitiv înainte de apariţia prin publicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
3. Recursul
împotriva deciziei Curţii de Apel reclamanţii au declarat în termen recurs motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a invocat încălcarea principiului egalităţii în drepturi şi normelor legale în materie şi, respectiv, principiul neretroactivităţii şi normele legale în materie, obligativitatea respectării acestor proceduri fiind impusă de decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
S-a mai invocat nerespectarea dreptului la un proces echitabil, intervenţia de natură legislativă, sau constituţională pe parcursul judecăţii litigiului ducând la încălcarea principiului egalităţii armelor în procesul civil.
S-a mai criticat greşita apreciere a instanţei de apel potrivit căreia reclamanţii nu se bucură de un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul invocat la Convenţie, făcându-se astfel o greşită interpretare a art. 1 din Protocol.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bunuri” priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei), precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, cauza Draon împotriva Franţei, cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei, cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a mai susţinut recurentul, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii (cauza Broniowski împotriva Poloniei).
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susţinerea motivului de recurs invocat, se constată că decizia este legală şi temeinică, recursul fiind respins ca nefundat pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care acest articol a fost declarat neconstituţional printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile constituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
Acelaşi articol, în alin. (4), prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data publicării în M. Of. al României.
În raport de această reglementare, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs de judecată sau numai cererilor formulate ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
Această problemă a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În acest sens s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, în cauză era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Ca urmare a deciziei amintite, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În cauza dedusă judecăţii, la data publicării în M. Of. (15 noiembrie 2010), a deciziei nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, aşadar, soluţionată definitiv la acel moment.
Nu se poate susţine că acţiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, aceasta presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă, legală, aflată în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înainte de definitivarea acesteia.
Cum norma tranzitorie cuprinsă în art. 174 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca o dispoziţie neconstituţională să continue să producă efecte juridice ca şi când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, împrejurare refuzată categoric de Constituţie.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, este o expresie a unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul acestora la despăgubiri.
Prin intervenţia Curţii Constituţionale, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
Soluţionarea acţiunii prin respingerea acesteia nu poate fi interpretată ca o încălcare a art. 6 din Convenţie.
Nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii unu text normativ şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex tune ar fi afectat procesul echitabil la care are dreptul orice petent, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la un tribunal, la un proces echitabil şi protecţia oferită de art. 6 alin. (1) din Convenţie nu presupune recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Controlul de constituţionalitate declanşat la cererea unei părţi a procesului nu afectează acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (surprinderea celeilalte părţi care nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului).
O altă interpretare ar suprima controlul de constituţionalitate, gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative. Acţiunea judecătorului în afara normei care produce efecte, nu poate fi legitimată nici de dreptul intern nici de normele convenţionale internaţionale.
Nu se poate reţine nici că s-ar încălca art. 14 din Convenţie. Principiul nediscriminării are limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, pentru că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării Curţii Constituţionale are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de neconstituţionalitate şi se încadrează în limitele de rezonabilitate, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
La 7 noiembrie 2011 a fost publicată decizia nr. 12/2011 (pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 19 septembrie 2011) în M. Of. nr. 789 prin care s-a stabilit că urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional din M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (4) cu referire la art. 329 C. proc. civ., modificat şi completat de Legea nr. 202/2010, decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care îşi produce efectul legal, este obligatorie pentru toate instanţele.
Pe cale de consecinţă, cu observarea deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în plin efect la nivelul soluţionării recursului s-a respins acesta ca nefondat,în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.D. , B.I. şi B.L. împotriva deciziei nr. 313 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 51/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 37/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
