ICCJ. Decizia nr. 5229/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5229/2012
Dosar nr. 1655/111/2010/a2
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele,
Prin Sentinţa civilă nr. 223/C din 5 iulie 2010, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamantul B.C., în calitate de moştenitor legal al defunctului B.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe Bucureşti.
A constatat că tatăl reclamantului, defunctul B.C., a fost condamnat politic, prin Sentinţa penală nr. 298 din 19 august 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.
A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul suferit de defunctul B.C. şi familia sa, ca urmare a condamnării politice, conform Sentinţei penale nr. 298 din 19 august 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat, conform chitanţei nr. X/2010.
Prin Decizia civilă nr. 74/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant B.C. şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului B.C., de la suma de 25.000 euro la 73.000 euro; a păstrat celelalte dispoziţii; a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi a obligat pe intimat să plătească apelantului suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant B.C. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate, cu consecinţa obligării intimatului la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul B.C. a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, sub aspectul limitării daunelor morale la suma de 73.000 euro, întrucât tatăl său, în perioada în care a fost încarcerat, a fost supus unui tratament inuman, aplicat deţinuţilor politici, fiind obligat să lucreze la o carieră de piatră, să doarmă pe ciment, fiind bătut, înjosit şi jignit, toate acestea având un impact major asupra stării de sănătate a acestuia, care, în ultimii şapte ani de viaţă, a fost paralizat.
În acelaşi sens, s-a învederat că toată averea acestuia a fost confiscată de către regimul comunist, familia fiind evacuată din locuinţă, casa fiind demolată şi construindu-se un cămin cultural; B.V., mama sa, a suferit traume psihice majore, concretizate prin multiple depresii, care aveau drept consecinţă pierderea memoriei şi nerecunoaşterea celorlalţi membrii ai familiei, având nevoie de tratament de specialitate.
Recurentul a susţinut că desfăşurarea normală a vieţii tatălui său, precum şi a familiei sale a fost întreruptă şi schimbată, într-un mod tragic, de o condamnare nedreaptă, ale cărei consecinţe au fost dezastruoase, astfel că se justifică acordarea sumei de 250.000 de euro.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondată, a acţiunii formulate de reclamantul B.C.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român a arătat următoarele:
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Această decizie este general obligatorie şi opozabilă erga omnes, inclusiv instanţelor judecătoreşti, astfel încât, în prezent, nu mai exista un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu răspunde decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod expres, prin legi speciale. Cum, în baza Legii nr. 221/2009, nu se mai pot acorda despăgubiri, statul nu poate răspunde, în baza art. 998 şi urm. C. civ., acţiunea fiind inadmisibilă.
S-a învederat faptul că art. 1 din Legea nr. 221/2009 atestă, în mod expres, care sunt condamnările cu caracter politic, dar această reglementare expresă nu poate întrerupe cursul prescripţiei cu privire la dreptul reclamanţilor de a promova o acţiune în despăgubiri, conform art. 998 şi următoarele C. civ., care este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care, în opinia recurentului, începe să curgă din 22 decembrie 1989. S-a solicitat, în acest context, timbrarea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, recurentul a apreciat că se impune nu doar o apreciere globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei pretinse, ci şi precizarea cuantumului, reprezentat de prejudiciul moral suferit şi, mai ales, dovada acestuia.
În absenţa unor astfel de dovezi şi întrucât prevederile Legii nr. 221/2009 nu conţin referiri la modul în care se realizează reparaţia în concret, s-a apreciat că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor civile recurate, în sensul respingerii, ca nefondată, a acţiunii formulate de reclamantul B.C.
În motivarea criticilor formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, după reiterarea conţinutului cererii de chemare în judecată şi a soluţiilor pronunţate în cauză, a arătat că cele două hotărâri sunt nelegale, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, ale cărei considerente au fost expuse pe larg, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5, alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, această decizie fiind general obligatorie.
A fost criticată decizia recurată şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speţă, raportat la perioada condamnării, a lipsirii efective de libertate a antecesorului reclamantului, precum şi la faptul că trebuie luate în considerare şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, în măsura în care au fost acordate.
În acest sens, s-a învederat că trebuie să se menţină un raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii acordate, prin comparaţie cu sumele acordate de Curtea europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de compensaţie echitabilă, pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor tratamente sau arestării nelegale.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, s-a apreciat astfel că acestea au fost supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia. De asemenea, s-a susţinut că criteriile de evaluare ale prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
Hotărârile au fost apreciate ca nelegale şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor judiciare acordate reclamantului, solicitându-se reducerea acestora, întrucât sunt exagerat de mari şi trebuiau admise în parte, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 7066 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.C. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva Deciziei nr. 74 A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Înalta Curte a reţinut că, în ceea ce priveşte invocarea, în conţinutul motivelor de recurs formulate de ambii pârâţi, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care, în opinia acestora, ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.C., următoarele consideraţii:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest context, este cert faptul că efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamant, şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii, direct în recurs, se priveşte de către instanţa de recurs ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branşe distincte.
Astfel, susţinerea caracterului nelegal al soluţiei pronunţate în cauză, cu referire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în funcţie de care acţiunea ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită, din perspectiva normelor convenţionale.
Analiza de convenţionalitate intră în competenta sa, chiar după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, conform statuărilor expuse de însăşi Curtea europeană a Drepturilor Omului, în cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), Hotărârea din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, parag. 101, 102 şi 103 din hotărâre), care se citesc după cum urmează:
101. În cauza de faţă, Curtea observă că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în prima instanţă, a refuzat să trimită Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, excepţia de neconstituţionalitate a art. 9115 din C. proc. pen., această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militară de Apel a sesizat instanţa constituţională cu excepţia invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8.
Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauză cu art. 8 din Convenţie şi cu principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii în materie.
102. Aceasta concluzie este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii enunţate în parag. 84 şi 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situaţie, trebuie, totuşi, să reamintim că, în general, nu este de datoria Curţii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă. (...) Acest aspect este valabil şi în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul constituţional naţional.
103. În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale sesizate să analizeze temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanţă să reamintim în acest sens că, în Recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenţiei făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor).
Procedând la analiza de convenţionalitate, se reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Noţiunea de "bunuri" din textul menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci şi asupra altor drepturi şi interese, care constituie active, şi pot fi considerate "bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât şi "valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
În acest sens este relevantă şi cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei (2010), în care se reţine că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie, pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o speranţă legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanţe, legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condiţiile obţinerii unei reparaţii morale.
Or, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamantul a formulat acţiunea la 30 octombrie 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa relativă la termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare cu caracter politic, iar instanţele au verificat şi confirmat, în cauză, îndeplinirea cerinţelor legale, de către reclamant, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea pronunţată în apel reprezentând ea însăşi o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a reclamantului de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, de instanţele judecătoreşti, elementul de diversitate a soluţiilor pronunţate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantului de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual.
Dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat. În acest sens, se prevede că: "Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general".
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii, care constituie limitări ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general.
Curtea europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudenţială, şi limitările de facto, care pot determina atingerea substanţei dreptului, şi care, deşi sunt adoptate pentru realizarea unui interes general, nu trebuie, în aceeaşi măsură ca şi limitările de jure, să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii enunţat.
Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale, protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în cursul soluţionării cauzei, după pronunţarea unei hotărâri definitive de recunoaştere a dreptului, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăşi substanţa dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, şi aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb, sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
În consecinţă, se apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare, proporţională a titularului dreptului, în sensul impus de dispoziţiile convenţionale.
În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curţii Constituţionale, faţă de persoane cărora li s-a recunoscut definitiv dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina, şi încălcarea art. 6 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului de acces la o instanţă.
Astfel, art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la un tribunal independent şi imparţial, drept care trebuie să fie efectiv, deşi nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, (care nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală şi în contextul judiciar enunţat, ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, l-ar lipsi, practic, pe reclamant, în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile, în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
În acelaşi sens, aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituţională, ar putea determina şi afectarea art. 14 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenţia, protejează persoanele fizice şi juridice, aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 al Convenţiei).
Textul de lege impune să se cerceteze dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile şi dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se afla în situaţii, obiectiv, identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori, care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere, la adoptarea normei, se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi, ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârâţi, privind respingerea acţiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii şi absenţei unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse şi recunoscute reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Asupra criticilor expuse de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, privind împrejurarea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu ar răspunde decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod expres, prin legi speciale şi că, în absenţa temeiului reglementat de Legea nr. 221/2009, nu se mai pot acorda despăgubiri decât în baza art. 998 şi urm. C. civ., acţiunea fiind, în această ipoteză, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, stabilit de Decretul nr. 167/1958, termen care, în opinia recurentului, începe să curgă din 22 decembrie 1989 şi supusă taxei de timbru, se apreciază de către instanţa de recurs că acestea exced cauzei, în raport de limitele obiective fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, formulată de către reclamantul B.C., în considerarea principiului disponibilităţii, de limitele în care cauza a fost judecată de instanţele de fond (argumentul invocat de instanţa de apel, în sensul posibilităţii aplicării art. 998 - 999 C. civ. fiind unul suplimentar, dar nu întemeietor) şi de faptul că instanţa de recurs nu poate modifica obiectul şi cauza juridică a cererii deduse judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 316 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, ce a făcut obiectul criticilor tuturor recurenţilor, acestea nu pot fi primite ca valide, întrucât, în operaţiunea de redimensionare a acestor despăgubiri, instanţa de apel a avut în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs, expuse atât de reclamant, cât şi de pârâţi, respectiv, suferinţele efectiv suportate de tatăl reclamantului şi membrii familiei sale, prin raportare la natura pedepsei aplicate şi durata efectivă a acestuia, la consecinţele acestei pedepse asupra sănătăţii şi vieţii acestora. Astfel, nu dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia este determinantă, contrar opiniei recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în dimensionarea despăgubirilor, ci această operaţiune, ce incumbă instanţei, se raportează, în mod necesar, la atingerea adusă valorilor personale nepatrimoniale, inerente fiinţei, cum sunt, onoarea, demnitatea, libertatea.
În acest sens, instanţa de apel a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea principiului proporţionalităţii, dând o satisfacţie justă pretenţiei în dezdăunare morală, formulată de reclamant, majorând daunele morale de la 25.000 euro, cât fuseseră stabilite în primă instanţă, la 73.000 euro.
Astfel, aprecierea în echitate realizată de instanţa de apel, în absenţa unor criterii legale ferme de cuantificare, dar cu enunţarea criteriilor particulare la care s-a raportat, păstrează, în evaluarea instanţei de recurs, raportul de proporţionalitate între interesul particular şi cel general, asigurând o satisfacţie de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalităţii umane.
Prin cererea înregistrată la data de 12 mai 2012, reclamantul B.C. a solicitat instanţei completarea dispozitivului deciziei în sensul menţionării şi respingerii recursului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, motivat de faptul că, deşi în practica şi apoi în considerentele hotărârii se menţionează şi respectiv se analizează motivele de recurs formulate de acest recurent, în dispozitivul hotărârii s-a omis a se pronunţa asupra acestui recurs.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de completare dispozitiv, motivat de faptul că se cere completarea unei decizii date de instanţa de recurs, nefiind în prezenţa unui termen de apel/recurs înăuntrul căruia să poată fi cerută şi completarea dispozitivului; că raportat la ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 2812 alin. (1) teza finală, cererea este tardiv formulată, omisiunea putând fi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.
Cererea de completare dispozitiv este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.
Dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., după care se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare, nu trebuie interpretate în sensul că numai hotărârile pronunţate de instanţele de fond, respectiv de apel, pot fi completate şi că hotărârile pronunţate de instanţele de recurs sunt exceptate de la procedura prevăzută de art. 281 - 2813 C. proc. civ., întrucât textul nu reglementează care sunt hotărârile care pot fi supuse procedurii completării, ci reglementează termenul pentru exerciţiul cererii de rectificare.
Procedura îndreptării, lămuririi şi completării hotărârii se aplică şi hotărârilor pronunţate în recurs, nefiind potrivnică procedurii privind judecata în fond şi în apel.
Se constată că instanţa de recurs a fost sesizată cu soluţionarea a trei cereri de recurs, fapt consemnat şi în practicaua hotărârii, iar cu ocazia dezbaterilor, părţile prezente au pus concluzii cu privire la toate cele trei recursuri declarate şi doar printr-o omisiune a instanţei nu s-a menţionat şi respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Soluţia de respingere a acestui recurs decurge logic şi juridic din motivarea instanţei, care a analizat şi motivele de recurs formulate de acest recurent, fiind o evidentă omisiune care poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 2812 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ. a se admite cererea de completare şi a se dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 7066 din 12 octombrie 2012, în sensul că respinge, ca nefondat, şi recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 74/A din 17 martie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea formulată de reclamantul B.C.
Dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 7066 din 12 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în sensul că respinge, ca nefondat, şi recursul formulat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 74 A din 17 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3559/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5267/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
