ICCJ. Decizia nr. 3642/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3642/2012
Dosar nr.5579/1/2011
Şedinţa publică din 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată la 1 iulie 2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, contestatorul T.C.E. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii V.D., Primarul Municipiului Craiova, Primăria Municipiului Craiova şi Consiliul local Craiova, retractarea deciziei nr. 5476 din 21 octombrie 2010 pronunţată de această instanţă.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin hotărârea contestată a fost respins recursul declarat împotriva deciziei nr. 304 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, fără să fie analizate însă toate motivele de recurs, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 318 teza a doua C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat primul motiv, potrivit căruia recurenţii au arătat că „instanţa de apel adaugă la lege atunci când, analizând sfera de aplicare a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reţine că pentru a putea fi restituit terenul trebuia să fie intravilan atât la momentul preluării, cât şi al notificării".
Deşi este adevărat că instanţa de recurs face trimitere la acest motiv, o realizează la modul formal, reţinând că, „potrivit considerentelor deciziei nr. 8510/2010, soluţia pronunţată nu are nici o legătură cu amplasamentul intravilan al suprafeţei revendicate, instanţa de recurs reţinând că această suprafaţă era ocupată în mare parte de construcţii edificate legal de către entităţile deţinătoare şi că Legea nr. 18 nu impune respectarea vechiului amplasament".
Or, a arătat contestatorul, ceea ce a invocat în cadrul criticii formulate, a fost împrejurarea că instanţa de apel a adăugat la textul legii, atunci când a impus o dublă condiţie în privinţa calificării terenului, iar acest aspect nu a fost analizat.
- Pe de altă parte, instanţa de recurs a reţinut că pct. 8.1 din HG nr. 498/2003 a fost oricum abrogat prin HG nr. 250/2007, refuzând să analizeze motivul de recurs prin prisma textului invocat de către recurenţi, deşi acesta era în vigoare la momentul emiterii dispoziţiei primarului.
- De asemenea, s-a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat nici motivul de recurs, aşa cum a fost formulat, referitor la faptul că „instanţa de apel analizează înscrisurile nu în întregul lor, ci fragmentar sau făcând o trimitere generică, fără să arate de ce alte înscrisuri care dovedesc că terenul era intravilan nu au fost luate în considerare în tranşarea acestei chestiuni".
Intimaţii nu au formulat întâmpinare în condiţiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul contestaţiei în anulare promovate, Înalta Curte constată următoarele:
- Este neîntemeiată susţinerea contestatorului, conform căreia instanţa de recurs ar fi lăsat neanalizat motivul referitor la modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la regimul juridic al terenului.
Astfel, pe acest aspect instanţa de recurs a arătat că este irelevant amplasamentul intravilan al suprafeţei revendicate, în condiţiile „în care aceasta era ocupată, în mare parte, de construcţii edificate legal de către entităţile deţinătoare" şi că „Legea nr. 18/1991 nu impune respectarea vechiului amplasament, aşa încât reclamanţii urmează a primi teren în compensare pe un alt amplasament".
Or, această motivare a instanţei de recurs, din care rezultă că este nerelevantă situarea terenului în intravilan, constituie un răspuns şi, în acelaşi timp, lipseşte de obiect critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi adăugat la lege, atunci când a interpretat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ca impunând caracterul intravilan al terenului, atât la momentul preluării cât şi al notificării.
Deşi contestatorul însuşi face trimitere la acest considerent al instanţei de recurs, pretinde în acelaşi timp, în mod nejustificat, că nu i s-ar fi dat răspuns criticii formulate.
Prin formularea unei astfel de critici, partea ignoră faptul că instanţa de recurs este chemată să dea dezlegare punctuală aspectelor de nelegalitate invocate, nu fiecărui argument adus de parte în susţinerea acestora.
Pe de altă parte, demersul contestatorului, care în realitate este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de recurs a răspuns criticii sale, tinde, de fapt, la o cenzură de legalitate a deciziei irevocabile din recurs.
- În acelaşi sens, este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia instanţa de recurs ar fi refuzat să analizeze motivul de recurs al părţii prin prisma dispoziţiilor art. 8.1. din HG nr. 498/2003, reţinând că „acesta a fost oricum abrogat prin HG nr. 250/2007".
În realitate, instanţa de recurs a reţinut, cu referire la dispoziţia menţionată (art. 8.1 din HG nr. 498/2003), că ea nu-şi găseşte incidenţa în speţă, întrucât „fiind ocupat de construcţii ale terţilor, terenul nu era disponibil şi, deci, nu putea fi restituit în natură".
Nu este vorba, aşadar, de un „refuz de analiză", numai că instanţa nu a primit punctul de vedere al recurenţilor, arătând, motivat, de ce situaţia juridică, în concret, a terenului nu îl face pe acesta disponibil.
Referirea pe care instanţa de recurs a făcut-o la abrogarea HG nr. 498/2003 prin HG nr. 250/2007 a fost una subsidiară şi nedeterminantă în analiza efectuată, ceea ce a prevalat fiind lipsa caracterului disponibil al imobilului, care să îl facă apt restituirii în natură.
- Tot astfel, ignorând structura recursului, contestatorii pretind că instanţa nu a analizat motivul de recurs privitor la modalitatea în care instanţa de apel „a analizat înscrisurile, nu în întregul lor, ci fragmentar sau făcând o trimitere generică".
Or, pe acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că nu se încadrează în niciunul din cazurile de nelegalitate enumerate limitativ de art. 304 C. proc. civ., criticile referitoare la pretinsa interpretare greşită a materialului probator şi, ca atare, ele nu pot fi analizate.
Rezultă, potrivit celor arătate anterior că, promovând prezenta contestaţie în anulare, partea nu a respectat exigenţele procedurale ale art. 318 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ., neinvocând şi nedemonstrând situaţia descrisă de textul de lege - aceea în care instanţa de recurs „omite din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare".
În realitate, contestatorul tinde, de o manieră nepermisă procedural, la o cenzură de legalitate a unei hotărâri irevocabile, intrată în autoritate de lucru judecat.
Constatând, aşadar, că aspectele invocate nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 318 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de T.C.E. împotriva deciziei nr. 5476 din 21 octombrie 2010 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3690/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3669/2012. Civil → |
|---|
