ICCJ. Decizia nr. 3747/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3747/2012
Dosar nr. 48002/3/2009
Şedinţa publică din 2 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 2205 din 2 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 48002/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială s-a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.M. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC I.D. & C. SA Voluntari cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 110.428,90 RON şi a sumei de 33.534,84 RON cu titlu de dobândă calculată până la data de 3 decembrie 2009, precum şi pentru viitor până la data achitării debitului principal, pârâta fiind obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.789,58 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 396 din 24 noiembrie 2004 prin care pârâta în calitate de promitentă-vânzătoare s-a obligat să vândă reclamantei terenul în suprafaţă de 489,2 mp situat administrativ în comuna Voluntari, sat Pipera, str. E.R., Judeţul Ilfov, pentru preţul de 22.014 Euro s-a mai convenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare este condiţionată de încheierea unui contract de antrepriză cu MTS Leasing având ca obiect edificarea unei construcţii.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă de prima instanţă în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi cerută de art. 1201 C. civ., întrucât obiectul Dosarului nr. 3743/2005 al Tribunalului Bucureşti viza obligarea pârâtei la plata clauzei penale prevăzute la parag. 8 teza a II-a din antecontractul de vânzare-cumpărare, iar în prezenta cauză sunt solicitate sumele achitate conform clauzei 7.3 din contractul de execuţie.
În privinţa fondului s-a apreciat, potrivit art. 969, 1073 C. civ. şi art. 43 C. com., că desfiinţarea Contractului de execuţie nr. 379 din 26 noiembrie 2004 prin aplicarea pactului comisoriu de către pârâtă a avut ca efect şi desfiinţarea Antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 369 din 24 noiembrie 2006 şi aplicarea clauzei 7.3 din contractul de execuţie pentru toate sumele de bani achitate de reclamantă cu titlu de contravaloare teren şi construcţie.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin Decizia civilă nr. 390 din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii acţiunii reclamantei.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece sumele a căror restituire se solicită îşi au izvorul în contractul încheiat între părţi, fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la răspunderea contractuală şi nu la cea delictuală, chiar dacă convenţia a fost desfiinţată cu efect retroactiv.
Potrivit prevederilor art. 7.3 din contractul de execuţie, sumele vor fi restituite de către executant numai după ce se va semna contractul cu un alt beneficiar. La data de 25 octombrie 2005 s-a încheiat contractul de execuţie cu un alt beneficiar, iar la data de 31 octombrie 2005 pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un alt cumpărător, contract care s-a înscris în cartea funciară la data de 14 noiembrie 2005.
Prin urmare, instanţa de apel apreciază că în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi în considerarea faptului că înscrierile în Ulterior, prin Contractul de execuţie nr. 397 din 26 noiembrie 2009 încheiat între reclamantă în calitate de beneficiar şi pârâtă în calitate de executant s-a convenit realizarea unei construcţii pe terenul anterior identificat.
Conform clauzelor contractuale, în ipoteza desfiinţării contractului de execuţie şi contractul de vânzare-cumpărare îşi va înceta efectele, iar sumele achitate de reclamantă vor avea regimul juridic stabilit prin Cap. VII al contractului de execuţie, în funcţie de cauza rezilierii.
În acest context, tribunalul a constatat că rezilierea contractului de execuţie a intervenit la data de 20 iulie 2005 ca urmare a notificării înaintate de pârâtă reclamantei în conformitate cu clauza 7.2 alin. (2), iar restituirea sumelor datorate urma a se face - conform aceleiaşi notificări - numai după ce un alt beneficiar va semna contractul de execuţie pentru finalizarea construcţiei, contract care s-a încheiat la data de 25 octombrie 2005.
Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, prima instanţă, prin încheierea din 20 octombrie 2010, a respins această excepţie cu motivarea că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 11 februarie 2008 - când reclamanta a avut cunoştinţă de încheiere de către pârâtă a unui contract de execuţie cu o terţă persoană - iar acţiunea a fost introdusă la data de 3 decembrie 2009, când termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit.
A fost avut în vedere şi faptul că într-un alt litigiu purtat între părţi în anii 2005 - 2008, pârâta a ascuns reclamantei împrejurarea că a înstrăinat terenul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, iar instanţele de judecată au reţinut disponibilitatea acesteia de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare. În aceste condiţii a fost înlăturată susţinerea pârâtei conform căreia termenul de prescripţie a început să curgă la data de 25 octombrie 2005 când a încheiat contractul de execuţie cu un alt beneficiar sau la data de 31 octombrie 2005 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Cartea funciară îşi produc efectele faţă de terţi de la data înregistrării cererii, rezultă că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 14 noiembrie 2005, termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 14 noiembrie 2008, dată în raport de care dreptul material la acţiune reclamantei este prescris.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC S.M. SRL Bucureşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În mod concret recurenta invocă faptul că din modul de redactare al art. 7.3 din Contractul de execuţie nr. 397 din 26 noiembrie 2004 rezultă că pârâtei îi revenea obligaţia de a o notifica în legătură cu încheierea unui nou contract cu un alt beneficiar, astfel încât termenul de prescripţie începea să curgă de la data notificării şi nu de la 27 iunie 2005 când a avut cunoştinţă că nu se mai încheie contractul sau de la data de 23 august 2005 când pârâta i-a notificat desfiinţarea convenţiei.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată cu privire la momentul până la care pârâta şi-a manifestat disponibilitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind data de 23 august 2005 când i-a fost notificată rezilierea, recurenta arată că şi în perioada soluţionării litigiului având ca obiect rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare, finalizat prin decizia pronunţată în recurs în 2008, pârâta a precizat că este de acord să încheie contractul cu reclamanta, deşi a vândut imobilul în anul 2005.
În aceste condiţii susţine recurenta, în lipsa oricărei notificări a pârâtei cu privire la încheierea contractului de execuţie cu un alt beneficiar, dreptul său la acţiune pentru restituirea sumelor s-a născut la data de 11 februarie 2008 dată la care a aflat situaţia reală a imobilului, în cursul soluţionării altui dosar.
În egală măsură, arată recurenta, data intabulării în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un terţ, nu poate fi considerată ca fiind momentul începerii termenului de prescripţie în considerarea efectului erga omnes al acestei înscrieri - deoarece nu se contestă dreptul de proprietate al cumpărătorului.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că este fondat.
Pretenţiile reclamantei au ca izvor clauza 7.3 din Contractul de execuţie nr. 397 din 20 noiembrie 2009 încheiat între părţi.
Prin această clauză s-a convenit că în urma rezilierii în condiţiile art. 7.2, adică din culpa beneficiarului, executantului îi vor reveni sumele neachitate, cele datorate cu titlu de daune, penalităţi precum şi cheltuielile ocazionate de vânzarea construcţiei.
După recuperarea acestora, sumele rămase vor fi restituite beneficiarului, în speţă reclamantei, numai după ce executantul va semna cu un alt beneficiar contractul de execuţie pentru finalizarea construcţiei.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol modalitatea în care sumele se vor restitui beneficiarului va fi stabilită de executant în funcţie de modalitatea de plată convenită de aceasta cu noul beneficiar.
Totodată, părţile au convenit, în conformitate cu art. 7.6 că toate notificările legate de contract se fac în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
În consecinţă, prin clauzele contractuale anterior menţionate, părţile au convenit că executantul va restitui beneficiarului sumele datorate după încheierea contractului de execuţie cu un alt beneficiar. Acest moment putea fi cunoscut doar de către executant, în speţă pârâta, deoarece reclamanta nu avea altă posibilitate de a afla despre încheierea unui astfel de contract decât dacă pârâta ar fi notificat-o conform art. 7.6.
Prin urmare, întabularea la data de 14 noiembrie 2005 în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu un alt cumpărător nu reprezintă data la care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumelor prevăzute la art. 7.3 din contractul de execuţie, deoarece reclamanta nu contestă dreptul de proprietate al terţului dobânditor - astfel că dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente -, ci neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei contractuale de a-i notifica încheierea contractului de execuţie cu un alt beneficiar pentru a-şi putea valorifica drepturile ca urmare a rezilierii contractului încheiat cu pârâta.
Prin urmare, contrar celor reţinute prin decizia recurată, dreptul la acţiune al reclamantei, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 165/1958 s-a născut, în absenţa oricărei notificări a pârâtei, la data de 11 februarie 2008 când pe baza probelor, prima instanţă a stabilit că reclamanta a avut cunoştinţă de situaţia reală.
În alţi termeni, nu este îndeplinită nici condiţia pasivităţii titularului dreptului subiectiv în a solicita obligarea debitorului la plată, astfel că sancţiunea prescripţiei extinctive a fost greşit aplicată în condiţiile în care pârâta nu numai că nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a notifica reclamantei în legătură cu încheierea altui contract de execuţie, dar pe parcursul litigiului finalizat prin Decizia nr. 502 din 13 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei, pârâta şi-a manifestat disponibilitatea de a încheia cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii argumentarea instanţei de apel, potrivit căreia, dacă era diligentă, reclamanta putea cerceta cartea funciară, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 este lipsită de relevanţă, deoarece după cum s-a menţionat deja, acest act normativ nu este incident în speţă.
Litigiul a fost generat de nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei contractuale de a o notifica pe reclamantă în legătură cu încheierea altui contract de execuţie pentru ca aceasta să-şi poată recupera sumele achitate.
Pentru identitate de raţiune, deşi este corectă motivarea conform căreia în cauză nu se aplică dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele ce se cer a fi restituite îşi au izvorul în contractul încheiat între părţi, astfel că se aplică dispoziţiile referitoare la răspunderea contractuală şi nu la cea delictuală, această concluzie nu este de natură a pronunţa altă soluţie decât aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, decizia fiind pronunţată ca urmare a soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În concluzie, prin decizia recurată au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, iar recursul reclamantei va fi admis în conformitate cu art. 312 alin. (1) şi (3) cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru examinarea criticilor de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.M. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 390 din 26 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3654/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3903/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
